20/01/2026
„Millennial optimism”: de ce vrea tot internetul înapoi în 2016?
Ioana Epure
Director editorial
Pentru că memoria umană e flexibilă și ușor de filtrat prin nevoile emoționale ale prezentului, în ultimele luni internetul a rescris, din nou, istoria. Sub eticheta de „millennial optimism”, un trend de social media, este reciclată o emoție difuză asociată cu anii de după criza financiară din 2008 (și până spre mijlocul anilor 2010) prin reel-uri cu festivaluri, indie pop și filtre de Snapchat.
„Millennial optimism” nu a fost niciodată un curent articulat, sau măcar o stare de spirit asumată de cei care s-au maturizat în perioada aia. A fost, poate, un fundal afectiv: un mod de a trăi într-o lume deja precarizată, dar care nu-și epuizase încă resursele de speranță. Munca era instabilă și prost plătită, dar încă putea fi investită cu sens; viitorul era nesigur, dar nu catastrofal. Anxietatea nu lipsea, dar nu domina discursul public.
Dar dincolo de dorul după o estetică indie sau după o coloană sonoră inspirațională, ce anume regretăm, de fapt, când vorbim despre „millennial optimism”?
„Reinventează-te”, „fii flexibil”, „învață ceva nou”. Nu că ai fi avut de ales
Prin 2015 purtam cu mândrie skinny jeans cu botine, aveam o cameră Lomo Instant și câte un cardigan pentru fiecare zi a săptămânii. „Going out” era un gen în sine: existau publicații de „going out”, tricouri de „going out”, vreme de „going out”, vibe de „going out”. Conceptul de „self-care” se oprea, în mare, la cele două aspirine obligatorii de după o noapte de „going out”. Filosofia după care trăiam era simplă: work hard, party harder.
Nu-mi amintesc să mă fi gândit atunci pentru vreo secundă la echilibrul dintre viața personală și muncă. Munca era viață și pentru că toată lumea din jur încerca să construiască ceva, dar și pentru că să încetinești nu era o opțiune. Trăiam într-un marș continuu, fără timp de reflecție. Atât timp cât erai în mișcare, existența nu trebuia chestionată. Și doar așa puteai plăti facturile.
Toate astea îmi vin în minte acum, în timp ce feed-ul meu de Instagram e invadat de reel după reel despre „millennial optimism”, un termen pe care New York Times îl plasează în jurul anului 2016, deși reel-urile, în funcție de vârsta celor care le distribuie, îl împing până în 2008.
În loc de Blood de la Middle East, piesa care zilele astea s-a viralizat pe acest val nostalgic (deși e lansată în 2009), ar fi putut foarte bine fi A-Punk de la Vampire Weekend, Young Folks de la Peter Bjorn and John, Sweet Disposition de la The Temper Trap și Dog Days Are Over de la Florence + The Machine, Kids de la MGMT - dar și Anna Sun de la Walk the Moon sau Ho Hey de la The Lumineers, ale căror videoclipuri, în 2026, par aproape meme autoironice produse de AI.
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Fără ajutorul tău, nu putem continua să scriem astfel de articole. Cu doar 5 euro pe lună ne poți ajuta mai mult decât crezi și poți face diferența chiar acum!
Autoarea la Electric Castle 2016
Toate exprimă același „joie de vivre” și pe toate fete cu flori în păr dansau desculțe în ploaie la festivaluri.
Tot în anii ăia aveam însă și o depresie cronică, funcțională, pe care nu știam să o identific, pentru că nimeni nu vorbea despre sănătate mintală. În universități, abuzul era normalizat, iar ideea că am putea contesta asta nici măcar nu exista. Vorbeam despre „burnout” doar când cineva murea de infarct la 30 de ani, în birou.
„Reinventează-te”, „fii flexibil”, „învață ceva nou” nu erau rezoluții de Anul Nou, ci necesități. La fel de necesar era să te obișnuiești, atunci când reușeai să-ți găsești un loc de muncă mai stabil, cu o cultură organizațională toxică, în care nimănui deasupra ta pe scara ierarhică nu-i păsa dacă te simți bine sau rău, supraîncărcat sau insuficient stimulat creativ. Și nici nu se chinuiau prea tare să-și aleagă cuvintele atunci când își exprimau nemulțumirea.
A fost perioada în care o întreagă generație care își văzuse părinții făcând sacrificii enorme - pentru joburi care nici ei nu știau dacă le plac sau nu sau pentru relații care ar fi trebuit să se încheie de mult - părea că a decis că vrea să facă lucrurile altfel. Să-și trăiască viața în propriii termeni.
Ghișeul, platforma și puterea. Când statul nu-ți poate toca banii, îți consumă timpul
Un stat care guvernează prin termene (și mai pune și eficiența sistemului de taxare pe agenda publică ca pe o soluție magică), dar eșuează prin sisteme, le transmite cetățenilor un mesaj clar: timpul vostru e de sacrificat, al nostru nu.
Impostura PSD: un partid pentru care plagiatul este cea mai mică problemă face zid în jurul unui ministru care și-a însăilat un doctorat Frankenstein
Reacția vehementă de susținere din partea PSD are câteva elemente interesante, care anunță desantul pregătit de acest partid pentru ce a mai rămas din democrația românească în 2026.
Abia mai târziu am realizat că sentimentul ăsta de libertate nu era, de fapt, decât un mecanism de coping pentru niște post-adolescenți care trebuiau să-și croiască un drum într-un sistem care se dezintegra pe nesimțite.
Libertate sau anxietate?
Cu aproape un deceniu înainte de criză, în „Liquid Modernity” (2000), sociologul Zygmunt Bauman descria cum societatea modernă a trecut de la o stare „solidă” la una „lichidă” (metaforic vorbind). În modernitatea lichidă, totul curge, nimic nu mai e stabil pe termen lung: instituții, relații, cariere, identități. Totul e flexibil, temporar și consumabil, sub o aparentă libertate care produce, de fapt, insecuritate.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Dacă modernitatea „solidă” oferea structuri clare (joburi pe termen lung, roluri sociale, traiectorii cât de cât previzibile), cea „lichidă” e definită, spunea Bauman, de schimbare continuă și lipsa ancorelor.
Problemele sistemice devin responsabilitatea indivizilor, într-un cadru care oferă din ce în ce mai puțină protecție. Cariera nu mai e o construcție coerentă pe termen lung, ci o succesiune de proiecte aleatorii.
Angajatul ideal e flexibil, mobil, mereu adaptabil. Nesiguranța devine normalitate, iar lipsa unui job devine un eșec personal. Conexiunile sociale sunt mai ușor de format, dar și mai ușor de abandonat. Identitatea se construiește mai degrabă prin consum, decât prin apartenență sau rol social.
Foto: Olezzo / Dreamstime.com
„Fluiditatea” asta, sugera Bauman, e tot despre relații de putere - pe unii îi avantajează, pe cei mai mulți nu - și pentru cei din urmă vine la pachet cu anxietate, singurătate și sentimentul permanent de instabilitate. Împachetată într-o aparentă infinitate de posibilități, ea nu elimină constrângerile, ci doar le face mai greu de identificat.
Generația care s-a maturizat imediat după criza din 2008 a trăit pe pielea ei un punct de inflexiune în această „lichefiere”. Când mulți dintre noi nici nu ieșiseră de pe băncile școlii, securitatea unui loc de muncă devenea o raritate. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată iluzia că o să stau prea mult în același loc și mulți dintre noi săream de la un job la altul, de la un proiect la altul. Mulți dintre noi am abandonat atunci programul fix și ne-am apucat să facem „proiecte” sau s-au îndreptat spre antreprenoriat și freelancing. Gig economy a venit peste noi cu libertatea, sau mai degrabă necesitatea, de a ne construi existența în feluri pe care părinții noștri nici nu și le-ar fi imaginat - dar și cu contribuții sociale neplătite și salarii date în plic.
Bauman scria „Liquid Modernity” înainte de criză, dar prin 2008-2010 am simțit teoria pe pielea noastră. Ce era deja lichid, munca, protecția socială, viitorul, s-a „topit” complet. Pentru millennials, asta nu a fost o tranziție, ci lumea în care au pășit ca adulți. De aici senzația că viața unui millennial „nu începe niciodată” - de unde și celebra etichetă de „generația Peter Pan”, care - printre altele, și ca reacție la consumerismul pre-criză - prefera să-și arunce banii pe călătorii și bilete la concerte decât pe obiecte sau, doamne ferește, copii.
După ce suntem nostalgici, de fapt?
Ne răspunde tot Bauman, în „Retrotopia”, publicată postum, la doar câteva luni după începutul primului mandat al lui Donald Trump, în 2017 (Bauman a murit, de altfel, cu mai puțin de două săptămâni înainte de învestirea acestuia - probabil de inimă rea).
În „Retrotopia”, Bauman descrie cum în modernitatea lichidă viitorul a fost transformat din spațiul firesc al speranțelor și al așteptărilor legitime într-unul al coșmarurilor: pierderea locului de muncă, a statutului social sau a locuinței par mereu la un pas distanță; viitorul e prea nesigur pentru a mai putea crește copii cu speranța că vor fi protejați; competențe dobândite cu anii, prin muncă, se devalorizează de la o zi la alta, până când nu mai poți ține pasul cu propria reinventare.
Iar când viitorul devine distopie, să te uiți înapoi e aproape o purificare simbolică.
Nostalgia devine, în felul ăsta, o reacție la insecuritatea „modernității lichide”. Nu pentru că în trecut viața ar fi fost mai dreaptă, mai ușoară sau mai puțin violentă, ci pentru că, retrospectiv, pare mai coerentă. Iar trecerea de la o mentalitate centrată de progres la una axată pe nostalgie e doar expresia unei pierderi complete a încrederii în viitor.
Până în epoca industrială, spune autoarea Svetlana Boym, nostalgia era tratată cu opiu, lipitori și aer curat de munte, la fel ca orice altă boală. Acum, „e o epidemie globală contemporană”: un dor afectiv după un „cămin ideal”, „un mecanism de apărare într-o perioadă marcată de ritmuri accelerate ale vieții și de rupturi istorice”.
O relație romantică cu propria fantezie.
Problema e că, uneori, fantezia devine greu de distins de realitate.
Optimismul millennial nu e dorul după 2016, după indie pop sau după ploile de la Electric Castle, ci după ultima perioadă în care viitorul încă putea fi imaginat ca o promisiune de mai bine, nu ca o amenințare. O formă de negare a unei realități care începuse deja să capete formă cu mai bine de un deceniu în urmă. Un spațiu de trecere, în care am continuat să construim, să ieșim, să muncim și să ne aruncăm în proiecte, deși structurile care făceau toate aceste lucruri sustenabile se fisurau deja.
Privit din prezent, de fapt, optimismul nici nu mai e optimism, ci un mecanism de supraviețuire. Ultimul moment în care am reușit să trăim, păcălindu-ne pe noi înșine că totul va fi bine, înainte să realizăm cât de fragil devenise deja viitorul.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this