Mihai Maci: "Schimbarea din interior a învăţământului românesc este imposibilă"

"Ne-a dat profesoara să citim cartea ca să înțelegem eseul - mi se spune uneori. Aici s-a ajuns. Cartea a devenit o anexă a comentariului."

E unul dintre diagnosticele pe care Mihai Maci, lector la Departamentul de Relații Internaționale al Universităţii Oradea, le-a formulat, săptămâna trecută, când şi-a lansat volumul "Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe".

Autor al eseului Cum produce școala tâmpiți şi al altor texte mult-comentate pe platforma Contributors.ro, Mihai Maci a explicat cum sistemul de educaţie din România e conceput să îi "dreseze" pe elevi, creativitatea fiind văzută ca o disfuncție.

"Faptul că poți greși și te poți ridica din greșeala ta, asta nu ne-o spune școala niciodată", a continuat el.

Secondat de profesorul universitar Virgiliu Țârău şi de conferenţiarul universitar Alexander Baumgarten, ambii de la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii "Babeș-Bolyai", autorul a relatat cazuri întâlnite printre propriii studenți pentru a descrie situaţia extrem de gravă a învăţământului preuniversitar.

Cei trei universitari s-au plâns de calitatea studenților, despre care au spus că, în ultimii ani, vin din liceu tot mai slab pregătiți.

După lansarea cărţii sale, Mihai Maci ne-a acordat un interviu, pe care îl redăm mai jos.

*

- Ați vorbit toţi trei despre slaba pregătire cu care tinerii ajung din liceu în universitate. Dacă ar fi să faceți o estimare, câți studenți estimați că ați lăsat repetenți, dumneavoastră şi colegii dumneavoastră, în ultimii ani?

Mihai Maci: Lăsăm cu toții studenți repetenți, dar să știți că lucrurile nu mai funcționează așa cum funcționau în anii '90, cu atât mai mult în perioada de dinainte, când lăsai repetent un student care nu învăța sau care nu cunoștea un amănunt din cadrul cursului.

În ziua de astăzi, cei care rămân repetenți sunt cei care nu vor să vină sub nici o formă la ore. O să spuneți că nu e un lucru mai bun și că noi înșine nu răspundem exigențelor care se cer de la noi.

Dar aș vrea să vă pun o altă problemă: ce facem cu oamenii pe care-i lăsăm repetenți? Sunt niște oameni pe care, în ziua de astăzi, practic îi abandonezi în afara societății.

Sunt niște oameni care nu mai au niciun orizont. Și atunci încercăm, prin toate mijloacele, să îi convingem, făcând adesea muncă de repetitori, nu muncă de cadre didactice. Încercăm să-i convingem să facă ceva. Și să știți că, în foarte multe cazuri, lucrurile reușesc.

Și vezi un om care a ajuns în facultate dintr-o întâmplare şi, la un moment dat, se trezește că vrea să facă ceva. Și-ți dai seama că-l poți ajuta și poți face câțiva pași împreună cu el.

Problema pe care mi-o pun eu - și, în mod cert, și-o pun și colegii mei - este aceea a responsabilității față de ei după ce termină școala. După ce pleacă din universitate.

Din păcate, acolo nu putem face prea multe pentru ei. Pentru că ți se întâmplă câteodată ca unui om care s-ar încadra bine în lumea de astăzi să-i dai ceva care-l scoate din naturalețea lui și tu, ca profesor, ai sentimentul că ai trezit un somnambul care umbla pe cornișă. Din păcate, după ce se termină studiile nu putem face prea multe pentru ei.

- Atunci care ar trebui să fie reacția sistemului, în așa fel încât profesorii de liceu să înțeleagă că nu fac bine ceea ce fac?

- Profesorii de liceu înțeleg acest lucru, să știți. La diverse grade ale școlii, lucrurile sunt înțelese. Ceea ce am făcut eu în cartea mea nu a fost decât să numesc probleme care ne sunt comune aproape tuturor cadrelor care predau în sistemul de învățământ, indiferent că e vorba de cel preuniversitar sau de cel universitar.

Atâta doar că Ministerul ține în frâie întregul învățământ cu două chingi. Una dintre ele este programa: niciun profesor nu poate inova față de programă; de ce? - pentru că orice inovație față de programă ar fi sancționată de examene.

Examenele sunt naționale și sunt unice și, în măsura în care profesorul nu face pregătirea pentru examene, elevii lui nu vor lua examenul și, ca atare, el va fi sancționat. Va fi sancţionat de părinți, şi abia după aceea de școală și de Inspectorat.

A doua chingă cu care ține Ministerul în frâu întregul sistem de învățământ este salarizarea. Salarizarea noastră este așa cum este, la limita derizoriului.

E un sistem feudal, în care avem o castă foarte bine plătită în vârful instalației şi o masă de oameni subfinanțați la bază, care fac orice ca să-și primească acel salariu minim de categorie defavorizată social. Ca atare, oamenii înțeleg, oamenii își dau seama de ceea ce fac, că nu este bine.

Dar posibilitățile de a schimba lucrurile din interiorul sistemului sunt cvasi-nule. Poți să ajuți un elev sau un student care este mai bun, poți să le dai o lectură suplimentară care să-i orienteze mai bine și așa mai departe.

Dar, din interiorul sistemului - și prin sistem înțeleg învățământul instituțional, inclusiv cu componenta programelor lui -, schimbarea este imposibilă la ora actuală.

Alexander Baumgarten, Virgiliu Țârău și Mihai Maci au criticat reminiscențele osificate ale socialismului, rămase în educație

Alexander Baumgarten, Virgiliu Țârău și Mihai Maci au criticat reminiscențele osificate ale socialismului, rămase în educație.

- Unde intervine, în tot circuitul acesta, activitatea sindicatelor?

- Sindicatele, la ora actuală, sunt o anexă a instituțiilor oficiale. Nu cred că există în România sindicat care să trăiască din cotizația membrilor. Sindicatul este finanțat de instituția căreia, teoretic, i se opune. În condițiile astea, mă scuzați: ce sindicat?! Despre ce sindicat vorbim?!

- Mai au vreo relevanță, vreo reprezentativitate?

- Singura relevanță a sindicatelor este că sunt o trambulină pentru anumiți oameni, așa cum vedem cu ușurință, mai ales în domeniul învățământului.

Avem suficiente persoane care, pornind de la sindicat, s-au afirmat ulterior în structurile diverselor partide, pe de o parte.

Pe de altă parte, sindicatele sunt scoase periodic de la naftalină când sunt alegeri și apar cu o singură cerință, care este aceea a majorării salariale.

Ceea ce e normal, pentru că profesorii sunt printre cei mai prost plătiți membri ai corpului social. Pe de altă parte, nu toate problemele profesorilor se rezumă la problema salarială.

Sunt alte probleme mult mai mari, de pildă adecvarea programelor sau felul în care putem defalca învățământul specializat de învățământul general, învățământul din zonele urbane de cel din zonele rurale. Aceste probleme nu se pun niciodată la noi. Și nu de către sindicate, în mod cert.

- Spuneați că în momentul acesta nu există nicio șansă să se schimbe ceva...

- Din interiorul sistemului!

- Privind retrospectiv, am avut această șansă în ultimii 20 de ani și am ratat-o?

- Eu cred că da. Cred că asemenea momente au existat, inclusiv în anii '90, atâta doar că le-am pierdut transformând schimbarea efectivă în verbiaj asupra schimbării.

Am făcut-o de așa manieră încât ideea de reformă s-a demonetizat și, în ziua de astăzi, când aud de reformă, oamenii se tem de două lucruri: de creșterea birocrației și de tăieri. Cam atâta tot.

Ideile referitoare la un alt tip de școală ar fi putut să prindă foarte bine la jumătatea anilor '90, ar fi putut crea un siaj în urma căruia societatea românească ar fi arătat altfel în ziua de azi.

- În toți acești ani, dinamica a fost - avem un pachet legislativ care nici nu apucă să fie cunoscut, că este modificat... Poate cel mai bine s-a văzut la Legea Educației Naționale.

- Din păcate, da, aceasta este experiența tristă pe care o avem cu legea domnului Funeriu, care își propunea multe şi care a și reușit, într-un timp foarte scurt, să obțină rezultate foarte multe. Uitați-vă, de pildă, doar la Bacalaureatul cu camere de filmat.

"Orice profesor de liceu obişnuit din 2011 v-ar fi putut spune că abia o treime din elevii lui din ultima clasă sunt capabili să treacă un examen cu ştacheta joasă. Noi toţi am descoperit-o abia după introducerea camerelor de luat vederi la Bacalaureat. Orice universitar vă poate spune cum se dau (şi se iau) licenţe, doctorate şi grade. Noi toţi o descoperim abia atunci când scandalurile devin publice. Toţi ştim cum merg lucrurile şi toţi tăcem. De frică, sau sperând să ne procopsim şi noi cu ceva."

Fragment din eseul Studenții, cea mai enigmatică parte a învățământului universitar. Sociologia unui examen, de Mihai Maci

Domnul Funeriu a reușit să identifice un nod al sistemului și a apăsat foarte eficient pe acel nod, fiind de așteptat ca schimbarea să se petreacă în ambele direcții: și în jos, să oblige liceul să se adapteze la un Bacalaureat selectiv, și în sus, oferind facultăților mai puțini candidați, dar mult mai bine pregătiți.

Or, noi am reușit să estropiem acea lege, să scoatem din ea tot ceea ce reprezenta schimbarea adevărată şi să revenim, încetul cu încetul, la formula anterioară, în care diploma de Bacalaureat e pur și simplu un certificat de maturitate, care i se acordă din oficiu omului la 18 ani.

- O să ne vedem peste 20 de ani într-o mare de diplome, dar cu foarte puține competențe?

- Problema este că s-ar putea, totuși, să nu mai apucăm acești 20 de ani cu actualul sistem. De ce? Din cauza faptului că formalismul este întotdeauna prima etapă a descompunerii.

Altfel spus, odată ce diploma a devenit formală, ea se decredibilizează. E un fenomen similar celui al inflației.

Ca atare, nici potențialul doritor de diplomă nu mai are niciun interes s-o obțină și va căuta alte variante.

*

"Dacă la 18 ani trag linie şi fac socoteala, tot ceea ce pot să constate este faptul că şcoala nu le-a dat nimic, în schimb le-a luat nişte ani din viaţă. Majoritatea vor eşua în industria 'fabricilor de diplome', la capătul cărora destinul le va fi hotărât de hazardul unei rudenii, al unei cunoştinţe întâmplătoare, ori pur şi simplu de noroc. Fireşte, profesorii din şcoală vor spune că ei şi-au făcut treaba; mai departe nu e grija lor. Sau, poate, vor recunoaşte că în condiţiile programei – care e aşa cum e – mai mult nu se putea."

Fragment din eseul "Cum produce școala tâmpiți", de Mihai Maci

- Ați povestit la această lansare întâmplarea cu fiica dumneavoastră, faptul că, în loc să le inspire plăcerea de a citi poezie, profesorii îi învață să povestească "ce-a făcut eul liric". În cazul acesta, cum ar trebui să fie intervenția?

- Știți ce s-a întâmplat? Din păcate, în siajul comentariilor dinainte de '89, modalitatea de lectură a textelor s-a osificat.

Noi avem, de fapt, niște comentarii bazate pe autoritatea unor nume ale criticii literare, din care s-au extras diverse fraze din astea, sau sintagme de notorietate, precum asta cu eul liric. Și ele sunt servite în ţara noastră ca un soi de vulgată interpretativă universală pentru literatură.

Problema este că am uitat ce înseamnă faptul de a citi și faptul de a interpreta.

Absurditatea este manifestă. Uităm lucrurile simple, acelea care fac din ceea ce învățăm în școală, din cultură în sens larg, oglinda noastră celestă. Uităm modalitatea în care găsim în noi - cum spunea Sfântul Augustin la începuturile Evului Mediu - ceva mai adânc decât noi înșine.

- E ca și cum am spune că ne animalizăm, încet.

- Nu neapărat ne animalizăm, cât ne însingurăm. Știți care este problema? Umanitatea aceasta pe care o descrie literatura, pe care o descrie arta, pe care o descriu filosofia şi știința, ea este numitorul comun. Este ceea ce ne adună. E spațiul nostru de întâlnire.

Nu există o dezbatere reală, o dezbatere care, în loc de polemică violentă, să angreneze bucuria descoperirii celuilalt și bucuria descoperirii adevărului, care nu e niciodată al meu, ci este al nostru. Care se descoperă progresiv în cursul dezbaterii. Dacă nu avem acest orizont comun, pe care generic îl numim cultură...

Omul care nu are cultură este un om singur. Este un om captiv al problemelor, al frustrărilor și al dorințelor lui. E un om care nu știe ce să facă cu aceste lucruri și care poate să pară liber în societatea noastră, dar care, în realitate, plutește mereu închis în această bulă a sinelui său, ce nu se poate exprima și care nu-i întâlnește pe ceilalți.

Și vom trăi din ce în ce mai mult într-o societate în care, în locul bucuriei întâlnirii cu celălalt, vom avea doar ciocniri elastice și plastice.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează