16/05/2020
Fotografiile aparțin autorului și au fost făcute în Moscova.

Mic roman rusesc în stare de ebrietate

Început

În Trans-Siberian timpul se lungește, se chircește, se lăbărțează, cumva se adaptează la viteza trenului, la peisaj și la sufletul călătorului. După o vreme, acest timp mofturos îți dă una peste bot și te ia în stăpânire.

Undeva, într-o gară anume, nu uit ca acum, m-a lovit o revelație – trebuia neapărat să recitesc un mic roman. Pesemne c-a fost o revelație năucă, drept urmare, am uitat complet de ea. Timpul e atotputernic – poate arunca la coș orice revelație.

Au trecut câțiva ani până cartea cu pricina mi-a căzut din nou în mână. Fără să bănuiesc, m-am apucat să o recitesc taman în data de 11 mai 2020, adică la exact 30 de ani de la moartea autorului. Asta n-o fi ceva întâmplare, mi-am zis. Ce-ar fi să scriu despre ea, împrumutând puțin stilul cărții? Ca un omagiu, așa…

Gara – acest spațiu mereu posibil

Pump up the Volume scrie pe spatele salopetei frânarului din gara moscovită, chiar nimeni nu poate spune de ce. Omul își plimbă lejer pe peron sus-jos părul său alb, din care răzbate chemarea pensiei. În mâna dreaptă balansează un ciocan de verificat fisurile roților enorme de metal. Face un slalom abil printre călătorii foind samarizați de sacoșe, sarsanale și geamantane, ocolind copii transpirați, în cap având pălărioare ridicole, zic părinții că de frica unei molime noi, periculoase, ce apare mereu vara, pe nume insolație.

Un zdrahon în trening cu trei dungi și un tricou mulat menit să facă din burtă ceva pătrățele ad-hoc, lucrează din greu la vrăjirea a două conductorițe plictisite, date cu atât de mult parfum, încât ai jura că au secat toate testerele dintr-un duty free de aeroport.

Doamnele se încing la soare, în contrapost, în așteptarea clienților. Stau la intrarea în vagon ca niște cerberi, sunt îmbrăcate în taioare roșu-gri, asortate cu trenul, plus au un fel de cravate la gât și fuste mulate, lăsându-le genunchii rozalii la vedere, spre bucuria navetiștilor. Sunt blonde și blânde și molatece, doar privirile le devin tăioase atunci când verifică biletele, scanează lista călătorilor și plasamentul lor în vagoane.

Trenul e lung, are perdeluțe la geamuri și merge până la capătul lumii, ca un bufet de bucătărie de mătușă, pe roți. Moscova – Ulan Ude, niște mii de kilometri colea, până dincolo de inima Siberiei.

Perfid, trenul pornește pe nesimțite pâș-pâș, apoi șterge din mers, una câte una, halte infime cu impiegați proțăpiți în fața cușculiilor de ciment, ținând în mâini niște steaguri erecte. Stau țepeni, de parcă tocmai le-ar fi înghițit.

Nu departe de Vladimir, trenul încetinește și văd cu coada ochiului frontispiciul pe care scrie mare, cu albastru, Petușki. Trenul nostru scârțâie din încheieturi și se oprește cu un oftat de mamut ofticos, nu mai mult de patru minute, atât cât să coboare vreo șase pasageri și să urce vreo trei noi, fără elan.

Atunci m-a lovit în moalele capului revelația, după care mi-a dat pace până mai deunăzi, când mi-am amintit iar, după ani buni, că exact în acea clipă din gara obscură Petușki, îmi propusesem să recitesc cărțulia nebună și unică în toată cultura rusă, cărțulia amărâtă a mai marelui bețivilor, cel mai inegalabil alcoolic-romantic de pe planetă – Venedikt Erofeev, cândva un băiețaș bălai născut într-o gară din Murmansk, din niște părinți oarecare, despre care nu se poate spune nimic altceva decât că tatăl a supraviețuit miraculos Gulagului, vreme de vreo 16 ani.

Eram la capăt de vagon și deodată am început să visez la micul roman al lui Erofeev, cu titlul Moscova – Petușki, iar tot ce îmi aminteam despre el mă îmboldea țintă spre vagonul restaurant, unde sunt mileuri pe mese, piroșki de casă, bere Baltika și vodcă Baikal în dulăpioare bine păzite de niște mătușele mirosind a blană veche de vulpe, cu iz de parfum bulgăresc greoi, de trandafiri, cu o notă finală de naftalină.

E periculos să te afli în Trans-Siberian, trenul trenurilor și să-ți aduci aminte de Erofeev. Scriitura lui e atât de îmbibată de băutură, încât căderea în patima beției te pândește la fiecare întorsătură de pagină. Întorsul de pagină e ca și cum ți-ai înmuia mereu degetele în vișinată și le-ai linge mai apoi. Iar romanul acesta, de o duioșie tragică, începe așa:

„Toți spun: Kremlinul, Kremlinul. Pe toți i-am auzit vorbind despre el, dar eu nu l-am văzut niciodată. De-atâtea ori (de-o mie de ori), beat sau mahmur, am străbătut Moscova de la nord la sud, de la vest la est, de la un capăt la altul la nimereală – și niciodată n-am văzut Kremlinul.”

Nici Voasi n-a văzut Parisul

N-ai văzut Kremlinul, Venicika, normal. De fapt, chiar și dacă l-ai fi văzut cu ochii, mintea ta ageră nu l-ar fi băgat de seamă, fiindcă era atentă la altceva. La fel, nici Voasi de la noi de pe stradă n-a văzut Parisul, deși vorbea despre el ca un atotștiutor. Acolo vorbea, în curbă, la cârciumă la Costăneasa, cu degetele lui ca niște funii muncite, înfășurate cuib, după pahar.

După primul păhărel, Parisul din mintea lui Voasi era încă inform, cu contururi vagi, dar după al treilea pahar bubuia de lume și culoare… prindea atât de multă viață, încât putea fi chiar descris.

De fapt, Voasi a fost primul mort din pricina băuturii pe care l-am cunoscut. Aveam 5 ani și n-o să uit niciodată că eram exact de înălțimea sicriului din care se ițeau vechii lui papuci, în formă de V, orientați spre mine. Mă oglindeam în blestematele lui de tălpi roase, cele care-l purtaseră pe Voasi spre cârciumă ani și ani, vreme de kilometri întregi în același du-te / vino fatal.

Cineva, nu departe, a șoptit în spatele meu: „L-o băgat ceiucu-n groapă pe bietu’ de Voasi”. „Da, ce fel de ceai o fi băut nenea Voasi?” am întrebat-o pe bunica. „Monopol cu dulce”, mi-a răspuns ea la ureche și mâna ei cu miros de pământ s-a lăsat ca o cazemată peste buzele mele, să tac odată, că tocmai se apucase de cuvântat popa Picu, pe nas, lungind vocalele a cântare.

E dimineață devreme în Gara Kursk din Moscova și Venicika al nostru meditează amar la sensul vieții, un fel de sens unic, același pentru toți bețivii planetari.

O, deșertăciune! O, efemeritate! O, intervalul cel mai neputincios și mai infam din viața poporului meu, răstimpul dintre răsăritul soarelui și deschiderea magazinelor! Câți peri albi de prisos ne-a scos nouă, șatenilor fără adăpost și triști.”

Lucrul e valabil pentru toți poeții și romancierii damnați, fie ei blonzi sau bruneți, cum ar fi Serghei Esenin sau Malcom Lowry: să se deschidă mai repede magazinul sau cârciuma. Adică Dumnezeu să facă o minune, cum ar zice poetul Ion Mureșan, și cu degetul Lui atotputernic să producă o fisură în peretele raiului, prin care să se strecoare toți alcoolicii anonimi și triști, în căutarea izbăvirii primului păhărel de ceva.

O vodcă mică pentru Esenin, un mescal pentru Lowry, un monopol cu dulce pentru anonimul Voasi, care n-a scris un rând la viața lui, fiindcă sărmanul nu știa carte, de aceea căra el nisip din Someș, cu calul.

Disperarea lui Venicika îmbracă accente poetice dramatice, care îmi amintesc de îngerașii de pahar ai aceluiași Ion Mureșan din „Cartea Alcool”. Când noaptea încă n-a crăpat de ziuă și în gară toți călătorii răsfirați pe banchete, cu capetele căzute-ntr-o rână, par simple cadavre din războiul Crimeii așteptând învierea morților, duhurile bețivilor se tulbură peste măsură.

Alcoolicii de profesie trăiesc mereu într-un pasaj, în singurul interval posibil: cel dintre a bea și a nu bea, un fel de to be or not to be”, doar puțin altfel. Între beție și mahmureală se cască prăpăstii în stare să înghită omul, ca Infernul pe Dante. Noroc cu poarta cerurilor ce uneori se întredeschide cu un scârțâit, de unde îngerii scot capete bălaie, predispuse la conversații încurajatoare:

„Îngeri ai Domnului! Tot voi sunteți?” „Firește că noi”, spuseră ei, foarte mângâios din nou. „Știți ceva, îngerilor?” întrebai eu tot încet-încet. „Ce?” îmi răspunseră îngerii. „Mi-e greu”… „Da, știm că ți-e greu”, cântară îngerii. „Dar umblă, umblă, îți va fi mai ușor. Iar peste o jumătate de oră se deschide magazinul: ce-i drept, vodca se dă acolo de la nouă, dar vinișor roșu au să-ți dea de îndată”… „Roșior?” „Roșior”, repetară tărăgănat îngerii Domnului. „Rece?” „Rece, firește”… O, ce tare m-am emoționat!

Locul unde păcatul originar nu apasă pe nimeni

La prima lectură cartea e doar o stare, o legănare hipnotică a unui tren interminabil care pleacă dintr-un loc de unde se fuge (Moscova, cu Kremlinul ei cu tot, văzut ca sediu al morții) spre un loc atât de utopic, încât te întrebi dacă există cu adevărat (Petușki). După ce o pui jos ori, ești vag amețit, ai impresia că ai băut fără să-ți dai seama. Sau îți vine să bei rapid ceva, din două una.

La a doua lectură, printre dialogurile lui Venicika cu sine și cu ceilalți călători, printre cugetările lui abisale de sfânt bețiv, descifrezi un anume ritm, o structură, ți se aruncă câteva firmituri de sens, ca pentru porumbei, însă un singur lucru nu poți pricepe, oricât ai suci-o: Ce a vrut, de fapt, să spună autorul? Nu pricepi, dar ceva tot îți rămâne ștanțat în creier – acum cert ai vrea să ajungi la Petușki, cu orice preț. De ce? Deoarece…

„Petușki este locul unde păsările nu tac nici ziua, nici noaptea, unde iasomia nu se scutură nici iarna, nici vara. Păcatul originar – poate că va fi existat – nu împovărează acolo pe nimeni. Acolo chiar și cei care nu se trezesc cu săptămânile au privirea adâncă și senină… Acolo, în fiecare vineri, la unsprezece fix, pe peronul gării mă așteaptă fata asta cu ochii de culoare albă”

Meditațiile profunde despre lume și viață sunt doar amăgire, praf în ochi, vorbe aruncate la plezneală, menite să te scuture și să te trezească, să te provoace să-ți numeri bine zilele, câte oi avea pe lume:

Dacă am trăit treizeci de ani, trebuie să încercăm să mai trăim încă treizeci, da, da. „Omul e muritor” – asta-i părerea mea. Dar dacă ne-am născut, nu mai avem ce face – trebuie să trăim puțin… „Viața e minunată” – asta-i părerea mea”.

Undeva pe la kilometrul 33, la Electroguli, trenul personal devine gazda unui lung delir despre cocteilurile din vremea regimului Brejnev, când oamenii trebuiau să-și pună serios în joc creativitatea dacă voiau să evadeze din crunta realitate. Iată un challenge deloc de lepădat.

„Ah, dacă astăzi ajung viu și nevătămat la Petușki, am să creez un cocteil care va putea fi băut fără rușine în prezența lui Dumnezeu și a oamenilor. În prezența oamenilor și în numele Domnului, am să-l numesc Șuvoaiele Iordanului sau Steaua Bethlehemului. Dacă la Petușki am să uit, aduceți-mi aminte, vă rog. 

Iar Venicika al nostru e un mare maestru alchimist al cocteilurilor sovietice iscate din stofa cortinei de fier, un fel de etnobotanice pe bază de alcool în combinație cu cele mai năstrușnice otrăvuri cu putință. Te și întrebi dacă cineva mai poate fi trecut în lista de humanoizi după ce bea Balsamul Canaanului, Spiritul Genevei, Lacrima Comsomolistei, Liliacul Alb sau Lăcrimioara Argintie.

Doar Strălucitor al dragului nostru Viorel Ilișoi mai lipsea de aici.

E limpede, fiecare cocteil provoacă efecte diferite. Lăcrimioara, de exemplu, tulbură mintea, neliniștește conștiința, dar întărește spiritul de echitate, în vreme de Liliacul, dimpotrivă, calmează conștiința și îl împacă pe om cu plăgile vieții. Dar cea mai tare dintre ele, vine chiar și cu o rețetă de preparare, ca la farmacie:

„Pe scurt, vă ofer cocteilul „Măruntaiele cățelei”, o băutură care le eclipsează pe toate. Asta nici nu mai este băutură, e o muzică a sferelor. Care-i lucrul cel mai minunat în lume? Lupta pentru eliberarea omenirii. Dar și mai minunat e aceasta (notați): Bere jiguliovskoe 100gr. / Șampon „Sadko, negustorul bogat” 30 gr. / Spray pentru curățarea părului de mătreață 70 gr. / Adeziv BF 12 gr. / Lichid de frână 35 gr. / Insecticid pentru distrugerea insectelor mici 20 gr.”

Un cosmonaut în tren

Undeva înainte de Krasnoiarsk am dat peste prototipul bețivanului rus notoriu. Parcă-l și vedeam pe Venedikt Erofeev legănându-se. Vagoanele rusești au două capete. Unul al binecuvântării, unde e samovarul antic și pufăitor și altul al blestemului, unde nu e decât wc-ul, panoul electric și spațiul de trecere, acolo unde zgomotul e infernal și poți să privești traversele printre acele lamele de metal dintre vagoane, mai periculoase chiar decât nisipurile mișcătoare.

Aici, lângă acesta din urmă îmi plăcea să stau, prefăcându-mă că mă chiorăsc la acele colorate dacea (case de vacanță) rispite la margini de păduri de mesteceni. Acolo se întâmpla totul, nu la samovar, așa cum la Dante, tot ce e fascinant se întâmplă în infern, nu în paradis.

Acolo a venit o bunică și a legănat un prunc înfofolit, având o coroană de dantelă pe cap, de părea ceva combinație între sarmală și iguană. A cântat o oră cântece de leagăn menite să anestezieze colicile.

Tot acolo au venit și șmecherii să fumeze clandestin între vagoane, acolo a venit și bețivul nostru clasic, care dădea sticla peste cap la fel cum beau găinile, cu ochișorii țintă sus, pe Împărăția cerurilor, iar mărul lui ascuțit, care era al lui, nu al lui Adam, țintea spre perdeaua străvezie de la geam, gata s-o străpungă.

La început, când ne-a sorbit din prima vodcă ne-a zis că e electrician, apoi s-a răzgândit și a zis că e, de fapt, cosmonaut, ce-i drept, ieșit la pensie. Se și purta ca un cosmonaut, în permanentă stare de imponderabilitate, cuvânt complex, ce rimează cu ebrietate. Când a coborât pe înserat într-o gară obscură ca să-și ia rapid ceva de băut, era să rămână acolo, fiindcă a căzut în iarba crescută printre traversele unei linii abandonate, noroc cu nevastă-sa care, cu o determinare de colhoznică, l-a tras-împins înapoi în vagon, taman înainte ca trenul să ia viteză. Iată de ce trenurile din Rusia pleacă foarte lent și progresiv, tocmai pentru ca sufletele rătăcite pe traseu să aibă o a doua șansă.

Eroul nostru, Venicika ajunge cumva la Petușki, dar e prea beat ca să coboare din tren, așa că se trezește mergând în sens invers, înapoi spre Moscova. În plus, cineva i-a mai și furat valijoara cu bomboane și alune anume cumpărate pentru iubita și pruncul lui.

În buclă, eroul se întoarce de unde a plecat, în Gara Kursk, fiindcă are fixată o întâlnire cu moartea, undeva pe lângă Kremlin, cum altfel? Cei patru muncitori de la început sunt deghizați în cavalerii apocalipsului din final. Oricum, la Erofeev până și îngerii pot deveni ucigași.

Normal, respectând norma romanului rusesc clasic, totul se termină tragic, râsetele îngheață, iar legănarea halucinatorie a trenului e punctată de sughițul ridicol de bețiv îndreptându-se șovăielnic spre wc-ul de la capătul păcătos de vagon. Iar mersul său de cosmonaut imponderabil potopit de băutură ieftină e mascat de pendularea trenului-frate, îndreptându-se spre acea lume de basm din Petușki, unde iasomia nu se scutură niciodată.

„Împărăteasă a Cerurilor, ce mult mai e până la Petușki!” mi-am spus eu. „Merg, merg și nu dau de Petușki. De-acum e întuneric peste tot – de ce n-am ajuns la Petușki?” (…)

„Cineva mi-a spus cândva că e foarte simplu să mori: că pentru asta trebuie să tragi aer în piept adânc, adânc, cât de adânc posibil și să scoți afară tot atâta, din adâncul inimii – și atunci îți dai sufletul. Oare să încerc?”

Sfârșit

La 51 de ani, cu doar un an înaintea dezmembrării Uniunii Sovietice, Venedikt Erofeev a încercat chestia cu moartea și i-a ieșit. O pornise în viață, sărmanul, cu stângul și a reușit să o încheie chiar mai rău. Admis la Facultatea de Litere din Moscova printr-o minune, e dat afară doar după un an, fiindcă refuză înregimentarea. N-a terminat nici o școală, niciodată. Nu se știe dacă a ajuns vreodată la Petușki sau dacă a văzut Kremlinul. În schimb, vreme de 20 de ani a vagabondat alături de muncitori zilieri prin diverse orașe din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Lituania sau Uzbekistan, făcând cele mai obscure munci posibile.

A băut mult, constant și cu determinare. Colegii lui se jură că, între timp, a mai și scris. În urma lui n-a rămas mai nimic: romanul ăsta amărât, care e de fapt un vast poem, o piesă de teatru, câteva eseuri și o plasă cu caiete de notițe. Umblă vorba că ar fi pierdut un manuscris de roman, undeva pe tren. Nu la multă vreme după moartea lui, Galina, a doua soție s-a aruncat pe fereastră de la etajul 13 al apartamentului lor moscovit.

Iar Venicika, nimeni nu pricepe prea bine de ce, a intrat de atunci în legendă.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...