REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Toate fotografiile din acest articol: Voicu Bojan

Meseriașul român și brățara sa de aur

Sună a titlu de basm. Povestea care urmează, deși s-a petrecut doar în urmă cu câțiva ani, ai zice că e veche de când lumea, respectiv de pe vremea când răchita făcea mișunele și puricilor li se aplicau potcoave. Pe de altă parte, e și foarte actuală, la fel ca trauma rămasă în urma întâmplării.

Adevărul crud despre viață este că, așa cum prea puțini pot scăpa de stomatologi oricum s-ar suci, într-o bună zi va fi nevoie ca, la rândul tău, să umbli după niscaiva meseriași: de zugrăvit, de electrică, de instalații, de te miri ce prin casă. Mai ales dacă ți-a plăcut cartea, ai figură de intelectual cu ochelari și drept urmare te-ai ales cu două mâini stângi. Nu te pricepi nici să schimbi un robinet, iar pentru cuvântul duios ‘dulie’ cauți, ca prostul, rime.

Ei bine, meseriașii care, conform proverbului, poartă brățări de aur la încheietură, nu sunt defel ușor de găsit. De-a lungul micii mele istorii personale legate de aventurile cu meseriași, am dat peste tot felul de oameni, de la nepricepuți cu aere, la atoatecunoscători sau de la cei de care nu mai vrei să auzi în veci, până la cei pe care i-aș chema oricând la o cafea doar așa, de drag. Am descoperit chiar și un instalator simpatic foc, care poartă numele meu. Așa că ne interpelăm reciproc cu apelativul „văru’”.

Problema e că, dacă ai nevoie de meseriași, trebuie să-i cauți, iar căutarea este o aventură în sine. De regulă, căutarea începe sondând cercul apropiat al prietenilor. În tot acest răstimp, în mintea ta naivă se conturează involuntar profilul meseriașului ideal – parolist, punctual și mai ales, pedant – cel care probabil nu există decât în basme, acolo unde merele sunt de aur, iar sălățile din grădina ursului musai supradimensionate.

Căutarea meseriașului seamănă cu vânarea „Mistrețului cu colți de argint” din poemul lui Doinaș. Când l-ai găsit, poți ști că te va răpune. Căutarea vine la pachet cu poveștile prietenilor de la care ai cerut ajutorul. Din căutător, te transformi vremelnic într-un soi de duhovnic sau de psihoterapeut. Ești nevoit să asculți cu răbdare rememorarea unor experiențe traumatizante cu meseriași, neapărat lungi.

Te ia cu fiori. Ai putea-o păți și tu. Iată de ce trebuie să caști bine ochii. Așa că cercetezi, întrebi, lărgești cercul apropiaților, doar-doar cineva îți va povesti cum a dat norocul peste el, descoperind meseriașul perfect.

Aventura pescarului cubanez din „Bătrânul și marea”, celebra nuvelă a lui Hemingway, pare o glumă față de aventura căutării tale care, iată, se întinde deja pe mai bine de o jumătate de an. Obsedat de captura vieții, bătrânul iese cu bărcuța lui în larg cu noaptea în cap, sondează adâncimile mării, amușină aerul, încearcă diverse momeli și speră că va da lovitura vieții. La fel te hrănești și tu cu speranțe zi de zi, în timp ce întinzi năvoade, capcane și cârlige lucitoare sperând că, într-o bună zi, meseriașul cel priceput va cădea în laț.

Apoi, în viața ta își face loc cu coatele un nou cuvânt: „Lucrarea”. Deci nu ai de reparat și hidroizolat o amărâtă de baie, de tras niște țevi și de faianțat, ci ai de rezolvat o Lucrare cu L mare. În sfârșit, primești referințe bune despre cineva cu adevărat meseriaș, în stare să realizeze cu mare succes Lucrarea. Iar aceasta nu e simplă, banală, ci e complexă și neapărat complicată, fiindcă totul se leagă, începând cu panta subtilă a gresiei, care va ghida apa să curgă drept în rigolă.

Șocul resimțit în piept când afli că o astfel de rigolă de calitate costă vreo două sute de euro te urmărește o vreme, după care intră în scenă mecanismul de apărare. În cap ți se instalează o voce mică, așa cât o ciocănitoare, care îți va tot repeta cu glas calm și liniștitor: “Asta e, ai intrat în horă, joci! Așa-s prețurile. Important e să iasă Lucrarea bine.”

Cu emoții, după ce ți-ai fabricat un text-momeală, care să sune suficient de atractiv, suni la telefonul meseriașului profețit ca fiind foarte bun. Suni de trei ori într-o singură zi, la ore diferite. Nu ți se răspunde. O fi ocupat, muncește, execută lucrări asemănătoare, o fi de bine. Dacă ar sta lejer la cafea și la țigară pe undeva, n-ar fi prea grozav. Aștepți cuminte să te sune înapoi. Nimic. În minte, vocea îți repetă mecanic un text rătăcit dintr-o piesă de Caragiale: “Nu voi ca să capăt un refuz”.

După fix trei zile, exact cât a durat șederea nesăbuitului profet Iona în burta chitului, omul te sună înapoi. Este într-adevăr foarte ocupat. Are lucrări mari, mai multe în paralel. Dar are un prieten la fel de meseriaș ca el, care mai strecoară lucrări mici, ca a ta… Cum ar veni, din Lucrare cu L mare, baia ta e degradată la un statut de lucrare mică, drept urmare de acum se va scrie doar cu l mic.

În schimb, partea bună este că noul meseriaș răspunde prompt la telefon, vorbește plăcut și e dispus chiar la o întâlnire la fața locului, ‘să vadă despre ce e vorba cu lucrarea’. Așa începe marea fisură din zidul aparent impenetrabil al barajului. Cu un compromis mic – accepți un meseriaș nou, despre care nu știi nimic, un tip fără istoric și cu zero referințe, în afară de faptul că e prieten cu un alt meseriaș, tot necunoscut, respectiv o voce oarecare răzbind printre sunete înfundate de ciocan.

Cu un nod în gât, accepți că ai fost pasat. Driblat exact ca la fotbal, când ți se trece mingea printre picioare. De acum încolo, ești damnat să accepți, să înghiți, să faci compromisuri tot mai mari, pe măsură ce tăvălugul lucrării cu l mic avansează. Dar până acolo mai este.

Ziua cea sfântă când meseriașul se întrupează și coboară din calendarul unde ai pus o cruce roșie, este o zi aleasă. Se desfășoară sub semnul speranței și al bunei înțelegeri. Simți cum umanitatea toată conspiră într-o frățească împăcare, doar de dragul renovării băii tale.

Noul meseriaș pare un arhanghel al păcii trimis direct din cer – știe să asculte! E afabil, spilcuit, are telefon scump și stăpânește nespus de bine arta comunicării. E calm, adaptabil, vorbește calculat, la obiect. Uneori îți plasează în urechi acel dulce “Facem cum doriți”, mai suav și deopotrivă mai exuberant decât partitura “Primăvara” din Anotimpurile de Vivaldi.

Se uită atent la tot, măsoară, scoate chiar laserul. Te uiți la dungile verzi de pe pereți ca la cai verzi. Între timp asculți detalii care, evident, te depășesc. Dar totul sună bine, pozitiv. Deocamdată.

După discuția inițială urmează pasul doi – evaluarea lucrării. Un mic norișor, negru de supărare, se ițește de după deal amenințând albastrul de azur al unei zile perfecte de vară. Ești informat direct, în timp ce ești privit în ochi cu o umbră de compătimire:

‘Nu va fi simplu. Casa e veche, plină de surprize, pereții strâmbi, trebuie schimbate ușile, la fel și centrala obosită, spartă toată pardoseaua, scoasă gresia demodată, la fel faianța, mutate toate țevile, plus o grămadă de alte detalii. Din păcate, fiind o lucrare mică, va fi strecurată printre alte Lucrări. În schimb, nu va fi tocmai ieftină. Și va lua ceva timp. Există faze moarte în care trebuie să aștepți doar – să se usuce tencuiala, hidroizolația, să se umfle spuma… În câteva zile facem și o estimare de preț. Vă avertizez că o să vă ofer un preț maximal, fiindcă ne așteptăm la surprize de la această lucrare.’

Zilele trec greu, așteptarea deja te obosește. Te simți ca Giovanni Drogo în fortăreața Bastiani din romanul lui Buzzati așteptând să vină odată dușmanii și să înceapă bătălia promisă. Doar că tătarii întârzie cu anii. Meseriașul te ține totuși cald, arată că îi pasă de tine, așa că îți trimite poze cu felurite Lucrări, care toate arată impecabil. Omul pare într-adevăr să aibă standarde estetice înalte. Doar că n-ai nici o minimă garanție că pozele nu-s luate de pe net. Abia aștepți să-l vezi în salopetă, cu mânecile suflecate, doar atât cât să-i vezi brățara de aur de la încheietură. E lucru mare să ai o meserie calificată pe lumea asta. Așa zicea bunica.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Cu pași moi, de pisică, vine și evaluarea. Nota întristării e semnificativ mai mare decât credeai. Faci un efort serios de a-ți controla mușchii faciali, fiindcă simți că fața e pe punctul să-ți cadă de-a dreptul. Câteva mii bune de euro pentru o lucrare cu l mic? Sincer, te apucă amețeala. Ai vrea să lași totul baltă. Îți vine să dai bir cu fugiții în cabana de la munte, să te chiorăști la focul din sobă și să uiți tot acest vis urât. Apoi să te întoci acasă și să fie toate la locul lor, ca mai demult.

Dar vai, soția visează la o baie frumoasă și chiar n-o poți refuza. Tocmai ați împlinit zeci de ani de căsătorie. Poate povestea asta va da un impuls nou relației, mai știi? Încercările grele unesc oamenii, așa se zice. Tot ce mai poți face este să o delegi inginer de șantier, fiindcă ea e o ființă mai pragmatică, fostă absolventă de inginerie.

În plus, o lași să aleagă toate componentele, inclusiv blestemata de rigolă și să se ocupe de comunicarea în limbaj tehnic cu meseriașul. Cică luni dimineața vine. Până atunci ai de mutat rafturi, paturi și cărți, evident prea multe cărți. Ar fi timpul pentru o revoluție, cu finalizare la reciclare. Doar că pentru un șoarece de bibliotecă munca asta e un coșmar. Vrei să citești pe repede înainte toate cărțile destinate aruncatului.

Lunea dimineață se întinde leneșă către amiază, la fel cum se lungește câinele tău dimineața, de zici că face salutul soarelui din yoga. Nu-ți vine să crezi, dar ai emoții ca înainte de examen. Meseriașul trimite mesaje cum că e prins în trafic, dar vine. Apare împreună cu trei băiețandri de nici 20 de ani. Nici vorbă de salopetă. E îmbrăcat ca de mers la operă. Cei trei spărgători de faianță și gresie sunt niște tineri slabi, famelici, cu dinți stricați, mereu însetați de cantități impresionante de hell și cola. Într-o doară, îi întrebi dacă nu ar și mânca ceva. Ba da! Vor așa: croissant cu ciocolată, covrigi cu cașcaval, palanețe cu salam și ștrudel cu mere. Au gusturi.

Casa ta până de curând prietenoasă, are acum un aer de teatru de avangardă prost pus în scenă de un decorator bețiv. Pe jos sunt preșuri, cartoane, prosoape vechi umede, iar de sus atârnă folii din nailon având câte o fantă verticală, prin care te strecori cu capul plecat aidoma lui Polonius după perdea, chiar înainte de scena în care Hamlet îl ucide cu sabia rostind exclamația celebră: ‘Un șobolan!’

Ideea cu foliile cică e să nu se împrăștie praful prin toată casa. Doar că tavanul e înalt de trei metri optzeci iar perdelele translucide ajung abia până pe la vreo doi. Astfel că, în curând, totul, inclusiv tu, soția, câinele și toate cărțile rămase sunt acoperite cu un strat fin din praf de cărămidă spartă și tencuială.

Te consolezi cu ceva adânc citit undeva, probabil în Eliade, cu referințe la hinduism – orice act de creație presupune o prealabilă distrugere. Astfel că Shiva distrugătorul îi face loc lui Brahma creatorul. Exact ca la noi în baie, doar că la o scară cosmică.

Tinerii sparg în continuare nestingheriți, în timp ce meseriașul ne trage deoparte, cu un aer conspirativ. Are nevoie de o mie de euro avans. El se va ocupa de plata muncitorilor, de mașina pentru moloz, de tot. N-avem încotro, așa că scoatem imediat banii. Din clipa asta, suntem captivi fără speranță, fiindcă nici un meseriaș adevărat n-o să-ți mai dea vreodată banii înapoi, odată ce i-ai încredințat de bună voie și nesilit de nimeni. O să-ți dea chitanțe, explicații, o să-ți vină cu o listă justificativă, orice, dar nu cașcavalul. În schimb, o să tot ceară.

Măcar acum, dacă tot ai plătit și un avans, munca la lucrare se va accelera într-un ritm îndrăcit, va fi o adevărată cavalcadă a renovării, îți șoptește vocea liniștitoare din cap. Spărgătorii cu urechi translucide ca de hamsteri ți-au umplut curtea cu saci de rafie plini de gresie spartă, cărămidă și ciment, inclusiv o vană obosită. După două zile de haos, praf și zgomot infernal, au dispărut din peisaj. Peste toată casa se lasă o liniște de apus de soare undeva la țară, într-un sat semi-părăsit. Seamănă cu cei 400 de ani de tăcere dintre Vechiul și Noul Testament.

Meseriașul s-a volatilizat și el, dar nu fără să invoce motive serioase: soția e plecată la ai ei undeva în sud, drept urmare i-a picat lui sarcina aducerii copilului de la școală, are un alt șantier taman în capăt de oraș, trebuie să fugă până la țară la părinții bătrâni și bolnavi. Va lipsi câteva zile, dar să stăm liniștiți, totul e în grafic. N-ai încotro și îl înțelegi, că oameni suntem.

Între timp, nu te plictisești. Faci curat încontinuu, subțiezi treptele spălând casa scării ca nu cumva să se supere vecinii și treci absurd în propria casă prin fante de nailon, întrebându-te oare ce-o să se aleagă de lucrare și, cu un drum, de viața ta? Oare va mai fi vreodată bine și frumos, la fel cum a fost cândva? Îți vei mai putea chema copiii și prietenii la masă la o cină cu lumânări, în curățenie și atmosferă sărbătorească? Chiar, oare vei mai fi vreodată fericit?

Se apropie finalul săptămânii și, din nefericire, totul stagnează. Începi să te smiorcăi, la fel ca un întemnițat pe nedrept de pe vremea lui Ivan cel Groaznic. Prietenii te îndeamnă la răbdare și calm. Cică așa merg lucrările, te storc de puteri și te lasă cu nervii la pământ. E absolut normal. Toți au fost traumatizați. Trebuie să gândești pozitiv. Ai nevoie de proiecții optimiste, mai ales că, la final, va fi foarte frumos. De invidiat chiar. Prietenii vorbesc cu tine liniștitor, cum probabil vorbesc medicii psihiatri cu pacienții potențial violenți. Cumva, cu chiu cu vai, trece și finalul de săptămână.

Luni se întoarce meseriașul cu o nouă garnitură de necunoscuți. Odată cu el, se întoarce și speranța. Te lovește o inexplicabilă stare de fericire. Meseriașul le dă oamenilor indicații precise, ei dau din cap a aprobare, după care dispare. După atâta liniște, zgomotul de flex, de bormașină și de carotă penetrând ziduri este echivalent cu muzica sferelor.

Mirosul inconfundabil de fosă care umple toată casa s-a preschimbat miraculos în parfum bulgăresc de trandafiri. Toate sunt semne că se lucrează, drept urmare lucrarea înaintează cu avânt. Sacii albi plini cu moloz urcă și coboară pe scări exact ca îngerii de pe scara virtuților zugrăviți pe fațada mănăstirii Sucevița.

Ei bine, tot așa ca în 1877 la Plevna, cu atacuri furibunde urmate de retrageri tactice, lupta continuă, iar lucrarea începe să ia încet încet, formă. Prin casă se perindă o grămadă de meseriași mărunți coordonați de marele șerif, care de fapt e, te-ai prins în sfârșit, un soi de DJ, un dirijor. El e creierul afacerii, coordonatorul, șeful. E clar că n-o să-l vezi veci în salopetă. E pur și simplu prea deștept și prea abil ca să se murdărească inutil de praf. Norocul e că știe ce face, ce spune, iar oamenii aleși de el, ascultă.

Constați că lumea s-a schimbat pe nesimțite în timp ce tu citeai seara liniștit în pat, cu cățelul la picioare. Imaginația ta oricum nu prea are treabă cu realitatea, în general. Lucrurile nu se mai fac ca pe vremea când bătrânul sobar ungur s-a mutat pentru câteva zile la tine în casă și la prânz mâncați împreună ciorbă. Acum totul e altfel, mai impersonal, cu o subtilă sincronizare, cu oameni făcând piruete de la o lucrare la alta, după un grafic misterios.

Concluzia e limpede: adevărații meseriași sunt ca niște umbre mobile, în permanentă mișcare între lucrări. Deși nu par, sunt extrem de organizați, știu să găsească oameni potriviți pentru absolut fiecare fază a unei lucrări, fie ea cu L mare sau mic.

Știu ce spun, știu ce fac și până la urmă, realizează ce ți-ai dorit. Te lași pe mâna meseriașului ca un pacient pe mâna personalului medical înainte de o intervenție chirurgicală, sperând în secret că vei supraviețui. Îi încredințezi banii, destinul lucrării și cu un drum, o bucată din propria viață.

Mai bine sau mai prost, până la urmă lucrarea tot va ieși, chiar dacă ți se pare că a durat o eternitate. Mai senin sau mai șifonat, vei scăpa cu viață și din această încleștare consumatoare de neuroni. Cu vremea, îți vei reveni financiar și chiar sufletește.

Totul are un preț, mai ales dacă n-ai încotro și trebuie să-ți dai casa peste cap cu tine locuind în ea. Balada meșterului Manole nu e o ficțiune. În fiecare gaură de priză și sub orice tencuială s-a îngropat ceva din ființa ta. Totul va trece, greul se va uita, praful se va șterge, lumânările la o cină festivă se vor reaprinde, dar traumele vor rămâne la locul lor, bine dosite într-un pliu al subconștientului.

Dincolo de șocurile resimțite, trebuie totuși să recunoști că fiecare dintre muncitorii care ți-au trecut pragul merită respect, la fel ca fiecare om ce câștigă un bănuț prin munca mâinilor lui. Chiar și băieții de 17 ani amatori de patiserii, care s-au lăsat de școală de dragul spartului de faianță. Cine știe, poate cu vremea vor învăța o meserie și vor purta brățara de aur? Sau poate vor deveni cândva ei înșiși meseriași adevărați, capabili să coordoneze totul fără să bată un cui.

Într-o bună zi, când meseriașii vor fi plecat și toate vor fi puse la locul lor, ai putea redeveni un piculeț fericit. Doar că trebuie să fii foarte atent fiindcă, în general, clipele fericite sunt punctuale, volatile și pasagere. Un pic dacă nu ești pe fază, ele dispar mai iute decât rândunicile de pe gardul vecinilor.

Te întorci așadar la ale tale, știind că serile lungi ale iernii care bate la ușă reclamă lecturi groase, grave. Teancul de cărți pregătite te așteaptă lângă pat, la o lungime de braț. Anxietățile legate de șantier s-au domolit de mult. Totul până într-o marți oarecare, când soția te întreabă așa, într-o doară: “Auzi dragă, dacă tot au plecat copiii, oare n-ar trebui să zugrăvim în camera lor?”

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin Patreon:

Accesând https://www.patreon.com/pressoneRO

Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Poți redirecționa 3.5% din impozitul tău pe venit folosind formularul de mai jos. Dacă nu se încarcă, poți accesa acest link: https://formular230.ro/fundatia-pressone

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios