Meryl, vocile și femeile

Daniel Iftene

Redactor

Jumătatea de secol trăită pe scândură și pe ecran au transformat-o din Mary Louise Streep, majoreta conformistă care devenise în timpul liceului, în vocea autoritar-modestă sau modest-autoritară a Hollywoodului, alintată ironic de unii cu eticheta „Mother Meryl”.

Crescută într-o epocă în care sistemul american de staruri s-a reformat sub presiunea transformărilor culturale și politice de după al Doilea Război Mondial, actrița și-a decupat, cu o inteligență și o tenacitate deosebite, locul ei foarte exact în imaginea de grup a generației ’70 și a devenit, pentru mulți, noul model de vedetă, într-o prelungire a căilor bătute de actrițe după calapodul lui Katharine Hepburn.

Ajunsă acum la 70 de ani, „cea mai supra-apreciată actriță de la Hollywood„, cum a botezat-o Donald Trump după ce aceasta l-a atacat deschis într-un discurs din timpul decernării Globurilor de aur, poate privi liniștită în urmă peste o carieră cu adevărat memorabilă.

Încă de la început, de la primele spectacole jucate în facultate, apoi pe scene tot mai mari din New York, Streep și-a impus stilul propriu, pe care, ca pe elefantul pipăit de orbi, cei din jur îl descriu fie printr-o naturalețe deosebită, fie printr-o mecanică bine pusă la punct, ca și cum lucrurile s-ar fi putut separa vreodată atât de clar.

Asta nu înseamnă că toți acești ani au ferit-o de căderi absolute în vulgar, cum s-a întâmplat în anii ’90, sau de decizii strict mercantile. La fel cum nu au scutit-o nici de bâlbele din jurul scandalului Harvey Weinstein, care a produs mai multe dintre filmele memorabile în care a apărut, și care i-au pus la îndoială imaginea bine construită de stindard al feminismului american din ultimele decenii, atât prin rolurile jucate, cât și prin intervențiile publice.

Paleta feminină pe care a acoperit-o Streep în toți acești ani a devenit atât de diversă încât pare mult mai ușor să spui ce nu a jucat, decât să numeri identitățile ficționale pe care le-a creat, cu o disponibilitate de variație pe care o anunța în toți anii de teatru care au precedat prima apariție a sa pe marele ecran, într-un rol minor și grosier ca scriitură din „Julia” (1977) lui Zinnemann, din care nu i-au rămas decât întâlnirea cu personalitatea lui Jane Fonda și troțkismul Vanessei Redgrave, care primise rolul pentru care concurase și Streep.

De pe scenă venea cu un bagaj complet, în care le purta: pe Domnișoara Iulia a lui Strindberg, pe Duniașa împiedicată, dusă în comicul extrem în „Livada de vișini” montată de Andrei Șeban la New York, pe Isabella din „Măsură pentru măsură„, ocazie cu care l-a întâlnit pe John Cazale, alături de care a fost până în ultimele sale momente, sau pe Bebelușa lascivă a lui Tennessee Williams.

În film, Streep și-a făcut intrarea ca o nefirească frumusețe americană, într-un amestec surprinzător de fragilitate și robustețe afective, care-i demonstrau maturitatea artistică și făceau ca primele ei roluri, deși secundare (Linda, figura feminină din „Vânătorul de cerbi” și Joanna, soția și mama controversată din „Kramer vs. Kramer„), să nu poată trece neobservate.

Astfel, trăsăturile ei au plasat-o în afara spectrului standardizat de generațiile anterioare de dive, dar rezonau foarte bine cu noua frumusețe post-hipiotă. Între cele două momente, chiar Woody Allen îi aruncă în „Manhattan” un compliment direct, care repară din imaginea unei actrițe care își amintea, cu furie câteodată, cum Dino De Laurentiis o respinsese oribil când s-a prezentat pentru rolul blondei adorate de King Kong. „Che brutta” („Ce urâtă!„), s-ar fi pronunțat producătorul, care apoi a ales-o Jessica Lange, colega ei de generație.

După Joanna Kramer, drumul lui Streep părea de neoprit, devenind una dintre figurile dominante ale anilor ’80. Dublul rol din „Iubita locotenentului francez”, pe care Pauline Kael, unul dintre criticii care i-au reproșat deseori lui Streep un soi de răceală tehnică, l-a considerat ca având părți remarcabile, deschide toată această perioadă presărată cu câteva vârfuri, dintre care cel mai important l-a atins odată cu portretizarea tragicei imigrante poloneze din prima adaptare cinematografică a „Alegerii Sofiei”, care i-a adus și primul Oscar pentru un rol principal.

Până la sfârșitul acestei perioade, actrița pare să rămână cramponată în roluri mai degrabă „serioase”: „Silkwood”, după cazul real al unei femei care a dispărut misterios după ce a încercat să scoată la iveală neregulile din exploatările nucleare sau „Un țipăt în noapte”, după cel mai controversat caz de presiune media asupra justiției în Australia.

Odată cu „Postcards from the Edge”, transpunerea în film a romanului cu conținut autobiografic al actriței Carrie Fisher, Streep rupe puternic cadența anterioară (deși nu este prima sa comedie) și se deschide mai puternic spre rolurile comice, care au culminat, recent, cu rolul lui Florence Foster Jenkins, hrănită ridicol de iluzia propriului talent.

În ultimii ani, traiectoria lui Meryl Streep a fost atât de complicată, încât a rămas la fel de greu să o poți contrage într-o formulă concluzivă. S-a reîntors spre independenți, care au și salvat-o dintr-o perioadă destul de umbroasă, odată cu „Hoțul de orhidee” al lui Spike Jonze, a atras atenția spre comedii mai mult sau deloc decente ca „Diavolul se îmbracă de la Prada” sau „Mamma Mia„, și-a atras o parte din spectatori și spre televiziune, cu multiplele personaje pe care le joacă în „Îngeri în America„, și-a regăsit suflul profesional în „Îndoiala„, „Orele” și „Ținutul din mijlocul verii” și a făcut parțial interesante filme care altfel nu ar fi meritat aprecierile pe care le-au primit, ca „Doamna de Fier„.

Dintr-o viață artistică atât de vastă, fiecare poate alege fragmentele care să compună imaginea mozaicată a întâlnirii cu Meryl Streep.

Că sunt tăcerile cu ochii în pământ, privirile sfidătoare și reci, chipul întors peste umăr care ascunde momentele de fragilitate, buzele mușcate, mâinile care acoperă gura, sau că sunt vocile pe care le compune aproape muzical.

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

Voci de femei care se vor suprapune mereu peste portretul de valkirie americană pe care și l-a construit în toți acești ani.