Melaka: orașul unde mai toți dorm

Voicu Bojan

Redactor

Există momente în viață de care îți aduci aminte cu plăcere doar după ce au trecut ani de zile, dar niciodată atunci, în timp ce. Cum se pot metamorfoza clipe de coșmar în amintiri fericite, asta doar bunul Dumnezeu, Alchimistul Suprem, poate ști.

Iar atunci, în Melaka, Malaezia − țin minte ca acum −, era pe la ceasul 3 al dup-amiezii, când asfaltul făcea valuri, ca apa.

Mergeam târșâit, de kilometri buni, în urma celor trei prieteni. De oboseală, mi se întuneca. Singura realitate de care mă agățam erau gambele lor mișcându-se ritmic, pas cu pas.

Eram mort de sete, cu banii la limita cerșetoriei, o dâră de sudoare îmi pornise de la ceafă în jos, pe șira spinării, și nu găseam destulă energie să mă scarpin prin tricoul ud și cam împuțit.

Noroc că memoria omului e o femeie de serviciu hărnicuță, care face mereu curat în încăperile minții și nu te lasă să ieși șifonat în lume.

Memoria sortează, aranjează, aruncă la coș chestiile nasoale și te recompune din cioburi ca ființă întreagă, vie, responsabilă. Într-un cuvânt, te scoate basma curată, oricât de tăvălit prin praf ai fost, de fapt.

Ne preumblam prin Asia de sud-est de vreo lună de zile când am ajuns de la Jerantut, cu o rablă de bus, în Melaka (Malacca, după vechea denumire).

Eram ca într-un road movie aruncat într-o mare pâlnie. Plecaserăm din Vietnam, adăstaserăm în Thailanda și Cambodgia și, pe măsură ce mergeam spre sud, prin Malaezia, gura pâlniei se tot strâmta.

Avea să culmineze cu Singapore, care avea să ne stoarcă nu doar ultima fărâmă de energie, ci și ultimul bănuț din buzunare, înainte de a zbura, lefteri și bronzați, spre iarna de acasă.

Un motan gras, șef de pensiune

Proprietarul pensiunii, un hippiot expirat, era o combinație de malay cu tamil îndrăgostit de muzica reggae − care, de altfel, răsuna în tot holul, tot timpul.

Omul știa să facă un singur lucru pe lume, dar îl făcea brici de bine. Asta când nu moțăia cu capul în piept.

Stătea pe un balansoar în fața intrării și, în timp ce pleoapele bombate îi cădeau peste ochii ca niște fante, scruta cu atenție lumea ce se perinda pe stradă. Și făcea acel unic lucru pentru care fusese chemat în ființă: bea bere Heineken în cantități uriașe.

Această ocupație îi lua cam tot timpul. Omul compunea de zeci de ori pe zi un drum în triunghi: frigider, balansoar, baie. Toate berile pe care le golea le stivuia lângă el în cutii de 24, exact cum le cumpărase, nestrivite.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Pe registrul pensiunii unde trebuia să ne trecem numele și seria de pașaport dormea un motan roșcat gras, rupt din Bulgakov, care ne privea impersonal, cu o față de Garfield.

„Motanul nu poate fi deranjat, că se supără și devine agresiv. Zgârie și mușcă. Nici măcar eu nu mă înțeleg cu el. Vă rog să nu riscați. Tot ce puteți face e să reveniți când nu e aici. Cam de două ori pe zi pleacă așa, câte o oră…

E bătrân, încăpățânat și pe deasupra, imprevizibil. Nu suportă să fie nici alintat, nici mângâiat, nici fotografiat. Sincer, cred că-i lipsește o doagă. Dar în curtea interioară este un câine. Cu el puteți face orice, că nu se supără”.

Istorie și bătăi cu pirați

Dar unde ne aflam, de fapt? Într-un fost oraș-cheie al lumii, dar despre care lumea a cam uitat. De când orașul-stat Singapore a devenit îngrozitor de bogat, scump și important, portul Melaka și-a pierdut din aură.

Din tigru asiatic, agresiv și dinamic, a devenit motan gras, dormind pe registrul de casă. Dintr-o mare putere economică, a ajuns mai degrabă un simbol romantic despre glorie și decădere, în funcție de cum bate vântul, cum se schimbă curenții maritimi sau politica regiunii.

Strâmtoarea Melaka, loc favorit al piraților indonezieni, se întinde pe vreo 900 de kilometri, legând Marea Andaman de Sumatra.

Se îngustează la un moment dat până la doar 3 kilometri, făcând conexiune cu tot ce înseamnă mare putere în Asia: India, China, Japonia, Taiwan, Coreea de sud sau Singapore. În plus, leagă Oceanul Indian de Pacific și de Australia.

În jur de 100.000 de vase traversează strâmtoarea anual, însumând 25% din tot ce înseamnă comerț pe planetă − petrol, cărbune, oțel, dar și ulei de palmier sau cafea indoneziană, plus milioane de chestii Made in China în drum spre Europa și Americi.

Ca să vă faceți o idee, vorbim despre vreo 15 milioane de barili de petrol pe zi. Cam 80% din tot ce înseamnă petrolul importat de China din Africa și Orientul Mijlociu trece pe lângă acest orășel, care azi a rămas un fel de „metru-etalon”.

Adică are un sistem propriu de limitare a uriașelor cargouri, numit Malacca Max. Vasele care depășesc măsura asta nu intră prin strungă, în strâmtoare.

A, și ceva istorie ziceam. La început n-a fost mare lucru. Apoi, la fel cum încropea Menumorut cnezate la noi, la ei a apărut timid un sultanat pe la 1400.

Doar că viceguvernatorul portughez al Indiilor i-a cucerit în 1511 și a trântit o biserică pe vârful celui mai înalt deal.

Dar, de cum le-au ațipit portughezilor simțurile, hop, olandezii, care i-au trimis la plimbare la 1641. Când i-a apucat și pe ei toropeala bunăstării, la 1795 s-au trezit cu englezii călare. Și, astfel, orașul a fost pasat dintr-o mână în alta, ca un cartofior fierbinte.

Cimitirul bisericii păstrează pe pietrele funerare istoria acestor colonizatori feroce, azi blânzi europeni. Melaka era pe atunci un oraș-cheie, mirosind a cauciuc, mirodenii și taxe grase, luate din trecerea prin strâmtoare. Azi nu mai e.

Azi e doar un oraș stratificat și multicultural. Fermecător. Pe o singură stradă poți da peste cinci temple diferite.

Tamili, chinezi, malay, indonezieni, indieni sau alte amestecături etnice pot fi întâlnite cel mai bine în Târgul de noapte Jonker, din cartierul chinezesc, fix unde hippiotul nostru are centrul de observare, lângă stiva de beroase golite.

O altă combinație etnică interesantă mai poate fi întâlnită în Kampun Portugis, un mic cartier al vechilor urmași malayo-portughezi, care încă vorbesc o limbă proprie, numită Kristang, unde Mulțumesc se zice Mutu merseh.

Acolo, către asfințit, lângă un ponton de lemn romantic rău, am împărțit cu prietenii un pește grozav, cum doar în Insulele Andaman aveam să mai mănânc. Și în Goa.

Englezoaica bătrână și mincinoasă

Pensiunea avea o curte interioară frumoasă ca o grădină botanică în miniatură. Umbra era groasă, însă aerul era sufocant.

Câinele prietenos semăna mai mult cu un decor. Dormea mereu ca împușcat, răpus de căldură și umezeală. Îl puteai folosi și drept cârpă de șters pe jos sau carpetă de picioare, că nu avea putere să protesteze.

Îmi amintesc că aveam atât de puțini bani, încât m-am trecut în registrul motanului drept client al singurului dormitor comun, unul destul de întunecat și sinistru.

Semăna cu sanatoriul de tebeciști dintr-o poveste genială a lui Dino Buzzati cu un bolnav care tot coboară etaje, de la 7 la parter, până moare.

În loc de ferestre erau zăbrele de lemn, iar paturile de metal, ca de spital, erau aliniate cu capul la perete.

Chiar în colț, cu o carte pe piept răsfoită de palele de vânt ale unui ventilator chinezesc, dormea englezoaica bătrână și, credeam eu, mincinoasă.

Își construise un univers al ei, cu rafturi, garderobă, spirală de fum contra țânțarilor și o groază de cărți.

Ca mai toți în Melaka − de la paznicii templelor și taxi-bicicliști, în carele lor alegorice împopoțonate, până la proprietarii de pensiuni −, și englezoaica dormea mai tot timpul, de ziceai că-i moartă.

Abia când am văzut pe hard câte poze proaste am cu ea dormind, mi-am dat seama cât de tare m-a putut fascina.

Înaltă, osoasă, cu ochelari de baga și cu părul alb, se mișca lent și calculat, preocupată să-și schimbe mereu ținuta și să nu iasă cumva nerujată din pensiune. Îm închipuiam că era doar o femeie singură și sărmană, care turuia minciuni cu nemiluita.

Zicea că fusese șefă de secție într-un spital până la pensie, că are o casă în Cornwall, pe malul mării, un soț cam nebun, scriitor de romane SF, doi câini din rasa Border Collie și o fiică violonistă la filarmonica din Swansea, Țara Galilor.

Avea o singură problemă. Din pricina reumatismului și a ceții, ura iarnă britanică. Așa că, de ani de zile, se muta în Melaka din noiembrie pân-n martie.

Ce făcea? Se bucura de fiecare zi ca de un cadou, socializa cu vânzătorii din zonă, se plimba mult pe jos, iar diminețile mergea să hrănească o șopârlă − care, cică, o adora.

Așa-i zicea, șopârlă, lizard. Când am întrebat detalii, mi-a explicat exact pe ce canal vine, la ce oră, ce mănâncă și cum se gudură.

Șarpele îndoielii mi s-a strecurat în inimă când mi-a spus că e lungă de un metru jumate. Atunci mi s-a făcut chiar frică de englezoaica bătrână și mincinoasă, cu șopârla ei nesfârșită, cu tot.

Frizerii, zidurile și șopârla

Aproape două zile m-am plimbat ca hăbăuc în acest orășel adormit, cu case mici, cu mirosuri de curry, flori și efluvii de alge împuțite venind dinspre strâmtoare.

Într-o dimineață, după o ploaie torențială, am studiat periferiile, cu curți interioare și scări precare în spirală, de unde răsărea câte o scenă ca de teatru scurt: o tanti pedalând cu gânduri pierdute, un grăsan cu nădragii căzuți ce scărpina un câine comunitar pe burtă sau un sărman moțăind pe o saltea veche, după grilajul unei porți.

M-au fascinat zidurile impregnate de umezeală, textura lor de mucegai negru.

M-am uitat îndelung la două chestii aparent banale: o pasăre mică, ce muncea la un cuib și tot căra bețe zburând pe același traseu, la nesfârșit. Și un copăcel iscat de nicăieri pe peretele unui zid, cu rădăcinile la vedere, agățate precar de tencuiala albă a unui calcan.

Stătea așa, suspendat în aer, fragil și absurd, ca un triumf al vieții.

Mai erau și frizerii dintr-o chichineață de lângă faleza râului. Erau zeloși și distractivi, mai ales un slăbănog cu freză de chitarist de rockabilly de anii ’50. Acesta freca intensiv scăfârlia unui client, care se bălăngănea ca măciulia unui schimbător de viteze de la un tractor răblăgit.

După o vreme, am observat că omul dormea de-a binelea. Cum să adormi la tuns? E unul dintre rarele momente brutale când dai față cu tine și te trezești la realitate.

Am declarat atunci că Melaka e un oraș de adormiți irecuperabili.

Râul e jegos și cu o culoare mată, păstoasă, de zici că-i supă de chimen, pentru bolnavii de stomac. În el se varsă un canal și mai jegos.

La un moment dat, am observat cum apa gri-petrol se învolburează, ca de la o dihanie ce dă să scoată nasul la suprafață. Am scos aparatul și, deodată, m-am emoționat foarte tare.

Am declanșat rapid, în rafală.

Privind acum în urmă la poza asta, am impresia pentru o clipă că din ea se uită la mine, afabil, însuși el, Varanul suprem, D.V., aflat la o lansare de carte proprie la Târgul Gaudeamus, imediat ce a ieșit din mizeria aia de pușcărie dotată cu internet, servitori și cameră separată.

Ditamai șopârla avea un metru jumate, cel puțin. Poate că, totuși, englezoaica era doar bătrână, nu și mincinoasă…

Fotografii: Voicu Bojan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€