George Udrescu, medic specialist chirurgie plastică și reconstructivă

Medicul George Udrescu: „În noaptea tragediei din Colectiv, sala de operații cel mai bine dotată de la Floreasca a rămas închisă. Era sala Șefului”

Daiana Voiculescu, directoarea Departamentului de Terapia Durerii la Spitalul Bellevue și profesoară la New York University Grossman School of Medicine, a scris pentru PressOne despre motivele care au obligat-o să părăsească România în urmă cu aproape 25 de ani.

A descris sistemul medical de la noi și felul în care și-au consolidat puterea „medicii-zei” care-l conduc. Mesajul ei a fost urmat de mii de reacții, multe din partea unor alți specialiști alungați din țară.

Vom continua, în lunile următoare, să le publicăm poveștile.

George Udrescu (43 de ani), medic specialist în chirurgie plastică și reconstructivă, a emigrat în Germania, în 2009, alături de soția lui, și ea medic. Își terminase rezidențiatul la Floreasca, sub „îndrumarea” lui Ioan Lascăr, fostul șef al Clinicii de Chirurgie Plastică din cadrul spitalului. Și „al doilea medic român ca trafic de căutare pe internet”, după cum scrie Lascăr în CV-ul său.

Udrescu l-a cunoscut bine și a decis să povestească despre ceea ce numește „organizarea feudală a sistemului sanitar din România”. Să-i dăm cuvântul.

*

„Mă uitam la MASH și mă credeam un viitor Hawkeye”

Deși pare un clișeu, am știut că o să fiu doctor de când am amintiri în această privință. Asta am răspuns de fiecare dată, încă de când eram la grădiniță, la faimoasa întrebare: „Ce te faci când o să fii mare?”. Poate are legătură cu faptul că am fost un copil destul de bolnăvicios, cu multe perioade petrecute în spitalele din București și Pucioasa. Cred că asta m-a făcut să vreau să ajut și eu alți oameni bolnavi.

Am făcut liceul la Tudor Vianu, fostul MF1, fostul Petru Groza, pe vremea aceea în top 3 București, cu medie de admitere mare. Am cochetat o vreme cu olimpiadele naționale la fizică, dar am rămas cu medicina.

După ce am intrat la Medicină, la Carol Davila, am crezut că lumea e a mea. Începeam să îmi trăiesc visul și, cu toate piedicile și supărările avute de-a lungul anilor, în România și în Germania, nu mă pot gândi că ar fi fost mai bine să urmez altă profesie. Idealizam puțin totul, știam că vreau să fac chirurgie, mă uitam la MASH 4077 (n.r. – serial american difuzat în România în anii ’90) și mă credeam un viitor Hawkeye.

Am avut o studenție lipsită de griji. Cu ce mai primeam de la părinți și mai câștigam din meditații, nu mi-a lipsit nimic important. Am reușit chiar să îmi cumpăr câteva tratate și atlase străine destul de scumpe. Altfel, materialul nostru didactic consta în niște litografii de prin 1975.

După facultate a urmat examenul de rezidențiat. Examen pe țară, cu participarea absolvenților din anul respectiv și a celor care nu obținuseră loc de pregătire în rezidențiat în anii anteriori. Ne împărțeam, la alegere, în trei grupuri: specialități chirurgicale, medicale și medicina de familie. După examen, în funcție de notă, puteam să ne alegem specialitatea și centrul de pregătire.

Acum intervine puțin soarta. Cu trei săptămâni și câteva zile înainte de rezidențiat, am avut un mic accident în timp ce schimbam un geam. Mi-am tăiat un tendon extensor, cel care îndreaptă degetul arătător. Evident, m-am speriat rău. Urma să devin chirurg și nu îmi puteam mișca un deget.

M-am dus la Floreasca în camera de gardă și cam de aici a început experiența mea în chirurgia plastică. M-a operat o rezidentă de anul 3, super răbdătoare cu istericalele mele de viitor chirurg ciunt, super amabilă și, aveam să aflu, foarte competentă. După trei săptămâni mi-am dat gipsul jos, am mers la examen și mi-am ales Chirurgie Plastică Floreasca. Mi s-a părut fascinant că oamenii pot să își folosească din nou mâinile după ce le-aș fi reparat eu și, din conversațiile cu medicul meu curant, am aflat cât de largă și complexă e patologia de chirurgie plastică. Deoarece în facultate nu exista acest modul, crezusem și eu, cam ca toată lumea, că e vorba doar de mărire de sâni și rinoplastie.

Și uite așa am continuat să îmi trăiesc visul. Am ajuns rezident pe faimoasa secție a faimosului meu profesor la Floreasca (n.r. – Ioan Lascăr, fostul șef al Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă).

Cam orice rezidențiat începe cu unul sau doi ani de stagii scurte, în cazul Chirurgiei Plastice cu un an prin alte specialități. Ca orice rezident tânăr și entuziast, m-am dus să îmi cunosc îndrumătorul de rezidențiat și să îl anunț cu mândrie că, în câteva luni, am făcut pasul de la pacient pe secția dânsului, la rezident pe aceeași secție. Întâmplător, văzusem în Viața medicală (revista Colegiului medicilor de atunci) că fusese scos la concurs un post de preparator universitar la profesorul meu. Excelent, mi-am zis, îl anunț și că sunt foarte interesat și vreau să mă implic în pregătirea studenților. Și ce poate fi mai bine decât un preparator care începe în același timp și rezidențiatul și… tot așa, am visat câteva săptămâni și m-am reapucat de învățat.

Și a venit prima zi, când trebuia să ne prezentăm și să fim îndrumați spre locurile cele mai bune unde să ne facem stagiile scurte. Cam atunci s-a terminat visatul. Întâi, înainte să ajung la cabinetul domnului profesor, m-am întâlnit cu colega care-mi reparase degetul. Și i-am povestit, agitat de emoții, planul meu de a mă înscrie și la examenul pentru un post universitar. A râs amar și mi-a spus să nu fiu fraier, postul e dat și ar fi mai bine să nu pomenesc nimic de asta în fața șefului.

Din acel moment, Șefu’ i-a luat locul Domnului Profesor.

M-am dezumflat puțin, dar mi-am zis: capul sus, e soarta ta să faci asta!

Și am ajuns la Cabinet. Adică la coada din fața lui. M-am prezentat secretarei cu nume și funcție, am fost îndrumat să aștept liniștit cu ceilalți pacienți. „Vedeți, m-ați înțeles greșit, eu de azi sunt rezident aici și trebuie să mă prezint Domnului Profesor.”

Nu, nu înțelesese greșit. După câteva ore de așteptare, profesorul a ieșit ca o furtună, ne-a împins pe toți în părți și a plecat în sala de operație.

Restul veniți mâine”, am fost informat amabil de secretară. Mă mai dezumflasem puțin. Am căutat-o pe singura persoană cunoscută, noua mea colegă, i-am povestit ce am pățit și am plecat câteva etaje mai jos pe Chrirugie 2, unde îmi începeam stagiul scurt de Chirurgie Generală. Alți oameni, mulți rezidenți noi, dar în principiu toți prietenoși. Am răsuflat puțin ușurat: „hai că nu e așa rău, poate azi a fost o excepție”.

A doua zi m-am prezentat la ușă înaintea tuturor, am așteptat să intre câțiva pacienți care erau aparent așteptați și, în sfârșit, am ajuns în fața Șefului. M-am bâlbâit, mi-am spus povestea cu pacientul ajuns doctor. Am fost expediat cu un „Da, bine, vino peste un an după stagiile scurte!”.

Uau, ce super ocupat e!, m-am gândit puțin speriat, ajuns din nou în fața ușii după mai puțin de un minut.

Încerc să o scurtez. M-am întors după un an, împreună cu celălalt coleg care fusese repartizat aici. Între timp, fiind în același spital, am început să mai aflu câte ceva. De exemplu că au apărut câțiva rezidenți de anul I pe Plastică, dintre ei unul preparator, unul cercetător, doi sau trei care-și schimbaseră la cerere specialitatea (Serios? Se poata schimba la cerere, deși la examen au putut alege doar altceva?), un faimos chirurg estetician care făcea al doilea rezidențiat pe Plastică, el fiind ORL-ist, și câțiva străini.

Sincer, nu mai știu câți au fost în an cu mine, câți mai mari și câți după, pentru că mai tot timpul apareau unii noi și dispăreau alții.

Și am mai aflat că vizita de Plastică e numită de ceilalți din spital Cometa, pentru că vine Șefu’ în față și după el praful.

„Am văzut colegi încovrigați după un pumn în plex din partea Șefului”

După un an an m-am întors la bază, cum s-ar zice. Între timp aflasem cum se procedează și am ajuns rapid la Domn’ Profesor. Care m-a întrebat furios unde am stat un an, de ce nu l-am consultat în alegerea stagiilor scurte. Mi-a comunicat că bagabonți a văzut destui.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Au urmat cinci ani de rezidențiat, pentru care sunt cu adevărat recunoscător. Am învățat extrem de mult, am muncit cât am putut, în condițiile în care în Floreasca, în gardă, vezi la televizor ce urmează să vină. Am avut, din fericire, câțiva medici primari, șefi de gardă, care încă mai credeau în menirea lor de a-i pregăti pe alții. Cel mai mult însă învățam unii de la alții și din cărțile (din nou în engleză, din nou scumpe) pe care ni le cumpăram. Am învățat și direct de la Șefu’, citez: „Chirurgia se fură, nu se predă!”

Au fost cinci ani super. La sfârșit credeam că pot opera practic orice în specialitatea mea. În același timp au fost cinci ani de frustrări și nedreptăți. De corecții verbale și chiar fizice la vizită, în fața pacienților și a celorlalți colegi. Din fericire, nu am dat de multe ori prilejul să fiu corectat, dar am văzut colegi încovrigați după un pumn în plex. În secolul 21.

Am avut și ocazia să revăd „fenomenul listei”, dar în sens invers. Să mă explic. Eram obligați să facem câte cel puțin șase gărzi pe lună, vara până la 14-15, neplătite și neurmate de o zi liberă. Pe lista de gardă apăreau 6, 7, 8 persoane, de la medic primar șef de gardă, medic specialist linia a doua plătită, apoi restul. În gardă apăreau de obicei primele două linii, dar nu chiar mereu, și cei dintre noi care nu erau acolo pe pile. Adică destul de puțini. Se ajungea ca până și liniile plătite să fie doar cu numele de gardă. Nu des, dar un șef de gardă a fost căutat odată cu poliția, pentru că o pilă politică venise ca pacient și nu accepta să îl vadă decât șeful gărzii. Care opera liniștit în clinica lui privată. E mult de povestit, nu am suficientă răbdare să descriu toate măgăriile la care am asistat. Încă nu.

Ca probabil toți medicii de spital din România, am fost pus în fața sistemului de șpagă. Pe lângă faptul că am fost mereu tratați ca o pleavă, din absolut toate părțile, asta a fost pentru mine partea umilitoare: că eram nevoiți să primim bani de la pacienți.

Nu vreau să fac pe mega-corectul, dar am încercat să am măcar un pic de principii. În sensul că am refuzat sistematic să primesc ceva înainte de operații sau imediat după, cât timp pacientul era internat. Asta făcea ca 90% din oameni să renunțe la a da șpagă. Mai rămâneau 10%, de la care mă sileam să mă consider îndreptățit să primesc ceva, fiind clar și pentru mine, și pentru ei, că asta le era dorința. Cu toate aceste alibiuri pe care mi le găseam, nu mi s-a părut niciodată corect față de mine să dorm cu grija de a fi ridicat dimineața de mascați, pentru un plic introdus în buzunar. Nu mai vorbesc despre cât de incorect era tot sistemul față de pacient.

Vreau să fac o precizare. Se vor găsi mulți să spună: „Ce povestește ăsta aici? El era rezident, nu avea voie să opereze, sigur inventează”. Ei bine, în gărzi operam singuri din prima săptămână de rezidențiat, de obicei fără cea mai mică susținere din partea celui care era plătit pentru asta. Și încă o precizare. Erau și câțiva șefi de gardă și câțiva specialiști (de obicei dintre cei care nu aveau post, făcând doar gărzi), care cu adevărat erau acolo pentru pacienți. Dar erau mai degrabă excepțiile. Cam astea erau compromisurile morale pe care trebuia să le facem.

„De zeci de ani sunt promovați preponderent piloșii”

Când eram eu rezident, în anii 2000, boala sistemului era deja în fază de metastaze. De la un moment dat, catedrele UMF au început să fie ocupate pe linie de sânge, de partid și de șpagă. Nu posturile de profesor, ci de preparator, cercetător, asistent universitar, aproape toți pe care i-am cunoscut aveau un drum bătătorit dinainte. Spun metastaze, deoarece începuseră să își promoveze încrucișat favoriții. Și aici se înscriu și favoriții sexuali, căci încă se mai avansează și așa.

Cam asta e sistemul. Practic de zeci de ani sunt promovați preponderent piloșii. Unii din ei sunt suficient de buni pentru funcția lor, unii poate sunt cei mai buni. Dar de obicei nu e așa. De obicei sunt slab pregătiți, comozi, fără experiență și fără dorința de a avansa și din punctul de vedere al abilităților, nu doar din punctul de vedere al funcției.

Iar toate aceste favoruri trebuie plătite, deci creăm mai departe somități care operează/tratează doar pe bani. Nu doar atât, dar cei care vin din urmă sunt în practică mult mai slab pregătiți, pentru că cei care sunt responsabili de pregătirea lor sunt dezinteresați, nepregătiți și leneși. Din nou, știu și excepții, adevărați mentori, care profesează medicina pentru bolnavi. Excepții însă. Toate astea duc atât de adânc, încât nu ai un partener de discuție. Toată lumea bănuiește, nimeni nu spune lucrurilor pe nume. Mulți tac pentru că s-au integrat în sistem, mulți sunt șantajabili (cum spuneam, dormi prost când știi că ai găsit un plic în buzunar – nu se știe ce urmează).

Dar cel mai grav e că nu ai un partener de dialog. Nu există un sistem de control care să fie independent. Erau dese amenințările: Dacă faci/nu faci ce (aici putea fi orice)… nu mai lucrezi în spitalul x/orașul y sau chiar în România.

Și mai există lehamitea. Lehamitea pe care am trăit-o și eu, pe vremea când încercam să le explic prietenilor mei buni că nu toți doctorii români sunt incompetenți și șpăgari, că mai suntem și din ăștia care chiar credem în meseria noastră. Iar replica era: v-aș pune pe toți cu capul pe bordură și v-aș strivi cu bâta. Aici intervine și vina presei, care ne-a luat de fiecare dată la modul general în cătare, căutând senzaționalul, nu încercând să prezinte fapte și să educe. Eu nu m-am obișnuit să trăiesc în minciună, am plecat. Am colegi care au rămas, care încearcă să lupte, dar nu văd cum.

Eu și soția mea, și ea medic, am ales să plecăm. Pentru că în primul rând nu ne-am văzut continuând în societatea românească, nu doar în sistemul medical. Nu aveam idei de plecare, ne-am hotărât relativ brusc la sfârșitul lui 2009, după ce am devenit specialiști amândoi. Existau ceva speranțe să pot continua în Floreasca, aveam și ceva în privat. Soția era specialistă ORL, din spitalul Panduri, și avea doar o ofertă din privat.

Am mers în vizită la un bun prieten, fost rezident în Floreasca, undeva în Germania. A doua zi acolo ne-a prezentat directorului spitalului, care s-a chinuit să vorbească engleză cu noi și ne-a urat ședere plăcută. A treia zi eram cu toții în Köln, căutam un anume restaurant, care îi plăcuse mult prietenului meu. Nu știa din păcate cum se cheamă, doar cu aproximație pe unde se afla. Și aici intervine soarta. Un domn îmbrăcat elegant, cu baston, pălărie, ochelari și barbă sură (ca în filme) se oprește și ne întreabă dacă ne poate ajuta, că ne vedea dezorientați. Prietenul meu îi explică: căutăm un restaurant, nu mai știm numele, e pe aici. Pe scurt, i-a descris interiorul, iar domnul a zis că îl știe, e la câteva minute și că ne conduce el până acolo, nefăcând un ocol prea mare.

În seara aceea ne-am privit în ochi și am hotărât să emigrăm. Nu știam o boabă germană. Asta era pe 16 decembrie 2009. Câteva luni mai târziu, pe 1 martie, parcam mașina cu câteva geamantane în fața casei colegului meu. Poate pare o hotărâre luată pe baze puerile, dar cred că asta fost găleata cu apă rece aruncată în fața noastră de un amabil domn din Köln, care ne-a zdruncinat convingerile și prejudecățile.

„M-am oferit să ajut la Colectiv. A apărut însă discursul care începea și se termina cu avem de toate

Nu am avut nicio strângere de inimă. Regret doar faptul că îmi văd părinții de maximum două ori pe an. Consider că mi-am plătit datoria față de statul român. Acesta m-a remunerat de mizerie în cei șase ani de rezidențiat și unul de stagiatură. Când am plecat aveam salariul de 300 de euro. În afară de asta, adunasem 365 de gărzi neplătite, în care am lucrat de multe ori fără pauză. Deci un an din viață. Dacă facem un calcul, cu măcar 300 de euro pe gardă, cât câștigă aici un tânăr, trec de 100.000 de euro. Deci, am plătit. Pe lângă asta, ni s-a cam arătat poarta. La modul nu foarte prietenos.

Noi am plecat împreună, am învățat germana în câteva luni. În august 2010 am început să lucrez. Și am reușit să avansez relativ bine, cam până unde mi-am propus. Leitender Oberarzt, un fel de subșef de secție. Iar soția are cabinetul propriu, în sistem german, deci plătit de casa de asigurări. Nu e numai lapte și miere, sistemul german e perfect doar prin comparație cu cel românesc, sunt multe direcții greșite și aici. Dar totul e perfectibil.

Când s-a întâmplat tragedia din Colectiv, am avut niște nopți de flashbackuri cu pacienții grav arși pe care-i tratasem în Floreasca. M-am îngrozit când am auzit numărul de victime. Recordul nostru fusese, cred, de 5 în același timp, după ce a ars o fabrică de cherestea în Sighetul Marmației. Și atunci veneam câțiva dintre cei care nu aveam treabă pe acasă, de două ori pe zi, inclusiv în weekend, să îi pansăm.

Între timp, lucrasem în Germania pe o secție de arși mari, cu cabine separate pentru fiecare pacient, cu anticameră să nu se deschidă ușa direct din hol, cu temperatura controlată, cu o asistentă medicală de intensiv pentru fiecare pacient. Și cu sală de operație dedicată, în cadrul secției. Cam cum plănuia și Șefu’. Doar că la Floreasca a lipsit personalul. În anul când am plecat noi și în anul imediat după, s-au ocupat niște posturi dedicate secției de arși. Ar fi interesant de văzut de către cine. Nu mai țin minte toate numele. Știu că o colegă, de altfel foarte simpatică, care obținuse la rezidențiat chirurgia generală, s-a remarcat prin a fi plătită de Floreasca în timp ce lucra în Anglia. Era una din cei cu post la Arși.

Ca să revin la Colectiv, am primit un telefon de la un fost coleg român din Germania, care fusese contactat de un prieten al ministrului sănătății de atunci (n.r. – Nicolae Bănicioiu). Mă ruga să încerc să găsesc câteva locuri pentru pacienții mai gravi. Cum lucrasem acolo și mai aveam și alte cunoștințe, i-am telefonat domnului ministru și i-am comunicat că am posibilitatea să mijlocesc imediat 7 locuri, iar dacă e cazul pot să mai încerc și în câteva alte centre. M-am oferit să funcționez ca traducător, transportator de rude și tot ce ar mai fi fost nevoie.

Aici s-a încheiat, nu am mai fost contactat, apăruse între timp ideea că avem de toate.

Este dureros să vezi asta și să știi ce înseamnă acest avem de toate. Însă atitudinea este caracteristică sistemului. În primul rând e super egoul celor care conduc sistemul medical, care au ajuns într-adevăr să se creadă Dumnezeu. Apoi, modul batista pe țambal – că doar nu o să recunoaștem că am deturnat de zeci de ani resurse către cabinetele noastre private (nu am dovezi, e doar hearsay).

Ca o palmă în față, sau mai degrabă ca un șut în dinți, în noaptea tragediei de la Colectiv au venit foștii colegi de acasă să opereze victimele incendiului. Au fost suficienți doctori, dar nu le-au ajuns sălile. Cu toate astea, o sală, cel mai bine dotată, a rămas închisă în acea noapte. Închisă cu lacătul. Ca de altfel în toate nopțile din rezidențiatul meu, în care operam unul în sală, unul pe holul din față. Era sala Domnului Profesor. Din spitalul de stat. Scriu asta și îmi vine să vomit.

Să ne înțelegem, după părerea mea nu cred că există o țară din Europa care să zică avem totul, ne descurcăm singuri. Nici măcar Germania cu cele 25 de centre de arși și peste 100 de paturi speciale pentru arși mari. Pentru că nu stau toate paturile goale așteptând dezastrul.

Doar Bucureștiul a avut de toate. Trist.

Am ajuns în Germania știind să operez cazuri extrem de complexe, și m-am lovit direct de patologia ușoară, de genul canal carpian și deget în resort. Asta e aici pâinea zilnică a rezidentului. În România nu am operat niciunul. Niciunul. Erau pur și simplu încadrate la așa-zise boli cronice. Doar El avea voie să le opereze. Se dădeau programări la operații în 5-6 ani, pentru o operație de 15 minute, cu o afecțiune care se agravează în timp. Dar mă rog, erau cronici, poate exista un motiv pentru care noi nu aveam voie.

Semnalele de la foștii colegi nu îmi dau mari speranțe. Se spune că niciodată să nu zici niciodată, dar eu consider România un capitol închis. Cel puțin la modul în care evoluează lucrurile, de aici se vede din ce în ce mai sumbru. Am reușit să ne găsim un loc într-o societate cu reguli, pe care le urmăm fără să ne credem noi mai deștepți. Ca sclavii, cum s-ar zice acum în unele cercuri.

Dar libertatea pierdută când am plecat din România a făcut ca, atunci când am început să lucrez în primul spital din Germania, să mă blochez la gestul profesorului german de a-mi întinde mâna să îmi spună bun venit. Nu înțelegeam de ce vorbește cu mine. Nu mi se întâmplase în cei cinci ani la Floreasca. Tresar de fiecare dată când un pacient bagă mâna în geantă, când mă abțin în ultimul moment să zic: „nu trebuie, stați liniștit” și așa îmi dau seama de penibilul situației când își scot batista, cardul de asigurat sau telefonul mobil. Mi-au trebuit câțiva ani să scap de asta.

Și așa am fost toți cei care am apucat să lucrăm în România. Suferim de șoc posttraumatic.

George Udrescu, august 2020

  • Ioan Lascăr (72 de ani), alături de mai mulți oameni cu putere de decizie de la Floreasca, e judecat pentru abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave în legătură cu dotarea Unității de arși a unității medicale. Procesul a început în vara lui 2018, iar procurorii au fixat la aproximativ 8 milioane de lei prejudiciul adus prin achiziţionarea de echipamente supravealuate şi a barocamerei care nu a funcţionat niciodată.

Citește și: Dr. Daiana Voiculescu: „Baronii din Sănătate au moștenit sistemul de la părinții și socrii lor, personaje bine poziționate în lumea lui Ceaușescu”

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...