Matca României

E altă lume acolo, în Matca. O lume unde mâinile, neștiind să stea întinse la pomană, nu au hodină. Un loc unde pământul a uitat de bălării și scoate hrană multă și bună.

Acolo, sătenii prind soarele cu năvoade de celofan și-l mută puțin câte puțin în legumele lor, cu care umplu apoi țara și continentul.

Dacă ai mâncat o roșie bună, un castravete care ți-a plăcut, un ardei cumpărat din piață, se prea poate să fi fost din Matca. Cornul abundenței are capătul acolo.

E satul unde freamătul subtil al viitoarei recolte nu încetează niciodată. Un sat unde pe ulițe uruie 10.000 de mașini.

Nu-i vreo minune la mijloc, nu-i vreo bruscă și suspectă revărsare de bani din sacii vreunui magnat de carton. Acolo, de generații, se muncește. Nimic altceva.

E chiar atât de puțin, doar muncă, și asta e totul.

Cornul abundenței are un capăt în Matca. Zilnic, 500 de tone de legume pleacă de aici în țară și în străinătate.

Cum vii dinspre Cudalbi, pe un drum județean neobișnuit de bun pentru județul Galați − care pare să fi strâns avid cele mai periculoase gropi în asfalt −, te oprești pe coama dealului Chicera şi vezi, la picioarele tale, nemaivăzutul.

Matca e jos, în vale, înconjurată de un brâu de coline lutoase. Pare că cerul tulbure, într-o zi ploioasă, s-a lăsat cu totul în jos și s-a așternut ca o prelată peste sat.

Sunt solariile sătenilor, din celofan, unul lângă altul, cât vezi cu ochii.

E o mare de folie transparentă, cu valuri încremenite, ce umple toată valea. Ici și colo se mai ițește vreun acoperiș de tablă, dar, sub cerul înnorat, diferențele de culoare se estompează și totul pare făcut din celofan − mii și mii de hectare de peisaj ireal, ca o colonie înjghebată de pionieri într-un ținut străin.

Un râu mic, Corozelul, taie așezarea în două. Și alte râuri mai mari, de metal, se ramifică peste tot. Sunt mașinile mătcașilor, cum își zic ei, într-o curgere continuă chiar și în această zi ploioasă de sfârșit de an.

Din amestecul de case şi solarii se mai disting turlele bisericilor, şi cam astea ar fi reperele unui sat ca niciun altul: munca, bunăstarea și credința.

Doar atât dacă trasezi pe harta virtuală a localității, ai și scos-o din România. Sau cel puțin din acea Moldovă a sărăciei proverbiale, Moldova caselor de lut, a gardurilor șubrede, a ulițelor noroioase, Moldova bolii, a alcoolului mult şi ieftin, săraca și abandonata țară a Moldovei.

Din amestecul de case şi solarii se mai disting turlele bisericilor.

Din marginile Mătcii în sus începe Vasluiul. "Cică vine un vasluian..." Așa încep bancurile cu vasluieni din folclorul nou.

Așa poate începe și povestea muncii pe brânci a moldovenilor din Matca. Cică niște vasluieni au venit în Matca...

Nu cică, fiindcă ei chiar au venit. Acum 3-4 ani. Treizeci de gospodari aleși de prefectul Vasluiului să vadă legumicultura din Matca și apoi să facă la fel la dânșii acasă.

Au stat câteva zile, povestește primarul Nelu Costea, au văzut minut cu minut ce se întâmplă într-un solar, cum se muncește, cu ce se mânâncă legumele de Matca, și, la final, au zis: e prea greu, nu-i de noi!

Nici măcar unul dintre micii fermieri veniți în schimb de experiență n-a zis atunci, pe loc, că s-ar apuca de așa ceva. Și nici după aceea.

Tehnologia se exportă, oamenii sunt dispuşi să împărtășească din secretele lor, fonduri se pot obține prin credit sau prin programe guvernamentale, dar transferul de hărnicie e imposibil.

Zeci de mii de plante trebuie îngrijite una câte una. Dacă nu găsești la timp mână de lucru, trece vara doar până legi castravetii pe sfoară.

Ce-l face pe om să fie harnic, să trudească de dimineața până seara frânt de șale, aplecat deasupra răsadurilor, cu mâinile în gunoi, e greu de spus.

Poate câștigul, poate educaţia, poate siguranța zilei de mâine, poate nevoia de sens − adică să crezi că ăsta e rostul tău pe pământ, să faci mâncare pentru alții −, poate toate la un loc.

Oricare ar fi explicația, cu siguranță mătcașii învață din tată-n fiu rostul muncii. Din anii '50 încoace, de când s-a început cu legumicultura în sat, toți fac asta și au grijă ca și copiii lor tot în solarii să lucreze.

Nu se știe exact cum a intrat castravetele în sat. Și nici nu contează. Se spune că primul solariu l-a ridicat un fost deținut politic, stabilit aici după eliberare, și că alţi săteni s-au luat după el când au văzut ce căutare au legumele lui.

Povestea acelui pionier, Haralambie Chicoș, e încețoșată. Sătenii nu-și mai amintesc de el și pare că nici nu vor să atribuie cuiva începutul. Spun că ei așa s-au pomenit din tată-n fiu: cu solarii în curte. E o tradiţie care le aparține tuturor.

Harnici și credincioși, oamenii din Matca s-au dus mai aproape de Dumnezeu ridicând o cruce uriașă pe cel mai înalt deal.

Sunt 4.000 de familii, ceva peste 12.000 de oameni în Matca – comună formată din această singură localitate; peste 10.000 se ocupă cu agricultura.

Vreo 4-500 sunt funcționari, profesori, angajați pe la firme private. Până și copiii, când se întorc acasă de la una dintre cele cinci școli din sat, robotesc prin solarii, fiecare după puterile lui.

În Matca se plătesc doar 35 de ajutoare sociale, ceea ce înseamnă foarte puțin pentru o localitate cu 4.000 de familii. Sunt bătrâni și bolnavi care chiar nu pot munci. E o rușine să fii în putere și să nu pui mâna la treabă.

Nu există șomeri în Matca. Toți muncesc, sunt înscriși ca producători particulari, au întreprinderi individuale sau persoane fizice autorizate. Plătesc impozite la stat.

Dai cu tunul și nu găsești pe cineva cu ziua. Puținii zilieri sunt din alte sate. Sunt greu de găsit și mai ales greu de păstrat, fiindcă, se plâng mătcașii, își iau tălpășița cum dau de greul muncii în solar.

Nu știu dacă mai există în România o întreprindere sau un loc unde 10.000 de oameni să facă, toți, același lucru, în același timp.

Numărul îmi dă fiori și mă uit neîncrezător în ochii primarului Nelu Costea. Poate vrea să impresioneze.

Dar nu, e adevărul adevărat. Îl poate și proba, căci îi are înscriși pe toți în catastifele primăriei. Le eliberează certificate de producător. Strânge impozite de pe pământurile lor.

E la al treilea mandat, cunoaște până la rădăcină ce se întâmplă în comuna lui.

Primarul Nelu Costea.

Tot la primărie se adună și impozitele pe mașini. Sunt peste 10.000 de mașini înscrise în comună. La prima oră, eşti norocos dacă găseşti loc de parcare în centru. E o aglomerație de maşini ca în București.

Sunt gospodării unde, în spațiul îngust dintre casă și solariu, stau una după alta, de la poartă pân' la ușa casei, trei-patru mașini.

Una e pentru mers unde are omul de mers, una e pentru cărat legume, alta pentru materialele folosite la solarii.

Puține sunt limuzinele, căci oamenii din Matca știu prețul banului și nu cheltuiesc doar pentru a se făli. În Corod, satul vecin, de unde aproape toți cei buni de muncă au plecat în Italia, s-au înălțat case uriașe în care nu stă nimeni, iar în curțile pustii strălucesc mașini scumpe.

− Noi câştigăm cu greu banul aici − spune Vasile Matei, proprietar de solariu care a fost electrician la Focşani − şi nu-l zvârlim pe prostii. Ne luăm mașini ca să ne facem treaba cu ele. Ne facem case ca să stăm în ele.

Îi strângem pentru copii, să le facem un rost, de cele mai multe ori tot în legumicultură. Asta e o treabă costisitoare, îți trebuie mulți bani ca să te apuci de așa ceva.

Nu e ca la alții, care au un hectar de la tata, pun un cal la plug, ară, apoi azvârle niște grăunțe din poală și fac producție cât să mănânce ei și să hrănească un porc.

Aici e tehnologie, nene, e cheltuială mare. Așa. Și mai cumpărăm pământ. E puțin pământul la noi și foarte scump.

Pământul în Matca e puțin și scump. În sat au mai rămas doar mici spații între pereții caselor și solarii.

Matca e poate singurul sat din România unde există un cimitir de mașini. E chiar în centru, o curte uriașă, plină cu carcase uzate clădite una peste alta până la câțiva metri.

Ajung aici pentru că mătcașii le cumpără îndeosebi la mâna a doua, mai mult sau mai puţin trambalate, și li se strică repede pe drumurile proaste.

Cu toată prosperitatea, doar 25 dintre cei 128 de kilometri de drumuri comunale sunt asfaltați. Parcă e o boală românească această fugă de asfalt, de autostrăzi, de construcțiile civile.

Asta îi nemulțumește pe mătcași. Ei, pentru cele peste 10.000 de mașini ale lor, plus miile de pompe de udat culturile, cumpără zilnic mii de litri de combustibil de la cele cinci benzinării din sat. Cinci! Câte nu sunt pe nicio autostradă românească din cap în cap.

În prețul combustibilului intră și niște bani pentru drumuri, care nu s-au făcut niciodată. Nimic din cheltuiala pe benzină nu se întoarce la ei, totul se duce la bugetul de stat, de unde se topește în neantul unei administrații corupte și indolente.

Și cum n-a văzut România autostrăzi în aproape 30 de ani după Revoluție, așa n-a văzut nici Matca ulițe asfaltate.

Cel mult pietruite – și nu toate, și nu neapărat bine, poate doar ceva pietriș zvârlit din mersul mașinii, atunci când sătenii nu și-au pietruit singuri drumurile ca să poată ajunge la solariile din câmp.

E peste tot un noroi și-o bălteală, o mizerie care ţâşneşte şi împroașcă de-ți vine să-ți iei lumea în cap. La ce bun să muncești atâta dacă nu reușești decât să-ți construiești o insuliță de prosperitate și confort într-o mare mocirlă?

− Pompele de stropit consumă și ele mult combustibil. În benzina asta intră și o taxă care ar trebui să ajungă la construcția și la întreținerea drumurilor, deși pompele noastre nu folosesc infrastructura rutieră. Ori ne fac drumuri, ori să se ducă dracului!, spune, cu năduf, Vasile Matei.

O mizerie de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap.

Tot pământul comunei, bunul ei cel mai de preț, înseamnă 8.758 de hectare. Scăzând drumurile, apele, terenurile publice, pământul de sub case, rămân 8.047 de hectare pentru agricultură.

O palmă de pământ nu e lăsată pârloagă. Numai în pământul de sub unghii și din crăpăturile palmelor nu se cultivă legume.

În sat nu se mai vinde nici o parcelă, iar în câmp, hectarul ajunge și la 40.000 de euro, mult peste prețul cu care se vinde în zonele rezidențiale "de fițe" din jurul Bucureștiului.

Să ai o bucățică de pământ arabil în Matca e ca și cum ai avea acoperire în aur la bancă.

Casele par înghesuite, strânse una într-alta ca niște curci în ploaie, tot spațiul dintre ele fiind folosit pentru solarii.

Poate și de aceea mătcașii nu-și fac palate, ca vecinii din Corod. Ar avea cu ce, dar atunci ar reduce din terenul producător, și-ar tăia singuri veniturile de dragul unui confort de care nu par să fie atrași foarte tare.

Dacă vezi pe undeva, pe la margine, un căsoi care urmează să se ridice cu grozăvie peste sat, sigur e al cuiva care a făcut bani repede în străinătate. Sunt puțini aceștia, poate două sute. Foarte puțini în comparație cu alte sate din jur, rămase pustii după exodul sătenilor.

Dar și dintre aceștia, mulți s-au întors și, cu banii strânși afară, au cumpărat pământ și s-au apucat de agricultură ori au deschis firme de construcție, de transport, de aprovizionare.

În jurul legumiculturii prosperă o mulțime de firme care aprovizonează cu materiale pentru solarii.

Tot în Matca este o mare fermă zootehnică, Agrimat, una dintre cele mai mari din țară, continuatoarea vechiului IAS.

Și nici CAP-ul nu a fost distrus, cum s-a întâmplat mai peste tot în restul țării, ci a fost păstrat și dezvoltat. Acum, aici e o mare crescătorie de păsări. Gunoiul de la aceste ferme ajunge în solarii. Totul a fost făcut cu multă chibzuință.

În jurul muncitorilor de rând din solarii, cei care umplu tarabele cu legume, în țară și în Europa, s-au dezvoltat 30-40 de firme care, la rândul lor, au sute de angajaţi.

Sunt șase farmacii fitosanitare, fiindcă e nevoie de tratamente chimice pentru culturi. Este un punct de lucru RCS-RDS, ceea ce nu am mai văzut în mediul rural, rețeaua Profi și-a deschis aici un magazin, chiar și marele eMag are un punct de lucru în Matca.

Aici se fac bani, deci vin comercianții, vin serviciile. Trebuie gunoi de grajd – și cineva trebuie să-l aducă de undeva. E nevoie de lemne pentru construcția solariilor și pentru încălzire.

Sute de tone de folie de polietilenă, semințe, lădițe, țevi, robinete, cuie, piese de schimb – toate se găsesc la cele 11 magazine din comună.

− De pe urma noastră trăiește și Tecuciul, practic lipit de Matca, spune Geo Borza, administratorul public al primăriei. Industria orașului s-a prăbușit.

Dar Tecuciul e plin de comercianți care îi așteaptă pe mătcași să-și cheltuiască banii pe orice, de la alimente la îmbrăcăminte, televizoare, tot ce are omul nevoie prin casă, prin curte. Munca noastră întreține, practic, toată zona.

Geo Borza, al cărui nume trezește rezonanțe plăcute pentru reportaj, are un simț de observație ascuțit. Ce îi lipsește comunei să înflorească cu adevărat este o fabrică de prelucrare a legumelor.

− Păi e una la Tecuci, aproape, le arunci roșiile direct în malaxor.

− Dar, dar cei de la Tecuci folosesc foarte puțin producția locală. Preferă să aducă butoaie cu concentrat de tomate din China, adaugă făină, arome și ce mai pun ei acolo și gata, au făcut ketch-up românesc. Dacă noi am avea o secție de ambalare și o fabrică a noastră, am reuși să valorificăm superior producția. În felul ăsta am trage tot ce se poate din munca noastră.

Acum, marfa pleacă din Matca așa cum a fost culeasă de pe vrej.

Cel mai mare producător de legume din România exportă doar marfă brută. Legumele urmează să fie prelucrate în străinătate.

În perioada de recoltare, piața de legume din Matca e plină. Vin camioane din Anglia, din Franța, Germania, Polonia, Lituania, în special după castraveți.

Vin angrosiști din toată țara și pleacă încărcați cu roșii, ardei, varză, vinete, ceapă, usturoi.

În Matca se produc anual mai mult de 10 kilograme de legume pentru fiecare locuitor al României. Dacă am ști exact câți mai suntem, calculul ar fi mai precis.

Oricum, peste 200.000 de tone de legume pleacă din Matca în țară și în străinătate.

Puțini mai sunt cei care pornesc prin țară cu marfa să şi-o vândă singuri. Asta înseamnă să plătească taxe în plus, de multe ori și șpăgi pentru a pătrunde în piețe, înseamnă și timp pierdut, și mai ales brațe de muncă irosite.

Un om care vinde la tarabă este un om lipsă în solar. Așa că majoritatea preferă să-și vândă producția en gros la piața din sat. Sunt câteva hectare amenajate de primărie.

Chiar și acum, la sfârșit de an, pe o ploaie nefirească pentru luna decembrie, câteva utilaje grele construiesc noi piste de asfalt pe care să staționeze camioanele. Vara, aici e o îmbulzeală de nedescris.

Angrosiștii fac prețul. Nu li te poți opune.

− În primul an, când m-am apucat eu de solar, prin 2010, 20011, am luat o mare țeapă, spune tânărul Dorinel Condrache.

Era să mă înec din prima. Când am plecat spre piață cu mașina plină de castraveți, era 4 lei kila. Când am ajuns acolo, scăzuse la 30 de bani și nici așa nu mai cumpăra nimeni.

Se zvonise că nu știu ce boală aveau castraveții, plecată de la spanioli, și o perioadă nu a mai vândut nimeni nimic pe la noi. S-au stricat sute de tone de castraveți.

După aceea s-a dovedit că n-a fost nicio boală, nimic, a fost doar o manipulare criminală ca să ne scoată pe noi de pe piață.

Ce vreau să spun e că piața asta e foarte schimbătoare, imprevizibilă, și asta face ca legumicultura să fie un fel de loterie.

În anul când s-a apucat de agricultură, Dorinel Condrache a muncit degeaba.

După cum zâmbește când își povestește necazul de început, Dorinel Condrache − un zdrahon de 34 de ani care ar putea dărâma un solar cu o împingere de umăr − pare să fi ieșit finalmente în câștig la această loterie.

Ca tot mătcașul, a vrut să aibă bucata lui de pământ, să facă un solariu deasupra, să scoată legume. Așa că a plecat în Spania la muncă, tot în agricultură.

Fizicul lui performant, mâinile ca niște lopeți, deprinderea de a munci vârtos l-au ajutat să câștige binișor și să pună niște bani deoparte.

S-a întors acasă și s-a apucat de "legumit". Acum are două solarii de câte 20 de ari la marginea satului, spre care răzbim prin mocirlă.

Văzut din afară, de un nepriceput, un solariu pare ceva simplu și ieftin. Niște celofan întins pe niște pari. Dar nu e deloc așa. Trebuie pricepere să construiești ceva atât de fragil, dar care să reziste totuși la ploaie, la frig, la zăpadă.

Mulți s-au trezit cu solariile la pământ, doborâte de greutatea zăpezii, cu folia sfârtecată de vânt, arsă de soare, cu producția compromisă pentru că solariile construite prost nu păstrau căldura și umiditatea potrivite.

Dorinel, neavând bani pentru un meseriaș, s-a încumetat să-și ridice singur solariile. Și i-a ieșit, au rezistat. Costă peste 10.000 de euro să construiești un solar de 20 de ari și să cultivi în el.

Stâlpi, căpriori, șipci, folie, țevi, sobe, rumeguș, puț, pompă de apă, totul costă. Semințele se cumpără la bucată, nu la gram. Un pliculeț cu 1000 de semințe de roșii costă cam 150 de lei.

Semințele se vând la bucată. Cu 25-30 de mii de semințe, care pot fi ținute în pumni, se umple un hectar de plante.

Când nu le ajung banii, mătcaşii iau credit. Sunt trei bănci în sat. De aceea vor banii jos când dau marfa; să nu aștepte o lună de zile, cât durează până plătesc hipermarketurile.

Așa că aproape totul se vinde în piața de legume din sat. Cu prețul stabilit, la înțelegere, de angrosiști.

N-ai ce face, vinzi marfa, că altfel se strică. Și ce pleacă din Matca cu un preț ajunge și de 6-7 ori mai scump în piețe și în marile magazine.

− Asta e rău, zice Dorinel Condrache: că oamenilor noștri încă le este frică să se asocieze. Poate că, printr-o formă de asociere, am reuși să pătrundem pe piața marilor magazine și să obținem un preț mai bun. Aici mai e încă de lucru.

În Matca miroase, ca peste tot în țară, a porc pârlit, a friptură, a cârnați. Sunt ultimele pregătiri pentru sfârșitul de an.

Tradițiile legate de acest moment au dispărut de mult. Calul, capra, banda lui Bujor, tot ce făcea sărbătorile frumoase la țară, s-au stins în vârtejul lumii de azi.

Ce nu se oprește niciodată în Matca e munca în solarii, aceste uzine fragile în care se lucrează continuu la hrana viitoare.

Munca în solarii nu se oprește niciodată.

Ion Borza termină de tranșat porcul și se apucă de pregătit pământul pentru roșii.

Are 57 de ani. A fost lăcătuș-mecanic în Tecuci. Când fabrica s-a închis, s-a întors acasă, ca după o rătăcire, la agricultură. A umplut curtea și grădina cu solarii. A mai rămas o bucată mică, la poartă, pentru cele două mașini.

Pregătește acum un amestec de turbă, de pământ fin, de compost. Spune că face patul pentru roșii. Patul germinativ.

Mâna lui de țăran intră cu poftă în pământul afânat, întins pe niște mese de lemn din solar. Simte acolo seva plantelor încă închise în semințe. Îi place. Se bucură.

În primele zile din ianuarie, când românii încă vor mai petrece, el va pune, una câte una, 25.000 de semințe în pământ. Apoi, când din ele vor ieși niște plăntuțe firave, ca niște cornițe de melc, le va muta pe fiecare într-un păhărel de plastic.

Ion Borza simte cu mâinile recolta viitoare.

Când vor crește și mai mari, le va muta în solarii. Până atunci, va avea grijă ca focul să ardă zi și noapte în soba făcută dintr-un butoi de tablă, să le fie cald semințelor, să nască.

Asemeni lui, oamenii din Matca se afundă cu mâinile până la coate în pământul bun. Parcă ar pune ceva din ei în pământ. Iarnă sau vară, zi și noapte, se lucrează pe sutele de hectare acoperite cu celofan.

Unu din cinci solarii din agricultura românească se află în Matca.

Dacă unu din cinci români ar munci ca oamenii din Matca, România ar fi departe. Și dacă ar iubi pământul la fel. Și dacă ar crede că a munci poate fi rostul unei vieți cu rost.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează