Marion, născută Măriuca

„Când s-a născut băiatul meu, Pierre, m-am întrebat dacă ar trebui să o anunț pe mama mea biologică. Simțeam că nu pot permite ca ea să se considere bunică. Nu voiam ca Pierre să devină și al ei.”

Femeia care spune asta se numește Marion Le Roy Dagen și are 40 de ani. Până la 6 ani a chemat-o Măriuca.

Adoptată dintr-un orfelinat comunist de un cuplu de francezi, ea nu a știut nimic despre originile sale până la 24 de ani.

În anul 2000, s-a întors în România pentru a afla cine sunt femeia și bărbatul care i-au dat viață și de ce au abandonat-o când abia împlinise câteva săptămâni.

În 2014, Marion a realizat un documentar despre viața sa, care se numește „L’enfant du diable” (Copilul diavolului).

Aceasta e povestea unei izbăviri.

*

Măriuca-Marion este rodul unei iubiri efemere. S-a născut la Aiud, în 17 iulie 1976. Se împlineau 10 ani de la adoptarea Decretului 770/1966, care interzicea avortul în România.

Mama ei avea 17 ani și era în vacanța de vară când a adus-o pe lume. Învăța la o școală profesională, iar în septembrie, când au început cursurile, a dat-o pe Măriuca la casa de copii.

„Directoarea școlii mi-a spus că pot să fac ce vreau cu copilul, dar că oricum sunt minoră și bolnavă și tot mi-l vor lua, așa că mai bine l-aș declara adoptabil. Am avut două zile la dispoziție să iau o decizie”, avea să povestească Ana, mama biologică a Măriucăi.

Și a decis fără să-l consulte pe tatăl copilului, un bărbat de 22 de ani pe care îl cunoscuse în timpul unei vizite la bunici.

„Pe timpul ăla, Nicolae juca fotbal. Ne-am împrietenit și ne-am întâlnit de două-trei ori la Teiuș, că el acolo locuia.„

Nicolae avea să afle că are un copil abia după 24 de ani.

Decretul nr. 770, promulgat la 2 octombrie 1966, interzicea efectuarea avortului, cu excepția următoarelor cazuri:

*

Așa a ajuns Măriuca într-un orfelinat din Alba Iulia, unde avea să rămână timp de 6 ani.

„În camere erau niște paturi cu grilaj, înghesuite. Nu aveam niciun fel de intimitate. Am pierdut acolo 6 ani pe care nu îi voi recupera niciodată. Îmi amintesc de copiii care țipau. Devenea insuportabil.”

Regimul Ceaușescu era incapabil să gestioneze numărul mare de copii instituționalizați. Efectele Decretului din 1966 se simțiseră încă din primul an, când se născuseră peste 500 de mii de copii, dublu față de anii anteriori. La fel de spectaculos crescuse și numărul copiilor abandonați.

Tragedia a luat amploare, iar Ceaușescu a dispus să se construiască orfelinate-mamut. În 1989, acestea ajunseseră la o capacitate totală de circa 100.000 de locuri.

Chiar și așa, clădirile erau suprapopulate, arată raportul intitulat „Eșecul post-instituționalizare”, realizat de asociația „Desenăm viitorul tău” și publicat în luna martie a acestui an.

De exemplu, unul dintre cele mai mari orfelinate, cel de la Târgu Ocna, județul Bacău, avea oficial 600 de locuri, dar adăpostea și 1.100 de băieți în perioadele aglomerate.

„Viața mea era un vid, pur și simplu nu se întâmpla nimic. Nu se ocupa nimeni de noi, nu puteam să ies afară. Petreceam cea mai mare parte a zilei în paturi, murdari și plini de urină. Colega de lângă mine avea o tulburare și se izbea întruna cu capul de perete. Iar îngrijitorii nici măcar nu te priveau”, rememorează Marion.

Regimul comunist a oprit instruirea psihologilor și a asistenților sociali, iar în orfelinate au ajuns să lucreze persoane fără studii de specialitate.

În societate se insera o cultură a abandonului, construită inclusiv prin cinematografie. În 1972 se lansa Veronica, un film de mare succes, în care viața într-o casă de copii era descrisă într-o aură idilică.

„Era la ordinea zilei ca medicii să le recomande mamelor lăsarea copilului în grija unităților sanitare (‘la creștere’) când simțeau riscuri în îngrijirea la domiciliu. Era la fel de comun ca o mamă să invoce sărăcia pentru a-și lăsa copilul în spital, fără nicio consecință. Sloganul ‘statul i-a vrut, statul să-i crească’ se înrădăcinase rapid în conștiința publică”, spun autorii raportului despre copiii instituționalizați.

Iar statul a făcut bani de pe urma lor. Se aproximează că 30.000 de copii au fost adoptați de cetățeni străini, care au plătit sume consistente pentru a-i scoate din țară.

Totul, sub mare control. Deciziile de adopție erau semnate, individual, chiar de Nicolae Ceaușescu.

Când în orfelinatul din Alba Iulia a început să circule vestea că un cuplu de francezi vrea să înfieze un copil, Măriuca avea 4 ani. Prima dată când i-a văzut pe cei doi, disperarea a împins-o să strige din toate puterile: „Sunt ai mei!”.

În final, crede că au ales-o pentru că era unul dintre puținii copii care nu aveau tulburări mintale. Însă nici procesul de adopție nu a fost ușor. A reușit să scape de acolo abia în 1982, când împlinise 6 ani.

„Voiam atât de mult să uit totul despre România, încât, în momentul în care am fost adoptată și am ajuns în Franța, m-am simțit atât de liberă și mi-am propus să mă bucur de tot ce mi se oferă. Chiar dacă n-am reușit să scap de acele amintiri urâte, am uitat în totalitate limba română”.

Măriuca a devenit Marion.

Aici, destinul ei se separă de cel al majorității federeilor; așa își spun copiii crescuți în orfelinatele ceaușiste.

Cei mai mulți dintre ei n-au cunoscut niciodată afecțiunea maternă și puțini au reușit să-și facă o viață normală. Numai în 1989 se crede că au murit cel puțin 700 de copii instituționalizați.

Marion nu s-a simțit întreagă până când nu a aflat adevărul despre primii ei ani de viață. Astfel, în anul 2000, la 24 de ani, s-a întors în România, hotărâtă să își găsească rădăcinile.

Își amintește că, ajunsă la Aiud, a întrebat într-un local dacă îi este cunoscut cuiva numele mamei sale biologice. A fost trimisă la un bătrân care, văzând-o în grupul de francezi, a spus „Tu ești româncă!”.

Marion i-a explicat pe cine caută, iar omul a exclamat: Ana!

Marion știa că mama ei murise: așa fuseseră informați părinții adoptivi. Însă bătrânul din Aiud i-a replicat: „Cum? Am văzut-o săptămâna trecută la piață”.

Apoi a condus-o la casa Anei și a rugat-o să rămână afară.

„Am așteptat un sfert de oră, dar s-a simțit o veșnicie. Mă învârteam în cerc și îmi rodeam unghiile întruna.„

Când Ana a ieșit din casă, Marion a rugat-o să-i povestească despre fiica ei. Femeia i-a spus că o abandonase când era un bebeluș și că ulterior i s-a spus că a murit. O chema Măriuca și se născuse în iulie 1976.

În acel moment, Marion a știut că acea femeie era mama ei.

„Era foarte multă liniște între noi. Aveam să ne spunem atâtea, dar nu reușeam să rostim nimic. Ne uitam una la alta ca și cum ne-am fi întrebat în gând – Oare chiar ești tu? „

Aveau să treacă însă 15 ani pentru ca Marion să poată spune că și-a iertat mama biologică.

„Inițial, am judecat-o, dar apoi, când am văzut tristețea din viața ei, am renunțat să o mai învinovățesc. Dar nici nu simțeam că se naște o legătură. Din contră, simțeam că mă minte încontinuu, iar comunicarea noastră era blocată de barierele de limbă.”

Inițial, Ana i-a povestit lui Marion că tatăl ei este un om rău, iar mai târziu i-a spus că a murit. Abia în 2014, cu ocazia filmării documentarului, Ana a recunoscut că bărbatul trăiește și i-a dat adresa lui.

„Cu mama a fost o relație lungă și complicată, mi-a luat 15 ani să înțeleg povestea, însă cu Nicolae totul a fost foarte spontan. El ia lucrurile așa cum sunt.”

Nicolae – care are acum o familie cu doi copii – a aflat abia în 2000 despre existența Măriucăi-Marion. El recunoaște că a stat un pic pe gânduri înainte să dea vestea familiei, însă și-a dat seama că fiica lui din Franța va veni într-o zi să îl cunoască.

Marion spune că acum se simte mult mai atașată de tatăl ei biologic, deși relația cu mama e mult mai veche.

Totuși, în 2014, Marion s-a simțit pregătită să le facă amândurora cunoștință cu fiul ei, Pierre, care avea un an.

*

În Franța, Marion lucrează ca asistent social. Ea spune că încă simte un puternic sentiment de vinovăție când se gândește la copiii pe care i-a lăsat în orfelinat.

„Am avut acest privilegiu, această șansă de a fi adoptată de o familie franceză extraordinară, dar sufletul meu a rămas întotdeauna aici. De-a lungul anilor am întâlnit foarte mulți copii care trăiesc în aceste instituții din România și care au rămas cu sechele emoționale. Am înființat și o asociație numită Orfanii din România, care are ca obiectiv facilitarea adopțiilor copiilor de aici și găsirea unei identități pentru ei.”

Tot pentru cauza acestor copii a realizat și documentarul „L’enfant du diable”.

„Pentru mine, Ceaușescu a fost diavolul în persoană și uneori mă mai gândesc și acum că eu sunt copilul diavolului.„