Marin Moraru, în iunie 2015, la TIFF. Foto: Raul Ştef

Marin Moraru. Interviul pe care nu l-a citit

Când e prea târziu să publici un interviu neştiut cu un om bun care nu mai e? După o săptămână, după o lună, după un an? Există “prea târziu”?

Discuţia care urmează a avut loc la ediţia TIFF din 2015, când lui Marin Moraru i s-a decernat Premiul de Excelenţă al festivalului. Atunci, timp de o oră, actorul s-a întâlnit cu presa şi cu spectatorii dornici să-l vadă.

Era trist şi reţinut, foarte diferit de imaginea mucalitului controlat cu care îl asociam noi, cei ce nu-l ştiam decât de la televizor sau din filme.

Ştia atâtea, trăise atâtea, dar se mulţumea deseori să spună doar “da”, “nu” sau “aşa a fost”.

A murit în 21 august, la 79 de ani, şi, dacă moartea unui om ar putea fi prinsă în cuvinte, a lui ar avea puţine şi simple.

Aşa că i-am căutat cuvintele de anul trecut, necunoscutele, şi am decis că nu e prea târziu.

*

– În cartea dumneavoastră de memorii, “Suntem ce sunt amintirile noastre”, spuneți că nu vă place să filmați. De ce?

– Pentru că, atunci când mă văd pe ecran, mă doare stomacul. Îmi dau seama că n-am făcut ce trebuia, că aș fi putut face mai mult. Zgârietura pe peliculă rămâne, nu poți s-o ștergi. La teatru o mai ștergi cu următorul spectacol, dar aici nu se mai întâmplă.

– În copilărie ați vrut să vă faceți pilot. Ați făcut ceva în sensul ăsta?

– N-am făcut nimic, pentru că am fost respins la vizita medicală. Eram debil fizic.

– Ce vârstă aveați?

– 15-16 ani.

– Cum ați ajuns la actorie?

– Datorită faptului că am văzut multe spectacole. Eram agent tehnic la Atelierele “Grivița Roșie” – urmăream ce se făcea la strungărie. Și la întreprindere se aduceau bilete, pe care le plăteai la salariu.

Nu știai că le vei plăti, dar le plăteai. Așa am văzut foarte multe spectacole. Aveam un sertar plin de asemenea bilete rupte.

– La ce fel de spectacole mergeați?

– Orice. Pentru mine, spectacolul de teatru era happening, era întâmplare, era viață acum. Nu era ceva ce se repeta. Și când am văzut că actorii fac același lucru, mi-am dat seama că se întâmplă ceva foarte curios: ei fac o meserie. Așa cum un violoncelist are digitația necesară pentru a produce acele sunete.

Cred că, datorită faptului că văzusem atâtea spectacole, am început să prind gustul facerii lor și m-am întrebat de ce nu sunt eu acolo. Așa gândeam eu, că aș face mult mai bine decât ei.

– Era sfârșitul anilor ’50?

– O, Doamne. Mult înapoi: în ’54, ’55.

Marin Moraru la 17 ani– Revenind la actorie…

– Am dat la actorie și am căzut.

– Cum era examenul?

– Îngrozitor. Înfiorător. Pentru că nu știam ce trebuie să fac ca să le placă. Nu știam asta.

– Nu se făceau meditații…

– Pe vremea aia, nu. Cred că numai dragostea față de această meserie m-a îndemnat să continui cu examenul de admitere. Altfel, cunosc personagii care au dat chiar de zece ori…

– Dumneavoastră de câte ori ați dat admitere?

– De trei ori.

– În ce consta examenul?

– Începea cu o examinare eliminatorie, în care era “da” sau “nu”.

– În funcție de?

– În funcție de impresia pe care o făceai comisiei. Și nu știai ce trebuie să faci pentru asta. Totul e subiectiv în meseria asta. Într-o zi mă simt bine și imaginea personajului mi se pare bună, alteori, nu.

După ce treceai de examinarea eliminatorie, începeau examinările la proba de monolog, la comportare cu obiecte, și așa mai departe.

– E diferit de examenul care se dă astăzi?

– E la fel. Nu știu dacă astăzi mai ai voie să vorbești cu candidatul, dar atunci nu aveai decât discuția – cum te numești, care ți-e programul, ce-ai pregătit. Dacă-l întrebai de numele mamei sau al tatălui, un alt candidat putea să spună – Dar pe mine nu m-a întrebat.

Cam despre asta e vorba. Iar lecțiile de actorie sunt cel mai plăcut lucru care se întâmplă unui viitor actor. Institutul de Teatru nu-ți dă talent, îți dă modalități de a percepe lumea. Iar profesorii mei au avut această calitate.

– Spuneți-ne câteva nume.

– Doamna Dina Cocea, Ion Cojar, Octavian Cotescu, Toma Caragiu, colegii și prietenii mei cu care am pășit în teatru: Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, George Constantin, toți mari actori, cu care nu cred că România se va mai întâlni…

– Ați lucrat în timpul facultății?

– Nu. Chiar era o directivă internă – studenții nu au voie să participe la spectacole. Și aveau dreptate, pentru că una se preda în școală și alta era relația în teatru, cu regizorul, cu colegii. Eram crescuți într-un ou și, când dădeam față cu “scândura”, eram șocați.

Acum, studenții fac filme și chiar teatru încă din studenție, și sunt stricați la bază de relațiile din interiorul teatrului.

Marin Moraru, alături de Silvia Popovici (în centru), în "Gaiţele" (de Al. Kiriţescu).

(Întrebare din public) – Spuneați că România nu se va mai întâlni cu asemenea actori. De ce?

– Pentru că s-au schimbat vremurile. Înainte, studentul, tânărul actor, avea o pioșenie față de această meserie, pioșenie care acum a dispărut. Acum, relația e financiară, fără consecințe de psiho-relație. Părerea mea poate să fie greșită, dar așa văd eu.

(Întrebare din public)Care ar fi cele mai strânse prietenii pe care le-ați legat cu colegii dumneavoastră?

– Prieteniile în teatru se întâmplă în funcție de proiect. Odată proiectul început, cei care participă la el devin o familie. Dacă, din proiect în proiect, te întâlnești mereu cu aceiași oameni sau aproape aceiași, ei încep să-ți devină familiari.

Dacă se termină proiectul și nu vă mai întâlniți, rămâne o amintire foarte plăcută și-atât. Dar, în general, prieteniile se înfiripează în proiect.

(din public)Ne puteți da câteva nume de prieteni care au rămas pentru o viață?

– Cu domnul Dinică am fost colegi de bancă, am jucat în aceleași piese, iar el a făcut mai mult film, că eu am plecat la Institut. Apoi Caragiu, Cotescu, George Constantin.

(Altă întrebare din public)Spuneați că vă doare stomacul când vă uitați la rolurile pe care le-ați făcut în filme. Ce rol v-a dat cele mai mari dureri?

– Toate. N-am avut bucuria revelației a ceea ce am făcut pe film. În teatru e altceva. După ce se termină spectacolul, îl rejoc în minte încă o dată, și cred că nu sunt singurul care face asta. Și nu descopăr zgârieturile care m-ar ucide. Dar pe film le vezi imediat.

(Din public)Ce replici v-au rămas în suflet, și dacă le folosiți în viața de zi cu zi?

– Știți, la începutul televiziunii se lucra pe viu, nu se înregistra. Când se aprindea becul roșu, era “scapă cine poate”. Live. Textul îl învățai dumnezeiește, pentru că niciun sufleur n-a reușit să sufle ceva la televiziune. Când se termina emisiunea, nu mai știam nimic.

Să știți că rar mi se întâmplă să mai țin minte câte-o replică din ce-am făcut. Se șterge. Asta este o binefacere pentru un actor. Dac-ar ține minte tot, ar muri.

Mă întreabă lumea cum pot să țin minte atâtea tomuri. Obișnuința, meseria, rutina… și încă ceva.

Noi nu învățăm doar cuvintele. Noi învățăm textul prin atingeri cu obiecte, prin mișcări. Dacă-mi schimbi un obiect pe masă, eu pot să uit replica. Dacă-mi pui telefonul de pe masă în altă parte, eu pot să uit replica.

Deci, eu sunt legat de obiectele din jur. Pasul pe care-l fac, mâna care bate, toate țin de textul meu. Și dacă uit asemenea lucruri, uit și textul.

– Aceste tehnici se învață în facultate sau ulterior?

– Le învață fiecare pe pielea lui.

– Ce ați descris dumneavoastră se numește, din Evul Mediu încoace, arta memoriei: legarea textului memorat de anumite obiecte.

– Absolut. Eu nu cunosc niciun actor care să țină minte numai textul. El ține minte și slalomul pe care-l face în această pârtie imensă.

Marin Moraru, în "Take, Ianke şi Cadâr", alături de Radu Beligan şi de Gheorghe Dinică. Foto: TNB

– Ce vă amintiți de la filmele cu haiduci din anii ’60?

– Au fost primele mele întâmplări filmice. Cu Toma Caragiu se închegase deja o prietenie din spectacolul “D-ale carnavalului”, pe care-l jucam la teatrul Bulandra. Și această prietenie s-a dezvoltat la filmul “Haiducii”, el fiind Răspopitul, iar eu, Dascălul.

A fost o experiență interesantă, dar obositoare și periculoasă, pentru că mulți dintre noi nu știau să călărească. Când trecea iureșul, o cohortă călare, primii cai aruncau pietre cu copitele și puteau să te lovească. S-au întâmplat cazuri. Iar în cazul în care cădeai, se termina cu totul, și filmul, și viața, uneori.

– Făceați cursuri de călărie înainte să înceapă filmările?

– Nu. La “Haiducii” am făcut doar spre sfârșitul filmului.

– Cât durau filmările la un asemenea proiect?

– Cam toată vara, până-n toamnă. Trei luni, cam așa. Unele filmări treceau și peste iarnă.

– În acest timp, erați degrevați de sarcinile de la teatru?

– Nu. Alergam de la filmări, cu sufletul la gură, să prindem spectacolul de seară. Pentru noi, cel mai îngrozitor lucru era să nu ajungem la spectacol.

– Și dacă filmările aveau loc în afara Bucureștiului?

– Și dacă aveau loc în afara Bucureștiului. Am spus întotdeauna că cei care fac numai film, cum e-n America, sunt niște oameni fericiți, lipsiți de acest stres îngrozitor al teatrului. Să faci și teatru, și film, nu se poate.

Este înfiorător de greu. În primul rând, pentru că trebuie să despoi de pe tine niște piei, pe care cu greu le râcâi. Teatrul e una, filmul e alta… Sunt două experiențe total diferite.

Film poate să facă oricine. Într-o piesă de teatru, un actor trebuie să ducă trei ore de relație psiho-scenică. La film, trebuie să fii pregătit în fiecare secundă să faci un lucru, deși ai stat o zi întreagă în scaun, nefăcând nimic. Să fii în acea secundă într-o operație care durează 30 de secunde.

– Cât câștiga un actor tânăr pentru un asemenea film de vară?

– Cel mai grozav contract era 40.000, din care primeai în mână 26.000 de lei.

– Salariul de la teatru cât era?

– 1.500, 2.000. Bine, nu pentru bani se duceau oamenii acolo, ci pentru meserie, pentru calificare, pentru orgoliu.

– Deci, un actor câștiga în film de 10-15 ori mai mult decât salariul lunar?

– Da, dar cheltuiai pe teren mai mult decât câștigai. Pentru că nu-ți dădea nimic de mâncare.

– Mâncarea și transportul nu erau asigurate…

– Nici gând.

Marin Moraru în iunie 2015, la TIFF. Foto: Raul Ştef

– Există actori din generația dumneavoastră care spun fățiș că regretă perioada comunistă, pentru că, citez, “eram mult mai respectați atunci și actorul era pus la locul său”. Cum vedeți această nostalgie?

– Această nostalgie vine din tinerețea lui. Când eram tineri, nu conta că bat pas de front, că ridic praful și mi se așază pe obraz de-un centimetru, că nu am apă… Nu simțeam asta. Acum pășesc cu grijă, mă dor șalele și alte lucruri îngrozitoare.

– Există o perioadă în cariera dumneavoastră, din 1987 în 2002, 15 ani fără film. Cum se explică această pauză?

– Cred că am lucrat mai mult în teatru și nu aveam de gând să fac film. Nu aveam timp.

– Dar solicitări au existat?

– Nu cred. Dacă ar fi existat, le-aș fi dat curs, probabil. Nu, n-au fost.

– A fost o perioadă în care lumea a uitat de Marin Moraru…

– Da. Vedeți, diferența dintre noi și actorii străini este că ei lucrează a longo, trec dintr-un film în altul. La noi, un actor face un film o dată la 4-5 ani, dacă nu chiar la 10 ani. Și acest lucru se așază pe psihicul său.

– Cum v-ați simțit în acea perioadă?

– M-am simțit foarte bine. Am lucrat la teatru, am fost mulțumit. Nu s-a întâmplat nici o nenorocire că n-am făcut film.

– Vă întreb pentru că, în anii ’70 – ’80, ați fost prezent în multe dintre marile producții. N-ați resimțit uitarea de după ca fiind “din cauza epocii”?

– Nu din cauza epocii. Ca dovadă că, în timpul comunismului, dacă vă uitați în repertoriul tuturor teatrelor, veți vedea zeci și sute de piese clasice, pe care astăzi nu le vedeți. Pentru că, în fața comisiei de vizionare, piesa clasică trecea mai repede decât piesele diurne.

– De ce?

– Pentru că nu aveau probleme ideologice. Deși găseau și acolo, să știți…

– Dar a existat și un dezgheț, în anii ’70…

– Așa este, până în ’73. Nu știu de unde a venit această nebunie, dar teatrul românesc, chiar și filmul, a căpătat niște aripi extraordinare. Ideologia s-a dat puțin un pas înapoi și au apărut niște ferestre prin care vedeam lumea altfel.

– Unde simțeați cenzura mai puternic, în teatru sau în film?

– La film, nu știam, pentru că vizionările se făceau în cerc închis, erau oameni sus-puși. La vizionări participau scenariști, compozitori și regizori și ni se povestea ce se întâmpla acolo – câte tăceri erau, câte mâini bătute în scaun, câte beșteleli primeau… Dar la teatru venea comisia de vizionare și spunea – aia scoți, aia nu, aia nu…

– În ce fază a repetițiilor?

– Chiar în faza de lectură la masă. De pildă, repetam “Furtuna”, cu domnul David Esrig, și exista o comisie, nu vreau să spun nume, care venea să vadă ce șopârle vom băga acolo. Noi n-aveam de gând să băgăm nimic, dar ce visau ei noaptea puteau să scoată a doua zi ca fiind răutățile noastre.

– Nu vreți să spuneți nume pentru că sunt încă în activitate?

– Nu, nu mai sunt în activitate, dar nu mă interesează.

– În film, deci, cenzura era mai mult asupra scenariului…

– Da, dar stai, că una e scenariul, și alta e filmul. Tu citești în scenariu “Bună ziua”, dar tu nu-ți dai seama cum arată omul, cum strâmbă din ochi.

Jean Constantin a scăpat odată de un spectacol, la teatrul Fantasio, spunând – “La noi, totul e bine”, și-avea un tic la ochi. “Avem de toate”, și-avea un tic la ochi… Și-au zis – “Scoate-l afară pe ăsta, ce facem aici? Afară! N-avem nevoie”.

Una e scris, alta vezi. De-aia venea cenzura, să vadă ce ticuri mai avem.

(întrebare din public)Ce are în plus generația de actori tineri față de generația dumneavoastră și ce credeți că le lipsește?

– Actorii tineri sunt efervescenți, frumoși și talentați. Numai că prea multe activități nu-ți lasă timp să te gândești la tine.

Dacă un actor face film, face reclame, se duce la radio, la televiziune și joacă și la teatru, nu-i rămâne timp să aibă grijă de el.

– Ce înseamnă pentru un actor să aibă grijă de el?

– Să se gândească la el. Dacă sunt efervescent toată ziua, dacă n-am pauză ca să simt ce sunt și încotro vreau să merg, să mă gândesc la mine, atunci merg în neștire. Oricât de talentat aș fi, nimeresc într-un zid.

– Care e cel mai mare compromis pe care-l face un actor – reclamele, telenovelele?

– Toate la un loc. Aceste experiențe artistice fac ca actorul să-și piardă naivitatea. Și naivitatea este modulul de bază al actoriei.

Prin naivitate înțeleg novicele, uimirile, stările pe care și le produce. Nemaifăcând asta, devine un mecanism și utilizează aceleași mijloace. Asta duce la cabotinism și la multe alte lucruri.

– Spuneți-le.

– Începe să se schimbe și caracterul omului, nu doar al actorului. Devine infatuat, devine cățărător financiar. Dar de ce să dezvoltăm noi ideea asta?

– Fiindcă de-asta suntem aici, să dezvoltăm ideile…

– Nu cred. Suntem aici pentru altceva: să dezvoltăm ideea că sunteți în al 14-lea an în care faceți acest TIFF. E un lucru extraordinar. Atâtea activități diurne într-o singură zi n-am văzut…

Marin Moraru şi Gheorghe Dinică în “Nepotul lui Rameau”, montat la Teatrul Bulandra la finele anilor ’60. Foto: amintiridinteatrulromanesc.blogspot.ro

– De care dintre roluri vă întreabă lumea cel mai des, când vă oprește pe stradă?

– De cele mai populare, cele date la televizor. După ce am jucat într-o telenovelă, nu puteam să intru într-o piață sau să trec pe lângă un grup de copii fără să mă strige pe numele celui din telenovelă.

– Asta mai nou.

– Mai demult, mă opreau oamenii și-mi spuneau – Vă mulțumesc, mi-a plăcut foarte mult… Mulți au văzut spectacolul “Nepotul lui Rameau” de 20 de ori. A fost una dintre cele mai importante piese ale carierei mele.

(Întrebare din public) Ce-a însemnat pentru dumneavoastră colaborarea cu regizorul David Esrig și apoi cu Lucian Pintilie?

David Esrig era un regizor cu o concepție perfectă a ceea ce vrea să facă. Încerca să ne aducă în cercul pe care-l crease. Discuta cu tine într-un asemenea mod, încât să crezi că tu ai descoperit ce vrea el să spună. Adică să crezi că ce vei face în piesă este ideea ta.

De obicei, regizorul și actorul sunt într-o continuă dispută. Un actor nu primește de la regie orice intenție. De obicei, este refractar sau chiar respinge brutal.

Asta pentru că actorul e comod. El vrea ca totul să curgă liniștit, fără efort, pe când regizorul îi cere un lucru pe care nu l-a mai făcut sau pe care l-a făcut foarte puțin. Și-atunci relația nu e bună, pentru că mă pune la muncă. Și asta nu e bine pentru mine. (Râde)

Domnul Pintilie avea altă abordare, era autoritar, spunea – să faci asta și numai asta, și era, dacă pot folosi acest cuvânt, pigulitor. Adică făcea lucrurile mărunte din pas în pas.

Îți cerea să rezolvi minimalizările, nu rolul în mare. Și era interesant pentru că, adunate la un loc, mărunțișurile deveneau o ceva.

– Ce vă amintiți de pe platoul de filmare de la “Actorul și sălbaticii”?

– Am un rol de trei secunde… N-am filmat decât o zi. Toma (Caragiu – n.r.) a fost eroul principal și a făcut unul dintre cele mai importante roluri ale lui.

Eu n-am filmat decât o zi. Și în ziua aia nu mai știi de tine, fiindcă se întâmplă repede și trebuie să fii prezent și concret și foarte talentat.

– Mai știți monologul pe care-l ziceați când intrați în cameră?

– Nuuuu mai știu…

– “Iar ai tras din țâgare…”

(Râde)

– E una dintre replicile cu care ați rămas în memoria generației mele, cel puțin…

– Da, da… Asta e.

operatiunea_monstrul_moraru__large– De la Operațiunea “Monstrul” ce vă amintiți?

– La Operațiunea “Monstrul” am stat în Deltă o lună de zile.

Plecam la locul de filmare dimineața la 4, cu barca, printre plauri.

Să trăiești pe bac o lună de zile, mâncând pește, pește și iar pește, și sarmale și chiftele de pește, și borș de pește, și zeamă de pește, și pește-n pește, e complicat.

La început e plăcut, pentru că n-ai mâncat de mult pește, dar după o lună, mai vrei o bucată de carne. Și dacă mănânci o bucată de carne de porc, și aia miroase a pește, că porcul e crescut cu pește.

(Din public) Ce sfaturi le-ați da tinerilor actori de teatru și film?

– Meseria asta nu se ține cu sfaturi. Fiecare absoarbe din realitate într-un mod foarte special. Degeaba îi spui – Fă și tu cum am făcut eu, că nu ține. Fiecare învață pe pielea lui, pe modalitățile lui de percepere, care nu sunt ca ale mele.

Singurul lucru pe care trebuie să-l știe tinerii actori e că teatrul se face cu măsură. Dacă nu ai măsură, cabotinismul e aproape. Cel mai mare lucru în această meserie este măsura.

– Ce compromisuri să nu facă?

– Să nu alerge toată ziua după bani, să nu primească orice, pentru că fiecare piatră așezată contribuie la o frescă și, dacă piatra e greșită, fresca arată urât.

Nu poți să dai sfaturi în această meserie și nici nu trebuie. Fiecare alege ce are de făcut după simțurile lui.

– O ultimă întrebare: de cine vă e dor?

– De toți care nu mai sunt, prietenii mei, actori mari, de care țara asta va duce lipsă mult timp. Da.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează