Mari autori scăpați prin lumea largă

Voicu Bojan

Redactor

Cei 20 de ani care au întors lumea pe dos

Bang, bang, bang! Ca trei focuri de pistol, aliniez aici trei cărți meseriașe, cinci autori plus o potriveală nemeritată: sunt câte 10 ani distanță între momentele publicării lor: ’37, ’47 și ’57. Ce pleașcă irezistibilă! Mai ales că aceste jurnale de călătorie cuprind niște momente cheie ale istoriei noastre relativ recente.

Cele trei cărți sunt următoarele: 1. Ilf şi Petrov – America fără etaje, 2. John Steinbeck (cu Robert Capa) – Jurnal rusesc și 3. Gabriel Garcia Marquez – Călătorind prin Europa de Est.

Cartea ruşilor e scrisă înainte de începerea războiului şi dacă în ea se simte liniştea tulburătoare de dinaintea furtunii, cea a americanilor descrie efortul de a reconstrui o ţară după ce uraganul a trecut, lăsând în urma lui un dezastru greu de închipuit în urmă cu doar 10 ani. Iar cartea sudamericanului constată așezarea strâmbă a noii orânduiri în leagănul incomod socialist.

Între aceste cărți care acoperă doar 20 de ani, adică un mizilic la scara istoriei mari, regăsim pe rând o lume veche și așezată care-și ridică poalele-n cap, dar și nebunia unei lumi în fierbere provocată de noi paradigme: tăvălugul german cu al său blitzkrieg, încrâncenarea aliaților, Ziua Z, două bombe atomice americane, lagărele de exterminare naziste, Stalingrad, multe milioane de morţi, plus o nouă grafică a hărţii Europei, despărţită apoi de o așa numită Cortină de fier după care ne regăsim și noi, din nefericire.

Și peste toate, regăsim liniștea din pustietatea Siberiei, unde Stalin trimitea cu seninătate la moarte noi milioane de dușmani ai poporului, asta când toți credeau că nebunia oamenilor ajunsese deja demult până la cer și loc de răutate nu mai încăpea.

Cele trei cărţi pornesc de la intenţia autorilor de descinde, cu mintea destupată, pe teritoriul necunoscut al unui duşman istoric. Sunt subtile invazii pe tărâmul inamic, sub masca jovială a călătoriei de plăcere, a turismului de masă pudrat pe nas cu niscaiva jurnalism observaţional. Să le luăm deci, pe rând.

Las Vegas, US

Ilf şi Petrov, originari din Odesa, sunt ambii scriitori şi sunt foarte buni. Curioși foc, ei vin să vadă, să constate şi să tragă concluzii. America lor îngheţată în mai bine de 450 de pagini e cea de dinaintea corectitudinii politice, e cea de pe vremea când negrii erau simplu negri, văcarii cowboys şi băştinaşii, piei roşii, adică indieni.

Cei doi nu pică la New York dându-şi timizi pălăriile pe ceafă ca nişte ţărani veniţi la oraş, ci sunt nişte intelectuali rafinaţi venind cu vaporul tocmai de la Moscova, un solid reper geografic şi existenţial pe harta lumii. Se miră deci cu măsură, fără efuziuni exagerate. Nu se abţin în schimb să nu compare ceea ce văd cu ce ştiu de acasă.

Descrierile lor sunt precise, vizuale, savuroase şi încărcate electrostatic cu o ironie subtilă, inconfundabilă. Iar jurnalul lor de călătorie păstrează pe alocuri tonul din romanele care i-au făcut celebri, deși comuniștii i-au pus în lista de dușmani ai orânduirii. Douăsprezece scaune și Vițelul de aur sunt locuri memorabile, unde umorul se naşte tocmai din privirea detașat-ironică asupra lumii.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Iar ţinta preferată e tocmai ghidul lor, Mr. Adams al cărui laitmotiv de-a lungul întregii cărţi va fi: ‘nu înţelegeţi, domnilor, pur şi simplu nu puteţi înţelege’.

Death Valley, deșertul Nevada

Lumea văzută prin geamul unui Ford T

Ajunşi deci la New York plini de scrisori de recomandare, se dezmeticesc şi pun la cale un plan. Cumpără o maşină, găsesc doi însoţitori şi pornesc la drum, decişi să acopere toată America, dacă se poate de la un cap la altul şi de sus în jos.

Şi cartea se transformă într-un veritabil road movie, în care spaţiul vast ce te absoarbe şi te îmbată seamănă cu aerul din romanele lui Faulkner sau Capote.

America devine, exact ca în fotografiile lui Robert Frank, un spaţiu al tuturor posibilităţilor şi surprizelor, un loc unde dai peste o sumedenie de subiecte care merită atenţie, cum ar fi semnele de pe drum sau reclamele şi inscripţiile din hoteluri, de genul: ‘interzis a se culca într-un pat mai mult de şase persoane’.

Cei doi au o foame insaţiabilă de informaţie şi de comunicare. Întreabă, problematizează, se implică. Fac eforturi substanţiale să înţeleagă şi totuşi, să rămână imparţiali. Şi câtă vreme nu alunecă în ideologie, le iese.

America lui Ilf şi Petrov e zugrăvită ca o mare frescă plină de detalii, care seamănă cu picturile lui Bruegel dar, şugubeţi cum sunt, cei doi nu se pot abţine să nu se insereze şi pe ei înşişi în tablou. Şi nu doar pe ei ca personaje, ci şi perspectiva lor asupra lumii. Nu se pot abţine să nu ideologizeze şi să nu tragă concluzii ferme, subliniate apăsat.

Da, America e o ţară frumoasă în care totul e mare, are bune şi rele, în general nu are etaje şi mai ales, e ţara scrisorilor de recomandare. E bună de cercetat, dar nu de trăit în ea pentru că se află într-o derivă economică, democratică şi capitalistă, spre deosebire de Uniunea Sovietică, posesoarea unei direcţii precise, trasată frumos de partidul comunist, care a pregătit un viitor luminos, bazat pe binele comun.

Chiar dacă nu o spun pe şleau, e clar că băieţii încă mai cred în revoluţie şi idei năstruşnice precum cea de colhoz. Vor trebui să treacă doar 50 de ani pentru ca adevărul despre utopia sistemului comunist să iasă la iveală în toată splendoarea ei. Doar că ambii autorii mor la vârsta de 40 de ani, frumos, în ordine, începând cu Ilf,  înainte chiar de terminarea războiului.

Deșteptarea la Krasnoiarsk, Federația Rusă

John Steinbeck nu e fitecine. Dacă era, nu lua Premiul Nobel în 1962. Şi dacă vreţi să vă îndrăgostiţi iremediabil de scrisul lui, vă rog începeţi cu Cartierul Tortilla. Vă garantez că nu-i veţi mai privi niciodată pe beţivi şi boschetari cu aceiaşi ochi, ci cu simpatie şi chiar tandreţe. Ba chiar, pe alocuri, veți visa să deveniți unul, cum ar fi Piratul, de exemplu.

Nu e deci de mirare că un vrăjitor de cuvinte precum Steinbeck îşi ia ca partener de călătorie în URSS un fotograf de calibrul lui Robert Capa. Totul pleacă dintr-un bar, unde Willy prepară cel mai bun cocktail Suissesse. Steinbeck e deprimat fiindcă i s-a ales praful de o piesă de teatru rescrisă de patru ori, iar Capa e plictisit până peste cap de pacea generală şi de (câteva luni!) de jucat poker.

Ambii sunt furioşi pentru că jurnalismul nu e ce ar trebui să fie, ci doar interpretarea unor ‚deştepţi’, care de fapt mai mult dezinformează şi manipulează. Nimic nou sub soare. Din această pricină americanii de rând, intoxicaţi de prejudecăţi faţă de ruşi, încep să-i bombardeze pe cei doi cu ameninţări de genul: ‘veţi dispărea cum veţi trece graniţa’ sau ‘vă vor tortura, aşa le fac la toţi’.

Supăraţi foc, Steinbeck şi Capa se hotărăsc deci să pună la loc lumea ieşită din balamale. Vor merge în Rusia şi vor arăta ce au văzut şi ce au auzit. Vor afla deci ‘cu ce se îmbracă oamenii acolo, despre ce discută, ce mănâncă la cină, cum fac dragoste şi cum mor etc’. Zis şi făcut. După o vreme, se întorc vii aducând cu ei câteva sute de pagini pline de notiţe şi peste 4000 de negative. Apoi se pun pe povestit.

Scară de bloc în Krasnoiarsk, Federația Rusă

Delir cu vodcă şi icre negre

Dacă odiseea ruşilor pe teritoriul american seamănă cu o expediţie trepidantă, obositoare şi uşor austeră, cea a americanilor pe tărâmul inamicului e o înlănţuire de chiolhanuri, bună dispoziţie şi miştocăreală reciprocă.

Cei doi merg pe căi oficiale, având o traiectorie supravegheată discret de autorităţi. Fie că se află la Moscova, la Stalingrad, la Tbilisi, la Kiev, în anonime sate ucrainiene sau caucaziene scenariul pantagruelic se repetă cu o asemenea precizie încât, spre final, cei doi, abia respirând, cu curelele descheiate la nădragi şi ochii injectaţi de prea multe bucate, încep să creadă că arma favorită a ruşilor pentru a anihila inamicul este mâncarea.

Oriunde poposesc, apare o Mamuşka grasă şi odată cu ea răsar ca din pământ supe de găină, murături, curcani, cârnaţi, icre negre, peşte de Nipru în sosuri ameţitoare, vodcă (servită în pahare de apă!), însoţită de toasturi cu iz general, de genul: ‘să-i facem fericiţi pe cei de-acasă!’. Apar chiar şi vinuri grase şi vesele, cam ca în descrierile lui Sadoveanu.

Decadenţi, joviali şi mâncăi dedicaţi, Steinbeck şi Capa dovedesc o curiozitate culinară nestăvilită şi o sete de cunoaştere unlimited. Asta până spre final când, îmbuibaţi şi cu ficatul mărit, o dau pe vinuri uşoare şi salate pentru a întregi starea de ‘virtute diafană’ în care îşi trăiesc mirajul rusesc.

Descrierile lui Steinbeck sunt jurnalism curat şi nu conţin devieri narative. Pe lângă că afli lucruri foarte multe şi precise despre oameni, colhozuri, întreprinderi, teatru, scriitori, politică şi normal, mâncare, îl descoperi pe partenerul lui în nişte ipostaze memorabile, relatate pe măsură:

‘Capa a văzut o fetiţă frumoasă, cu bucle lungi şi ochi imenşi pe care a vrut să o fotografieze, dar fetiţa s-a ruşinat şi a început să plângă de nu se mai oprea. Capa a fotografiat un băieţel, care a început şi el să plângă. Capa e prietenul copiilor’.

Bloc de nefamiliști abandonat, Corbu, jud Constanța

Garcia Marquez e un alt nume greu al literaturii universale, aflat aici în ipostază de jurnalist observațional, având deja în spate o experiență de 10 ani. Are doar 30 de ani și călătoria îi cade pur și simplu în brațe în Frankfurt într-o frumoasă zi de iunie, într-o cafenea, în compania unei presupuse franțuzoaice de origine indochineză, Jacqueline și cică a unui italian rătăcitor corespondent de presă pe nume Franco. Acesta tocmai cumpărase o mașină din Franța și nu avea habar ce să facă cu ea.

Mai mult din plictiseală, s-au hotărât să arunce un ochi dincolo de Cortina de fier, prin țări socialiste gen Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, URSS și Ungaria. Deși constatările aveau să fie evidente, Marquez nu se va vindeca niciodată de simpatiile sale socialiste, îmblânzite cu rom la curtea lui Fidel Castro, companionul lui favorit de discuții pe teme literare.

Aventura aceasta pe teritoriu necunoscut, în țări proaspăt convertite forțat la socialism, se va dovedi un duș rece. Autorul va recunoaște la capătul ei că de fapt socialismul este o ciudată cămașă de forță care sufocă țările devenite un soi de corp-gazdă pentru acest virus de import, marca URSS, o forță care nu ține cont de nimic, nici de dorințele, nici de necesitățile istorice ale popoarelor infestate.

Dar omul nostru e tânăr, nu e încă celebru, iar Premiul Nobel nu e pentru el nici măcar un vis. Cărțile lui nu se vând deocamdată peste tot ‘precum cârnații calzi’, cum autoironic îi plăcea să spună spre finalul vieții. Tocmai ce așteptase 7 ani până ca un editor să se înduplece să-i publice primul roman La Hojarasca cu abia doi ani în urmă.

Marquez e așadar, deocamdată, un jurnalist curios de lume, drept urmare nu se dă în lături de la nimic în încercarea lui de a explora îndeaproape noul teritoriu străin: bea cu dizidenți germani până dimineața, mănâncă la cantine muncitorești deprimante, cumpără din greșeală baxuri întregi de țigări cu 200 de zloți, dansează cu fete care prețuiesc ciorapii de nailon și posedă decolteuri cât ecranul panoramic al cinematografului, ba chiar se rătăcește cu bună știință noaptea în Moscova, doar ca să fie salvat in extremis de o tânără care-i face cadou 50 de ruble și o broscuță țestoasă din plastic.

Muncitoare în Mina Lonea, Petrila

Cortina de fier ca firma unei frizerii

Dar peste toate, este fascinat și terifiat deopotrivă de granițe, de controale severe de pașapoarte unde ești pus sub o lamă de microscop, ți se numără banii, trebuie să declari chestii, să semnezi hârtii și să ai emoții dacă vei trece sau nu dincolo. Cu alte cuvinte, este fascinat de tot acest miraj numit Cortina de fier, pe care îl desconstruiește încă din prima frază a cărții.

‘Cortina de fier nu e o cortină și nu e de fier. E o barieră de lemn vopsită în roșu și alb, ca firmele frizeriilor. După ce am petrecut trei luni dincolo de ea, îmi dau seama că e o lipsă de bun simț să mă aștept să fie realmente o cortină de fier. Dar doisprezece ani de propagandă tenace au mai multă forță de convingere decât un întreg sistem filozofic.’

În oricare din țările prin care se perindă, mai puțin Cehoslovacia, care este cea mai răsărită dintre ele, autorul dă peste sărăcie, teroare și propagandă. Și mai ales, dă peste revoluția adusă într-un cufăr din Uniunea Sovietică și plasată în mijlocul pieței centrale, fără a se ține seama de nevoile poporului.

În Ungaria, care tocmai își revenea lent după trauma Revoluției din ’56, brutal înăbușită de trupele sovietice, autorul a fost permanent însoțit de poliția secretă, libertatea de mișcare i-a fost limitată și a fost plimbat pe un traseu neutru, cu rămășițe istorice și biserici moarte. Într-o bună zi însă, a evadat și a luat un tramvai aiurea până la capătul liniei, unde vatmanul i-a înmânat un bilețel scris în engleză, care spunea totul despre situația socio-politică: ‘Dumnezeu să salveze Ungaria!’

În Polonia, oricâtă vodcă ar bea și ar învăța pe la recepții (unde se vorbește exclusiv frațuzește) cum se pupă corect mâinile doamnelor, își dă seama că socalismul nu e prea funny, deși e unul de departe mai relaxat ca în alte părți, de exemplu la noi.

Țara toată e un butoi cu pulbere și un ocean de frustrări subsumate unui consens general: anti-sovietismul. Doar că polonezii sunt și anti-americani pe deasupra. Și fervenți catolici. Și multe altele, până când totul devine o cacofonie intelectualistă de neînțeles.

Capac îi pune sudamericanului Uniunea Sovietică, o țară monumentală, de care nu continuă să se mire pe pagini întregi, ca dovadă acest titlu de capitol: URSS: 22 400 000 de kilometri pătrați fără o singură reclamă la Coca-Cola.

‘Ai senzația că faci o călătorie spre un orizont de neatins, într-o lume diferită, unde lucrurile nu sunt făcute pe măsura omului, unde trebuie să schimbi cu desăvârșire sensul proporțiilor pentru a încerca să înțelegi țara.’

Tot ce face el prin țară și prin Moscova devine așadar un prilej de mirare perpetuă. Începe să iscodească trecutul, stă 2 km la coadă să-i vadă pe Lenin și Stalin mumificați la Kremlin și începe să-și pună întrebări serioase despre guvernarea stalinistă, despre dispariția claselor și uniformizarea generală – o mulțime îmbrăcată în haine vechi și pantofi de duzină, care ascultă un singur post de radio și citește un singur ziar: Pravda.

Vede cu ochii lui contraste dramatice, se minunează și nu pricepe cum așa ceva e posibil: ‘muncitorii locuiesc îngrămădiți într-o cameră și au dreptul să cumpere numai două rânduri de haine pe an, în vreme ce savurează satisfacția de a afla că un proiectil sovietic a ajuns pe lună’.

Cum poți, cu toate acestea, să rămâi socialist pentru restul vieții, mai ales cunoscând îndeaproape Cuba lui Fidel? Iată întrebarea care nu-mi dă pace de când am ajuns la sfârșitul acestei cărți.

Purtători de varză la Sulina

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€