Mărețul Castan al Micii Uniri

Dacă te iei după betoniere, termopane și piticii din grădini, poți spune, fără teamă, că Vișanul e una dintre acele suburbii rezidențiale care au "explodat" în vecinătatea marilor orașe.

Însă, când ceva se dezvoltă fără măsură și fără vreun plan, sigur altceva rămâne de căruță. La Vișan, drumurile n-au ținut pasul cu casele. Așa că, dacă vrei să-ți păstrezi demnitatea, ai nevoie de mașină de teren și de niște cizme de cauciuc.

Asta nu-i descurajează pe oamenii care, sătui de viața la bloc, continuă să migreze spre acest sat aflat la periferia Iașului.

O fost 28 de case în satul Vișan, acu’ pe-o hudiță-s 40 - zice unul dintre "vechii" satului.

Dar nu pentru scopuri urbanistice sau sociologice am ajuns aici, ci pentru că locul ăsta ascunde un fir de istorie, dezvăluit doar de numele unei străzi: Castanul Unirii.

Nu e un nume simbolic. Castanul există, ba chiar e ultimul martor în viață al Micii Uniri din 1859. Iar asta e povestea lui.

"Sub acest măreț castan"

Pe 25 mai 1856, un grup de boieri și politicieni din Moldova, printre care Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, semnau actul de înființare a Societății Unirii.

Societatea avea drept scopuri unirea Principatelor sub un prinț străin, care să provină din familiile domnitoare ale Europei, și stabilirea unei noi capitale, "în mijlocul ambelor țări".

Moldova era sub dominație otomană la acea vreme, astfel că mișcarea unionistă era una subversivă. Așa se explică de ce unioniștii moldoveni nu s-au întâlnit în salonul unui hotel din Iași, ci pe moșia ministrului Petre Mavrogheni din cătunul viticol Vișan, la o masă întinsă sub un castan.

Alecsandri avea să consemneze astfel jurământul unioniștilor:

Sub acest măreț castan
Noi jurăm toți în frăție
Ca de azi să nu mai fie
Nici valah, nici moldovan

Ci, să fim numai români
Într-un gând, într-o unire
Și să ne dăm mâni cu mâni
Pentru-a țării fericire!

Petre Mavrogheni, grecul pământean

Mai sus e versiunea romanțată a felului în care a fost pusă la cale Mica Unire. Însă dincolo de ceea ce azi s-ar numi, pe bună dreptate, interesul național, unioniștii rămâneau politicieni cu orgolii și ambiții individuale.

Istoricul Keith Hitchins scrie că, la întâlnirea din Vișan, "unioniștii au evitat discutarea viitoarei organizări politice a Principatelor Unite, pentru că neînțelegerile dintre ei erau atât de acute, încât se temeau să nu pericliteze reușita mișcării unioniste".

Altfel spus, voiau să înfăptuiască unirea, dar fiecare se vedea pe el însuși pe tronul Principatelor Unite. Unii, precum Alecsandri, au ieșit mai devreme din cursa pentru domnie, alții, precum Mavrogheni, au rămas până la capăt.

Mavrogheni a ratat domnia din cauza "originii nesănătoase", tatăl său fiind născut în Grecia.

"În contextul unei xenofobii accentuate, el era perceput ca străinul", scrie istoricul ieșean Mihai Cojocariu.

În zilele dinaintea alegerilor, când Mavrogheni era un candidat mult mai plauzibil decât Alexandru Ioan Cuza, în Iași au început să circule două pamflete anonime, pe care același istoric i le atribuie lui Alecsandri:

Ține-te măi moldovene
Și ia sama binișor
Că Petrache Mavrovene
Vrea să-ți fie domnitor.
(...)
Râia, lepra cea mai mare
Tot se poate vindeca
Dar de grec nu e scăpare
Pân ce capu-ți va mânca.

Cine-n țară intrigi, lene
Și minciunile-au adus?
Unii de-al de Mavrovene
Care poartă nasu-n sus.
(...)
Dumnezeu din cer păzească
Pe tot neamul moldovan
De domnia cea grecească
Și de grecul pământean.

Moldovene știi tu cine
Vrea iar grec domn moldovan
Cel ce strigă-al țării bine:
Mihail Gogălnicean.

El pe grec îl sprijinește
Că ar fi singurul om
Care încă vrednicește
Dintre noi să fie domn.

Istoria moșiei Mavrogheni

Unioniștii s-au prăpădit de mult, dar castanul e încă aici, la Vișan: ultimul martor viu al întâlnirii de pe moșia lui Mavrogheni.

Din păcate, aproape nimeni nu-i mai știe valoarea simbolică. Le este necunoscut nu doar ieșenilor, ci și oamenilor locului.

Castanul Unirii, în 1975. Foto: Arhiva personală Mircea Ciubotaru

Castanul Unirii, în 1975. Foto: Arhiva personală Mircea Ciubotaru

*

Sătenii din Vișan spun că, odată, pe vremea lui Ceaușescu, un elicopter ar fi aterizat pe șesul de lângă castan, dar poveștile lor sunt mai degrabă apocrife.

"Cu castanul asta mulți spun că știe, dar nu prea știe nimenea chiar tot ce trebuie", zice Gheorghe Donici, fost poștaș în Vișan.

Dacă e cineva care ar trebui să știe, tocmai el ar fi: Donici trăiește de aproape 40 de ani în casa lui Mavrogheni.

Cum a ajuns casa boierului Mavrogheni la poștașul Donici?

De la "grecul pământean" Mavrogheni, gospodăria trece, "cu vie, cramă, beci, magazii, grajduri, droscărie și casă mare", la profesorul de muzică Wilhelm Humpel, căsătorit cu sora lui Titu Maiorescu, apoi la avocatul Gheorghe Buzescu, care o lasă moștenire Adelei-Margareta Gheorghiu, căsătorită în 1929 cu învățătorul Ștefan Cristescu. Acesta o lasă unui om din Vișan, care i-o vinde în scurt timp lui Donici.

Așa arată astăzi fosta casă a lui Petre Mavrogheni.

Așa arată azi fosta casă a lui Petre Mavrogheni, inclusă în patrimoniul național.

De-a lungul timpului, proprietarii s-au ferit să dezvăluie istoria acestei case. Întâi, pentru că se temeau că statul le-o va lua, apoi, în perioada comunistă, ca nu cumva să le taie Castanul Unirii.

Povestea s-a păstrat pentru că, pe finalul vieții, neavând moștenitori, bătrânul Ștefan Cristescu a destăinuit secretul castanului unui alt învățător, Nicolae Ciubotaru, care-i era rudă îndepărtată.

Demersurile lui Nicolae Ciubotaru pentru recunoașterea istorică a Castanului Unirii au fost blocate sistematic de cenzura comunistă, care nu agrea influența "factorilor externi" în Unirea Principatelor.

Abia în 2004, datorită eforturilor lui Mandache Leucov, fost director al Grădinii Botanice din Iași, Castanul a fost recunoscut ca monument al naturii și monument istoric.

Leucov face parte dintr-un mic grup de pensionari, adunați simbolic într-un cenaclu, care încearcă să determine statul român să salveze Castanul din Vișan.

Reprezentați de un fost inginer pe nume Mihai Caba, cenacliștii speră că acest castan, "ignorat de toate autoritățile îndrituite în punerea lui în valoare", va fi "luat în domeniu public, spre a putea fi pus într-un circuit turistic de mare afluență".

"Primăria n-a contribuit cu absolut nimic"

Iată ce ar trebui să se întâmple astfel încât Castanul Unirii să fie recuperat ca obiectiv turistic:

1. Primăria comunei Bârnova, de care aparține satul Vișan, ar trebui să cumpere terenul de la actualul proprietar. În devălmășia retrocedărilor din anii '90, moșia originală a fost parcelată, astfel încât casa și castanul nu mai figurează pe aceeași proprietate. Castanul este pe terenul Margaretei Crăescu, o femeie bătrână care abia mai are grijă de propria gospodărie, dărămite de un monument istoric.

"Eu nu mă duc cu castanul asta în deal (la cimitir - n.r.). Interesul este al județului, al satului, dar primăria n-a contribuit cu absolut nimic", spune Margareta Crăescu.

Viceprimarul comunei Bârnova spune că primăria ar fi interesată de istoricul copac, însă doamna Crăescu vinde numai terenul de sub castan, nu și calea de acces, astfel că primăria ar fi nevoită să cumpere o altă fâșie de teren, de la un vecin.

2. Copacul ar trebui tratat. Ajuns la 260 de ani (avea deja aproape 100 la Mica Unire), castanul este atacat și de o ciupercă, și de o insectă, numită molia minieră. Tratamentul pentru ciupercă a fost început deja de către botanistul Ionel Lupu, însă tratamentul pentru molia minieră este mai complex și mai costisitor.

Această "parșivenie care s-a înmulțit peste tot" face frunzele să ruginească prematur și seacă încet viața copacului. Pentru a fi salvat, castanului ar trebui să i se facă injecții anuale cu insecticid în trunchi, dar după ce înflorește, pentru ca albinele să nu devină victime colaterale.

3. Locul ar trebui amenajat turistic. Asta înseamnă un drum asfaltat, o placă comemorativă și câteva bănci pentru turiștii obosiți. Lucruri necesare, dar nu și suficiente.

Fiind separat de casa lui Petre Mavrogheni, potențialul turistic al Castanului Unirii este limitat. Cu excepția elevilor care vin în "pelerinajul" anual de 24 ianuarie, e greu de imaginat că turistul obișnuit ar bate drumul până la Vișan ca să vadă un castan, fie el martor al Micii Unirii.

Deși Vișanul e la doar doi kilometri de Iași, drumul până la castan este

Deși Vișanul se află la doi kilometri de Iași, drumul până la castan este "diabolic".

Iașul iubește teii, dar cine iubește castanul?

Salvarea Castanului Unirii nu e o treabă simplă, dar nici imposibilă. Primăria Bârnova ar putea cumpăra terenul, ar putea plăti un specialist care să trateze anual copacul și ar putea să-i marcheze valoarea istorică printr-o placă.

Dar acest efort presupune o sensibilitate față de natură și istorie care nu se găsește nici la primării mai mari.

La Iași, teii din centrul orașului au fost tăiați, înlocuiți cu salcâmi japonezi și replantați doar sub presiunea societății civile locale. Ceea ce e un alt fel de-a spune că primarul interimar și-a dat seama că va pierde voturi dacă nu face cumva să reapară teii.

Cum "societatea civilă" de la Vișan e doar un mic cenaclu de pensionari, nimeni nu riscă să piardă voturi dacă va lăsa Castanul Unirii în voia timpului și a moliei miniere.