Marcarea traseului Via Transilvania. Foto: Voicu Bojan

„Drumeții zic mereu că traseul este foarte bine marcat. Atât. Nu puțini mă întreabă cum oare am făcut să împlântăm pietre de hotar în fundații de ciment pe munți aparent inaccesibili sau coclauri neștiute? Dar nimeni, niciodată nu mă întreabă, nici din greșeală, nici în glumă, cum și cine a pictat cele peste 25.000 de buline albe de pe toți cei 1380 de kilometri ai potecii Via Transilvanica… Ei bine, chestia asta mă amuză teribil. :))” (Iulian Gabor aka Boom)

Ce caută niște japoneze în Țara dacilor?

E dimineața devreme în comuna Costești, județul Hunedoara. Atmosfera de la magazinul-restaurant-bar cu aproape de toate e foarte animată. Ca pe o scenă, oamenii vin și pleacă, declamă, dau binețe, povestesc, râd tare, beau cafele, iar unii își aspiră cu sete porția de nicotină, pregătindu-se să dea piept cu o nouă zi. Trag discret, cu coada ochiului la noi, străinii.

Invariabil, toți cumpără pâine, într-un delir colectiv. Iar pâinea lor, albă ca zăpada, cu coaja tare și o textură densă, tipică de cuptor cu lemne, vine în trei forme – pită clasică, bine crescută, cunună rotundă împletită mărunt și un colac, care seamănă cu freza alambicată a gheișelor.

Știm asta fiindcă ne-am documentat. Drept urmare, colacul a primit porecla de „japoneză”. Ca formă și denumire, e identic cu colacii oferiți de obicei de către îndurerata familie la finalul unei înmormântări. Au fost suficiente doar două zile ca să devenim dependenți de acest produs. Și să înțelegem de ce oare urmașii dacilor din Costești au cam toți aceeași arătare fizică – îndesați și fusiformi, cu mândre burtici împinse la înaintare, purtate cu aceeași demnitate cu care nobilii lor strămoși își puneau pe capete cușma cu bentiță brodată numită „pileus”.

Umflăm așadar două japoneze călduțe, plus niște salam, caș, niscaiva roșii. Kitul de supraviețuire al călătorului în pustiu. Dăm pe gât cafelele și ne declarăm gata de asalt. Urcăm în mașină și dispărem din peisaj. Suntem patru, ca evangheliștii. Adică trei, că eu sunt bun doar de decor și documentare. Băieții, în schimb, sunt într-o misiune serioasă și mai ales, lungă. Iar misiunea lor, cea pe cât de importantă și de necesară, este pe atât de nespectaculoasă.

Boom coordonează echipa de bază și voluntarii care, vreme de câteva săptămâni, vor valida și marca cu buline albe ultimele porțiuni ale traseului. Așa cum le place lor să spună, „o vor îmbulina”. După ei vor veni alte echipe care vor picta T-ul portocaliu încadrat într-un cerc, marcajul care arată că drumețul se află pe cale. Cu noi este Paul Burzo, alt om de bază, cunoscut plantator de stâlpi și marcator, prezent de la începutul proiectului. Ne mai însoțește Laurențiu Borșa, un voluntar IT-ist din Cluj, care a participat de-a lungul vremii la diverse acțiuni Tășuleasa.

Am stat cu băieții două zile, de la Romoșel până aproape de Schitul Măgureni, aflat la poalele muntelui sfânt al dacilor – Godeanu. În data de 2 iunie s-au marcat nu mai puțin de 17 kilometri! Așa cum a pățit și Boom de nenumărate ori, noaptea am visat buline albe. Peste tot – pe stâlpi, copaci, stânci sau capete de pod. Tot pictând sau uitându-te doar, începi să crezi că lumea este o mare bulină albă.

O fi de maxim interes misiunea lor de marcatori, însă trebuie să recunosc că, pe mine unul, m-a plictisit de moarte. M-au ucis mersul fragmentat și opririle din 50 sau 100 de metri, cu pauze de pictat mecanic, tăind crengi sau frământând urzici și ruji de mure în picioare. Dar asta nu înseamnă că nu m-am bucurat de peisaj și de aer curat. Dar mai ales, de companie. M-am distrat grozav cu băieții și glumele lor băiețești, de copii cu mintea-n vacanță, la loc larg.

Cu o singură mare dilemă înfricoșată am revenit acasă. Totuși, cum s-ar putea descrie marea aventură trepidantă a pictării acestor buline albe aproape perfecte, fără ca cititorul să înnebunească de plictiseală? Ca norocul, în spatele bulinelor se află niște oameni.

Care are, care n-are / Care-i aia marcatoare? (incantație de Alba-Neagra)

Unul din multele avantaje ale acestui drum care unește culturi, etnii și spații atât de diverse este că îi oferă călătorului șansa de-a se reconecta cu satul românesc. Uneori acesta e un organism viu, alteori e firav, depopulat, pe cale de dispariție. Câtă vreme e locuit, chiar minimal, satul, această ultimă singurătate colectivă, este un mare ochi atent la absolut tot ce mișcă în arealul lui.

Satul e curios de moare. Imediat cum se întâmplă ceva ieșit din comun, tresare ca un iepure speriat. În rafală, în mintea colectivă se nasc întrebări, se fac conexiuni, se ridică sprâncene a mirare. Satul se hrănește din neobișnuit astfel că, măcar o vreme, are și altceva de vorbit decât despre subiectele obișnuite: țarini, vreme, vite sau subvenții de la Comunitatea Europeană.

În sat apare o mașină nemaivăzută, din care coboară niște străini. Umblă pe uliță cu pensule și bidoane de vopsea albă în mâini. Hmmm, ciudat. Cumpără o pâine de la magazin. Imediat devin suspecți de serviciu, intruși. Mai direct sau mai voalat, sunt chestionați ce hram poartă, ce vânt îi aduce și mai ales, ce au de gând să facă? Iar veștile despre ei se multiplică imediat, cu înflorituri.

Boom parcă se află la Tășuleasa de când lumea. E omul bun la toate. În paralel, ca mai toți foștii voluntari, și-a văzut de școală. Are un doctorat în sociologie. După cum arată, n-ai zice. E îmbrăcat în haine de lucru toate pătate de vopsea, inclusiv pantofii sport. În mâini are un șablon din plastic, o perie de sârmă, o găletușă de vopsea, pensulă, iar în spate un rucsac de care e agățat un fierăstrău pliabil pentru tăiat vegetația.

Se încăpățânează să nu poarte mănuși. În schimb, e obsedat să aibă mereu mâinile perfect curate. Sincer, nu înțeleg cum reușește. Aș fi fost vopsea albă peste tot, în prima oră. Umblu aproape o zi întreagă cu el așadar, privindu-l cât de maniacal și atent pictează, îl trag de limbă despre toată povestea, în întregul ei.

Idealist, naiv și un pic romantic

„Proiectele noastre au o viață a lor. Doar timpul hotărăște cât vor trăi, dacă vor decola sau, cu vremea, vor cădea în uitare. E ca la plantări. Nu știi câți puieți se vor prinde, dar asta nu te împiedică să sapi cu nădejde. E bine să nu speculezi despre aceste lucruri. Să ne împăcăm mai degrabă cu ideea că nu controlăm lucrurile decât limitat, cu măsură.

Via Transilvanica e un vis măreț și foarte lung, pe care ni l-am asumat cu toții, din start. Lucrând la acest proiect, care are o energie absolut specială, am învățat să ne organizăm, să funcționăm în echipă, să facem lucrurile să meargă bine. Am învățat enorm de multe lucruri despre oameni.

Pe scurt, am crezut în acest vis și am construit totul cu drag, cât de bine am putut. Atât rămâne, faptul că acum, la final, suntem schimbați și poate, un pic mai buni, mai orientați. Am perfecționat lucrurile de la an la an, iar dacă mă întrebi cum lucram la început, îmi vine să o iau de la capăt și să refac toate bulinele imperfecte sau prost plasate. Poate într-o bună zi, vom chiar face asta, mai știi?

Cert e că timpul va lucra și doar el va decide cine o să umble pe drum, pe unde, dacă povestea aceasta va lua amploare sau entuziasmul se va stinge încet. Pur și simplu nu știm și nici nu trebuie să ne gândim.

Uneori merită să fii irațional, să te arunci în necunoscut, să crezi orbește în ceva.

Păstrând proporțiile, desigur, și Columb în drumul lui spre America nimerise în Cuba căutând Indiile, nu? Făcând și dregând devenim un pic mai mobili, iar mișcarea înseamnă viață. Eu cred că niciodată n-ai de pierdut dacă ești idealist, naiv și un pic romantic.

Un lucru mi se pare limpede. În ziua lansării din 10 septembrie 2022, nu vom livra traseul perfect, dar măcar va fi gata. Cu anii vom reveni, vom mai ajusta, poate vom construi niște refugii, deocamdată nu știm cum arată viitorul. Ce știm este că au fost enorm de multe energii aruncate în joc. Poteca e frumoasă, marcată, cu opere de artă pe tot întinsul ei, are viață, are părinți de drum, călătorii au la dispoziție un ghid bine făcut, au carnet de drumeț cu ștampile personalizate, drumul are cam tot ce ți-ai putea visa, doar chef de umblat și timp să ai.

Cu bulinele astea e o chestie de feeling, de instinct. Sincer, eu le iubesc și mi se par foarte importante. Uneori, chiar le visez noaptea. Știi, tata era zugrav din ăla clasic, cu rigle și roluri. Cred că de la el am moștenit o mică obsesie pentru perfecțiunea vopsitului. Ca marcator, trebuie să te imaginezi mereu ca un drumeț dezorientat și lipsit de experiență, umblând pe ploaie și ceață. Unde ar vrea el să vadă marcajul, cel care i-ar aduce liniștea psihică sau altfel spus, confirmarea că se află pe drumul cel bun? Și mai e o chestie – vopsim în dublu sens, fiindcă nu știm cum umblă drumețul.

Noi, cu munca noastră plicticoasă suntem, de fapt, cei care validăm traseul pentru prima dată, îl confirmăm. Gândim în locul altora. Suntem deschizători de drum. Este o mare responsabilitate. Cei care vin după noi să definitiveze marcajul nu trebuie să gândească mai nimic. Unde văd o bulină albă se opresc, pun șablonul și pictează cu portocaliu T-ul înscris în cerc, atât.

În plus, noi mai trebuie să și povestim cu oamenii. Cum ne văd, li se ridică întrebări: suntem de la cadastru, de la cablu sau de la stăpânire? Trebuie să fii atent, să vorbești pe limba lor, să înțelegi că totul e o negociere continuă.

Oamenii au un puternic sentiment de apartenență, sunt legați de glie mai rău ca personajele din romanul Ion. Dacă un cioban a umblat 20 de ani pe o pășune cu oile lui, locul acela îi aparține emoțional, deși în acte e al altcuiva. Sau, un silvicultor care bate aceeași pădure, cam știe toți copacii, mă rog, cei rămași în picioare. Pentru el tu nu ești decât un străin rătăcit în pădurea lui. Înainte să-i pictezi copacii, ar fi foarte bine să te asiguri că omul este informat și cunoaște despre ce e vorba. Altfel ar putea deveni ostil. Iar noi nu vrem defel să ne facem dușmani.

De exemplu, mi-am dat seama că e delicat să folosești cuvântul „drum”. Mai bine traseu turistic, cale sau potecă. Ideea de drum trimite imediat spre asfalt, visul tuturor oamenilor de la țară, nu doar al primarilor aleși și răs-aleși. Din păcate, se asfaltează uneori drumuri comunale inutile, care cad rapid în paragină. Mă tem că asfaltatul ăsta heirupist e asigurator de mandate.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Eu am umblat pe tot traseul, uneori și de câte trei ori în același loc. Inima mi-a rămas la Șapartoc, pe Terra Saxonum. Atât de mult îmi place acel loc, încât mi-am cumpărat o bornă în localitate. Am acolo un prieten, Radu, care a restaurat niște case dărăpănate și practic, a reînviat un loc uitat. Zilele astea are botezul copilului. Este primul botez după 47 de ani în Șapartoc! Iată, o poveste foarte frumoasă. Calea noastră e plină de asemenea povești memorabile, dacă umbli să le găsești.”

Un gândac oarecare trezește mirări existențiale

Mă despart de Boom, care s-a întors să șteargă câteva buline. Într-o intersecție, tot povestind, am ieșit un pic de pe traseu fără să ne dăm seama, apuncând-o pe un drum greșit. Ceilalți băieți sunt cu câțiva kilometri mai în față. Stau pe o buză de șanț în pustiu, ascultând curgerea râului Sibișel. E curat râul, semn că în aval nu prea sunt comunități active. Semnal nu este, câine nu am și de jucat cu bățul prin iarbă m-am plictisit.

Peste drum de mine apare un gândac negru de bălegar. Seamănă cu cel imaginat de Kafka în „Metamorfoza”. Vreme de vreun sfert de ceas stau cu ochii pe el și încerc să pricep ceva despre existența lui. La final realizez cu stupoare că viața mea seamănă destul de mult cu a lui. Cam la fel de banală, la fel de imprevizibilă, o înlănțuire de șanse și rateuri.

Pipăind aerul cu antenele, gândacul se îndreaptă direct spre mine. Are o determinare aparte, de zici că e decis să traverseze strada de pământ, fiindcă are o treabă serioasă de făcut pe partea cealaltă. Din când în când se oprește, își desface aripile de cheratină și se opintește a zburat. Doar că imediat le pliază la loc și o ia mai departe hotărât, la pas. Pe la mijlocul drumului, se răzgândește brusc și o apucă în zig-zag drept pe mijloc, la deal. Cam riscant.

Aud o mașină. Îmi vine să sar din șanț să-l salvez. Nu apuc. Mașina trece și îl ia între roți. Gândacul meu scapă miraculos, cu viață. Este dovada vie că și gândacii ar putea avea îngeri păzitori, mai mici așa, cam cât musculițele de oțet, cu aripi minuscule și străvezii. Respir ușurat. Noul meu prieten norocos își continuă drumul nestingherit, cu pauze de desfăcut aripi, dar fără să decoleze vreodată. 

În cele din urmă vine Boom și plecăm mai departe. Uneori mă întreb dacă gândacul meu o fi bine, sănătos? Oare și-o fi găsit bălegarul visat? Pe unde o fi rătăcind acum? Tare mi-ar plăcea să aflu.

Acțiune, eroism și niște fete drăguțe

Schimb echipa câștigătoare și o vreme umblu cu Paul care, culmea, face exact același lucru ca Boom, doar un pic în alt stil. Cum arată el așa, cu părul lung, zici că-i un pictor renascentist rătăcit în păduri, să zicem Caravaggio că el cam umbla brambura. Ne umplem timpul povestind de una, de alta. Paul e în anul patru la Arhitectură la Cluj și, fiind în sesiune, execută un dans între examene, proiecte și pictat de buline. Cumva le împacă. În fiecare seară e decis să mai învețe un pic, dar de obicei pică de oboseala acumulată peste zi.

„Proiectul ăsta ne-a maturizat foarte accelerat. Am început să lucrăm la el când eram doar elevi de liceu. Azi aproape terminăm diverse facultăți, avem mașini de teren pe mână și o grămadă de responsabilități. Ștefan, Chilli și cu mine ne-am luat chiar și carnet de condus camioane cu remorcă, să știm o treabă. Uneori suntem trimiși în teren să le spunem oamenilor de 50 de ani ce au de făcut. Mi se pare incredibil. Uite, primărița asta aspră din Romoșel a și montat câteva borne. E prima dată în patru ani când marcăm având deja borne pe traseu.

În general, pun suflet în tot ce fac, fie că e vorba de condus, marcat traseu sau săpat la puieți. Specialitatea mea e montatul de stâlpi pentru indicatoare. Odată în Caraș le-au adus cu un elicopter direct pe munte. A fost adrenalină rău. Am cărat ciment și nisip în rucsaci împreună cu salvamontiștii și le-am montat prin păduri.

Munca asta ne-a pus într-o sumedenie de situații interesante, ne-a forțat să gândim rapid, să luăm decizii de capul nostru. Așa ceva îți dă o încredere aparte când ai doar 20 de ani. L-am adus de mic și pe fratele meu David în poveste. El e doar în clasa a noua, dar abia așteaptă să ni se alăture, cum se dă vacanța. E dedicat trup și suflet echipei, are aici prieteni, e multă acțiune, eroism, apar și fete simpatice, sunt de toate.

Eu cred foarte tare în succesul proiectului Via Transilvanica. L-am corupt pe frate-miu, i-am convertit pe părinți, iar ei la rândul lor, pe diverși prieteni. Acum se duc cu gașca pe anumite bucăți de traseu alese dinainte, campează, trag câte un ceaun, se distrează de minune.

Sunt convins că poteca asta o să prindă, o să umble pe ea tot mai multă lume. De exemplu, eu am urcat în Munții Retezat fiindcă m-a convins un prieten, povestind frumos despre un traseu anume. Așa o să fie și aici. Oamenii vor tot vorbi, se vor contamina unii de la alții. Nu peste multă vreme, străinii o să descopere și ei povestea, îi vor stimula la rândul lor pe alții și tot așa. Va fi ca un tăvălug.

Da, și eu cred la fel ca Boom. Traseul e imperfect, dar măcar există. E un lucru încheiat de o mână de oameni dintr-o asociație din munți, împreună cu voluntari. Strădania de a-l construi a fost mare. Se vede din avion că este foarte bine gândit. Pe deasupra, e al nostru. Deși sună clișeistic, chiar ne unește. Bucata mea favorită e Mureș-Harghita, dar nu prea pot spune de ce.

Punctele lui tari? E autentic, făcut de români de diverse etnii, fără fonduri de la stat sau europene. Toată povestea are ceva adevărat și sincer. În plus, e simplu, la îndemână. Seamănă cu alergatul. Te încalți și pleci. Părerea mea e că n-are cum să nu prindă. Și mai cred că ne va ține ocupați câțiva ani de aici încolo, avem multe reglaje fine de făcut, există o seamă de posibilități de dezvoltare, vom vedea. Deocamdată entuziasmul apropierii de final este foarte mare, așa cum vezi.”

Povestea unui voluntar, înainte și după

A doua zi o începem exact din locul de unde am lăsat-o. Adică pe un deal mai perfect decât imaginea clasică de ecran de Windows, cu panoramă spre Orăștie și munți, lângă un cătun cu câteva case, numit Ciungu Mare.

Aria de subiecte dezbătute de dimineață de către băieți e mai vastă și mai colorată decât coada desfăcută a unui păun: folclor autentic versus manele, Unguru’ Bulan versus Mircea Bravo și care e cea mai bună ciocolată dintre Mars, Snickers, Milky Way sau Bounty? În timp ce se spală pensule cu diluant și se toarnă vopseaua în găletușe de smântână, se dezbate la greu, se aduc argumente, se face muncă de convingere.

O să-mi petrec dimineața împreună cu Laurențiu Borșa, fiindcă mă interesează cum se vede calea prin ochii voluntarului. Cu Laurențiu am pățit o chestie stranie, ai zice întâmplătoare, dacă nu cumva o fi fost așa destinată de la facerea lumii. Totul a plecat de la papucii cu care e încălțat acum. Sunt exact aceeași marcă, același model și cu fix aceleași culori ca papucii mei de alergat pe trail – La Sportiva Bushido II.

Asta n-ar fi nimic, ar părea pură coincidență. Daaar… Cu două săptămâni în urmă, alergam solo în Pădurea (bântuită) Hoia. La un moment dat, am depășit doi tineri care se plimbau. Când trec pe lângă ei, îi zic băiatului din mers: „Vezi c-avem papuci la fel!” Atât.

După două săptămâni iată-ne în Romoșel! Deodată, Laurențiu mă întreabă: „Nu cumva tu erai ăla care alerga în Hoia în papuci ca ai mei?” Cine s-ar fi gândit că destinul ne va pune iar împreună, pe aceeași cale, având un scop comun? Umblăm așadar alături și eu fac poze în timp ce el pictează și povestește.

„Eu cred că să faci voluntariat e un privilegiu. Înveți o grămadă de lucruri gratis, cunoști oameni interesanți. Tinerii nu-și dau seama ce pierd nefăcând munci în slujba comunității. Tot ce trebuie să faci e să pui deoparte un pic de timp, să zicem câteva zile odată la câteva luni. În timp, vei realiza că acest timp petrecut la voluntariat este, de fapt, o investiție în tine.

Am participat așadar la diverse acțiuni, inclusiv de marcare. Anul trecut am lucrat câteva zile cu Tășuleasa în parteneriat cu Ambulanța pentru Monumente pentru a pune în siguranță un conac din Micăsasa, chiar pe traseul Via Transilvanica.

Diferența dintre eu atunci și eu acum sunt cele 40 de kilograme pe care le-am dat jos. Mai întâi, hai să-ți zic cum le-am pus. Am avut câteva probleme la facultate care m-au stresat rău. Am devenit anxios, mâncam compulsiv. Apoi au fost colegii de cămin. Pe toți patru ne iubeau mamele atât de tare, încât ne trimiteau mereu de acasă pachete cu mâncare. Iar noi eram ascultători, așa că mâncam și individual și în grup.

Parcă pe nesimțite, s-au adunat kilele. Apoi a venit pandemia și munca online. M-am mutat singur. Petreceam enorm de mult timp în fața ecranului, mâncând. Cum transportul era gratis dacă făceai o comandă peste o anumită sumă, mai adăugam ba o porție de papanași, ba de clătite… Și peste toate, băgam sucuri acidulate la greu…

Mama mă privea tot mai speriată și zicea că m-am îngrășat. Așa era. Pragul fatal a fost 134,5 kilograme. Atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva, că dacă ajung la 140 e foarte grav. Am avut noroc enorm cu o prietenă nutriționistă, care mi-a făcut un program și m-a monitorizat. Am fost super disciplinat. Prietenii m-au ajutat și ei, provocându-mă mereu la ieșiri în natură. Am renunțat la fast food, am început să gătesc sănătos și m-am reapucat de sport.

Mai am 10 kile de dat jos și gata, sunt alt om. Compania băieților și mersul pe jos la marcat mă stimulează, îmi dau o stare generală de bine. La final de săptămână plec cu prietenii în Rodnei, în Poiana narciselor. Îmi plac mult florile. Când văd un câmp înflorit, mă simt fericit.”

M-am despărțit de băieți dimineața, la cafea, în același magazin din Costești unde localnicii foiau cumpărând pâine, cuprinși de acel neastâmpăr tipic al unei dimineți senine de vară, generatoare de energii nebănuite. Băieții scot graficul cu planificarea. Își organizează atent ziua. Va fi o etapă lungă, mai mult pe podiș, în soare. Îi compătimesc puțin, dar le admir încăpățânarea de-a marca acest traseu ca la carte. Merită tot respectul.

Ne luăm rămas bun cu niscaiva emoții băiețești bine mascate prin ferme bătăi pe spate, având convingerea fermă că nu, lumea toată nu poate fi altceva decât o bulină albă de vopsea, aproape perfectă, călăuzind niște drumeți pe calea cea bună.


Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.