"Marea hăcuială" a caimacului de pe Cambridge Analytica

Despre scandalul Cambridge Analytica (CA) / Facebook și exploatarea datelor personale ale utilizatorilor în beneficiul campaniilor electorale s-a scris atât de mult, încât, oricât de necesară, orice redeschidere a subiectului riscă să aibă soarta unei liste de Termene și condiții de pe un site banal, pe care o bifezi fără s-o citești.

De aceea, cel mai nou documentar al cuplului Karim Amer și Jehane Noujaim, „The Great Hack” / „Marea hăcuială” (traducerea noastră) încearcă să scoată cât mai mult din cel mai mediatizat caz de scurgere și folosire frauduloasă de date din istoria recentă.

Pentru cei doi realizatori, cazul Cambridge Analytica e ca înotul în amonte, după ce, în 2014, au fost nominalizați la Oscarul pentru cel mai bun documentar cu „Al midan” / „The Square”, imagine a „Revoluției Facebook” care a cuprins și Egiptul în 2011 și a dus la căderea îndelungatului regim Hosni Mubarak.

Promisiunea de a conecta oamenii, pe care o oferă fiecare rețea de socializare, e înlocuită, în „Marea hăcuială”, de capacitatea lor de a-i „cunoaște”, până la a-i determina să-și schimbe viitorul într-o direcție programată prin filtrarea realității pe care o percepe fiecare, bazată pe profilul emoțional extras din ceea ce postăm zilnic.

Cel puțin unul din cazurile expuse, cel al stimulării apatiei politice în Trinidad și Tobago în beneficiul direct al unuia dintre partidele aflate în cursa electorală, e folosit ca dovada incontestabilă a demonului din mașinărie.

Din păcate, aici, Amer și Noujaim nu reușesc să ia decât spuma de la suprafața oalei care clocotește, fără găsească vreun capăt labirintului în care rătăcim în continuare. 

Evident, la fel ca România, care e invocată de vreo două ori, sau Lituania, sau Ghana, și insulele caraibiene sunt privite, din păcate, doar drept crash test dummies (cobai) pentru cele două momente politice care au dus la investigarea activităților CA și închiderea ulterioară a companiei: campania Leave.EU, din care a rezultat Brexitul, și alegerile prezidențiale din 2016, care l-au adus pe Donald Trump la Casa Albă.

Pentru că lucrurile sunt atât de complicate, iar problemele pe care le pune tipul de consultanță politică bazată pe „mineritul” datelor personale a zeci de milioane de utilizatori de rețele sociale, sunt încă deschise dezbaterilor, Amer și Noujaim vor să dea o față umană întregului proces, prin cele trei personaje principale pe care și le aleg.

Pe de o parte, „omul simplu”, profesorul american David Carroll, care a solicitat, în instanță, ca CA și SCL (compania mamă a CA) să-i pună la dispoziție datele pe care le-a extras din conturile sale de media socială, lucru care nu s-a întâmplat niciodată, ceea ce l-a determinat pe Carroll să devină susținătorul recunoașterii dreptului de proprietate asupra datelor personale ca parte a drepturilor fundamentale ale omului. 

Însă, cea mai controversată apariție e la capătul celălalt al mesei, și nu e nici Alexander Nix, directorul SCL/CA, nici creatorul Facebook, Mark Zuckerberg, și nici chiar Trump însuși, ci Brittany Kaiser, director în companie din 2015 în 2018, care a ajutat la demascarea întregului proces și a fost unul din pionii cheie ai investigației derulate în anii care au urmat.

Inițial, simpatizantă a democraților și susținătoare activă a campaniei lui Barack Obama, Kaiser ajunge, după ce este angajată de CA, în barca republicanilor și, ca orice om de marketing „care se respectă”, își răstoarnă viața după chipul și asemănarea noilor angajatori.

La fel cum se răstoarnă și încrederea pe care i-o adusese colaborarea cu autoritățile care se ocupau de cazul CA, după ce iese la suprafață o întâlnire pe care o avusese cu Julian Assange (creatorul WikiLeaks), acuzat că ar fi colaborat cu rușii pentru a dezvălui emailurile directorului campaniei lui Hillary Clinton, unul dintre punctele de cotitură care au dus la pierderea alegerilor de către democrați. 

Iar prezența lui Kaiser în „Marea hăcuială” e dezarmantă prin seninătatea mercenarului care stă agățat de paiul unui cocteil, pe o insulă tropicală, și visează la mântuire. Pentru el, granița dintre slujbă și morală se rescrie de fiecare dată când bate vântul schimbării.

De aceea, cea mai naivă scenă din întreg documentarul e cea în care, pe scena unui eveniment Ted, jurnalista britanică Carole Cadwalladr, cel de-al treilea personaj, care s-a ocupat intens de cazul Cambridge Analytica, le cere „zeilor din Sillicon Valley” să nu mai contribuie la construcția autoritarismului și să redea lumii șansa unor alegeri libere și corecte.

Din păcate, acești zei există doar prin exploatarea datelor noastre. Altfel, Olimpul lor ar fi în continuare în spatele unui monitor prăfuit de internet-café. Totuși, la fel ca rugămintea patetică a fostei jurnaliste, „Marea hăcuială” nu hăcuiește, de fapt, pe nimeni.

* „Marea hăcuială” / „The Great Hack” (documentar, 2019); Realizatori: Karim Amer, Jehane Noujaim; Scenariu: Karim Amer, Erin Barnett, Pedro Kos; Cu: Brittany Kaiser, David Carroll, Julian Wheatland, Carole Cadwalladr, Christopher Wylie, Alexander Nix.

On/Off-screen

* Într-un viitor apropiat, dar nu atât de apropiat pe cât credea tânărul regizor Quico Meirelles în 2015, când a început producția seriei „Pico da Neblina”, Brazilia renaște strigând, de la tribuna Parlamentului, „Trăiască marijuana!”. 

Consumatorii sunt în delir, homo brasiliensis mai urcă o treaptă pe scara evoluției, acompaniat de „Zarathustra” lui Strauss, ocheadă la celebrul început al „Odiseei” lui Kubrick. Vertijul îl cuprinde și pe Biriba, „artist” al traficului cu iarbă, devenit inutil, pe care îl paște o inevitabilă reconversie profesională. 

Surprins între două posibilități și o cutie de obositoare indicii despre traumele prezenței fantomatice a tatălui său, până la finalul primului episod, care a avut premiera zilele acestea pe HBO, alege calea care va declanșa un război pregătit deja. 

Seria este „girată” de tatăl lui Quico, mult mai cunoscutul Fernando Meirelles („Orașul zeilor”, „The Constant Gardener”), cu care a co-regizat două dintre cele zece episoade. La prima vedere, „Pico da Neblina” arată bine, dar scenariștii au pregătite câteva lacrimogene deocamdată inutile pe care poate nu le vor folosi până la final 

* Ca să pară că au și un gând puternic în spatele selecției de anime, Netflix a lansat la începutul acestei săptămâni filmul promoțional cu etichetă de documentar, „Enter the Anime”.

Dacă nu-ți sângerează ochii până la orbire după inepta „investigare” a unuia dintre cele mai importante fenomene culturale ale ultimelor decenii, mai bine răsfoiești colecția de serii animate și poți să dai, de exemplu, peste „Devilman Crybaby”, re-editarea de anul trecut a lumii demonilor cu inimă umană creată de Go Nagai la începutul anilor 1970.

Universul timidului și supra-empaticului adolescent Akira Fudo e răsturnat într-un soi de Hieronymus Bosch asiatic, sexual, întunecat și sensibil, de reîntâlnirea lui Ryo Asuka, prietenul său din copilărie, care-i dezvăluie existența și amenințarea demonilor.

În timpul unei orgii satanice, Akira cade în capcana care va transforma viața tuturor celor din jur, de la prietenii apropiați, până la Tako, episodica pisică neagră.

* Doar accidental în aceeași sferă a „invaziei asiatice”, nu poți trece prin fața multor cinematografe zilele astea fără să te întrebi ce e „BTS: The Movie” și să-ți recunoști ignoranța colosală când, pentru o secundă, te-ai gândit la educație sexuală și nu la Bangtan Sonyeondan, un fel de Backstreet Boys care domină piața de K-pop actuală.

Și poate nici nu ai fi menționat că există un nou (da!) documentar-concert cu/despre ei, dacă, în aceeași zi, în autobuz, cineva nu și-ar fi dat drumul la un Candy Crush numai după ce și-a ales piesa preferată a sud-coreenilor.