Maratonistul cu o singură mână

Bianca Felseghi

Senior Editor

„Suferința e o parte din mine. Nu mă văd trăind fără ea. De când m-am născut, suferința a fost ceva firesc în familie. Degeaba aș spune acum că vreau binele, fiindcă nu știu ce e ăla, nu știu cum să-l abordez”.

Levente Ioan Polgar are o detașare pe care numai cineva care s-a războit îndelung cu sine însuși o poate dobândi.

Când avea 6 ani, şi-a pierdut o mână într-un accident de tren. Acum are 37 de ani şi ar putea deveni prima persoană cu handicap care participă la ultra-maratonul 6633 Arctic Ultra − poate cea mai dură competiție din lume.

Trăieşte la Aiud, unde îl ştie mai toată lumea. Oriunde intră, e întâmpinat cu „servus, Levi!”.

Luna trecută, profesorii şi studenţii Universităţii din Alba Iulia au organizat un târg caritabil în cadrul căruia l-au ajutat să strângă o parte din echivalentul a 3.200 de lire sterline − taxa de participare la ediţia din acest an a cursei de anduranţă de la Cercul Polar.

Levente Ioan Polgar arată medalia onorifică primită în 2017 de la generalul Nicolae Ionel Ciucă, șeful Statului Major General. Foto: Raul Ștef

Levi nu e un novice al curselor de ultra-maraton. A alergat până acum aproape 200.000 de kilometri, cam cât arată contorul unei mașini cu care „ţi-ai făcut treaba” şi pe care nu prea mai are rost să o vinzi.

În 2016 a traversat România în alergare, de la Jimbolia la Vama Veche − 1.100 de kilometri în 14 zile. În acelaşi an, dar şi în următorul, a reuşit să termine competiţia Ultra-Trail du Mont-Blanc.

„Eu nu mă duc la Arctic Ultra să îmi înfrunt demonii. Vreau să văd cine câștigă: creierul sau mușchii?

Ceilalți concurenți sunt la fel ca mine: că sunt negri, verzi sau pestriți, toți merg să-și calibreze yin-ul și yang-ul. Toți alergătorii de ultra au o problemă. Ei se simt în largul lor cu toate greutățile prin care trec.

Doar ei știu ce e în sufletul lor, dar, după părerea mea, se pune întrebarea: de ce aleargă atât de mult? Le place să sufere?

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Nu, au o suferință ascunsă”.

Levi Polgar. Foto: Pagina personală de Facebook

Ediţia din acest an a cursei 6633 Arctic Ultra începe în 9 martie. Levi nu a reușit încă să facă rost de tot echipamentul necesar, care, fiind conceput pentru condiţii extreme, este foarte scump.

Concurenţii trebuie să se prezinte la start cu trei straturi din fiecare obiect de îmbrăcăminte. Astfel, costul total al participării la competiţia de la Cercul Polar, incluzând biletul de avion și taxa de înscriere (deja achitată), se ridică la 20.000 de euro.

Pare mult, dar, păstrând analogia de mai devreme, suma nu depășește preţul minim al unei mașini de lux.

„În acest moment, să ajung la finiș la 6633 Arctic Ultra este a doua variantă. Încă oscilez între nişte obiective. Dar nu mă duc cu gândul − «oare pot să îl termin?». E cea mai proastă abordare”.

Levi are un soi de optimism care te face să te rușinezi de ceea ce consideri că ar fi problemele din viața ta.

O cafea cu el e un „reality check”.

„Nu pot să spun că mi-e frică. Dar nici că nu mi-e frică. Puțini sunt cei care au trăit un Arctic, că doar n-avem Polul Nord la noi acasă! Dacă te duci și faci baie în Mureș, iarna, asta e doar călire de moment. Dar unde-ți faci un antrenament de singurătate?”

Levi s-a născut vara, în iulie. A fost un copil cam bolnăvicios. A avut astm, pe urmă o problemă la o ureche, din cauza căreia a trecut dintr-un spital într-altul.

A început școala la 6 ani și un pic, dar n-a reușit să termine clasa întâi.

„De-aia am spus că, la mine, suferința a fost dintotdeauna. Eu locuiesc dincolo de calea ferată. Dincolo de gara Aiudului este o stradă, tăiată în două de linia ferată. Noi n-am avut pasarelă peste strada aia.

Din toamnă până în primăvară, m-am șicanat cu o colegă de clasă, că ajunseseră să se certe și familiile. Tatăl ei, de fiecare dată când mă vedea, mă lovea cu biciul, că lucra pe un atelaj tras de cai și de-asta umblam pe sub podurile de pe stradă, să nu mă vadă când trec.

Într-o zi, fiica lui mai mare m-a împins în fața trenului. Trenul făcea o manevră, dădea cu spatele”, istorisește Levi pe fugă.

Nu vrea să zăbovească asupra celei mai grele amintiri din viaţa sa.

Levi Polgar înainte de accidentul suferit la 6 ani. Foto: Arhiva personală

A intrat în comă. Apoi,  timp de doi ani, a stat internat în spital.

A făcut septicemie, iar doctorii i-au dat zero șanse de supraviețuire.

„Pe vremea aia, gentamicina se găsea greu. Cumva au făcut rost. Cred că am luat atâta antibiotic, de și acuma ard resursele pe care le-am dobândit atunci în spital!

După 9 luni am învățat iarăși să umblu. Nasol.

Cinci operații, greșeli medicale… Aș lua ăștia doi ani și i-aș sterge uite-așa, zup!”.

Spune că i-a iertat pe cei care i-au făcut rău și că a luat vina asupra sa. A fost singura modalitate de a trece peste absurdul acelui moment.

Şi, ca să nu se mai întrebe obsedant de ce, de ce, de ce, Levi s-a pedepsit, mai târziu, singur.

„Eu nu am liceul terminat. La mine s-a terminat în clasa a VII-a, când am abandonat școala. Vreți să vă mint, să vă spun lucruri frumoase? Asta e, am fost un derbedeu. Îmi pare rău. Dar, fără omul ăla de atunci, n-ar exista nici omul care sunt astăzi. Trecutul trebuie respectat”.

S-a apucat de judo și de culturism şi aşa a ajuns să cântărească 105 kilograme. La 19 ani a plecat în Ungaria, să lucreze pe șantiere de construcții.

A învățat să pună gresie, parchet, să facă finisaje. Ca să-și impresioneze colegii, era dispus să ridice deodată doi saci a câte 40 de kilograme.

După 8 ani departe de casă, s-a întors la Aiud doar ca să vegheze ultimele zile ale bunicului care-l crescuse − singurul om din familie de la care învățase că trebuie să îți asumi consecințele faptelor tale.

„Eu n-am plecat de-acasă sfânt și m-am întors un demon, să nu se înțeleagă asta! Am plecat și m-am întors un demon. M-am dus acolo gata infectat. Acolo, totul era mai aromat, mai la îndemână”, mărturiseşte Levi.

Acasă, la Aiud, s-a îmbolnăvit de hepatită A, al doilea moment de cumpănă grea din viaţa lui. Atunci a trebuit să hotărască ce va face mai departe.

„E foarte rău când se duce omul care crede în tine, omul care te-a învățat multe. Omul care poate să îți spună − stop.

Ce să fac? Mi s-a părut că las prea multe lucruri neterminate, că le complic, și asta mă dezavantaja. E logic că am început să mă întreb: măi, ce fac? Am început să alerg, să las viciile, să dau jos kilele”.

Levi (în alb), împreună cu caravana Invictus. Foto: Arhiva personală

„E greu să spun asta public. Am un bagaj tehnic care îmi permite să îi spun unui tânăr să nu o ia în direcția aia. Și nu mă va asculta, fiindcă așa suntem toți: cine ești tu să le știi pe toate?”

De când aleargă, Levi s-a pus în slujba mai multor cauze, de la copii bolnavi de cancer la militarii veterani care au participat la Jocurile Invictus.

„Ori de câte ori mi se va cere să alerg sub drapelul României, o voi face”.

Din 2015, el organizează la Aiud un maraton: din donațiile tuturor participanților sunt susţinute două ONG-uri care desfășoară programe caritabile sau sociale.

„Dacă ne gândim la înaintașii noștri, ei s-au sculat din pat, au pus mâna pe sabie și s-au dus în luptă. Noi ne mândrim că suntem patrioți, dar, de fapt, nu mai facem nimic.

Ai pașaport de România? Atunci trebuie să facem ceva. E țara noastră, nu a vecinilor. E ca și când ai locui într-o casă și ar veni alții să îți facă curățenie, să îți vopsească poarta. Asta uităm”.

Pentru handicapul său, Levi are o pensie lunară de 275 de lei. Dar el lucrează, nu concepe să rămână la mila statului.

„Eu și mulți alții ca mine suntem faultați încă din tinerețe. Am trei minusuri: unu, că n-am o mână, doi, că n-am o școală, și trei, că trăiesc într-o țară care nu-mi oferă nimic.

La care să renunț? E amuzant. Care parte din mine să învingă, patriotismul sau ura? Las pe altul să decidă”.

Pentru Levente Ioan Polgar, orice alergare la ultra-maraton − pe distanță foarte mare și pe teren accidentat − este o șansă de a-și dovedi că își poate croi propriul destin. Că, între cer şi pământ, omul e un paratrăznet prin care curge o energie uriașă. Și pe care doar unii dintre noi învață să o gestioneze.

Picior după picior, kilometru cu kilometru, alergătorul îşi creează un ritm în care gândurile se ordonează și-și găsesc o cale către coerență.

Iar când ajunge la finiș, spune Levi, toate culorile sunt la locul lor, ca într-un cub Rubik rezolvat.