Manchester by the Sea

Despre Lee (Casey Affleck) nu știm aproape nimic în momentul când aflăm că se duce să-și înmormânteze fratele.

L-am văzut, cu o zi înainte, reparând țevi și instalații prin câteva case, certându-se cu una dintre cliente, discutând în contradictoriu cu șeful, iar apoi, seara, lovind doi bărbați într-un bar, aparent fără motiv.

Sunt coordonatele unei vieți anoste, minimaliste, de singuratic.

Mulți ar vrea să se apropie de Lee, dar nu reușesc. Nu le dă voie, se sustrage, face orice să îi țină la distanță.

Astfel, atunci când ajungem, alături de el, pe holul unui spital oarecare dintr-un oraș american oarecare – unde îl aşteaptă un amic îndurerat și două cadre medicale rezervate –, nu ne e foarte clar dacă merită să mai privim filmul în continuare.

Tensiunea nemanifestată și frica apăsătoare, de asemenea neverbalizată, sunt însă elementele hotărâtoare, cele care au puterea de a ne convinge ireversibil că Manchester by the Sea cuprinde o poveste ce ne va rămâne în suflet.

E o microistorie pe care, orice ar fi, trebuie să o luăm în seamă.

Acolo, pe culoar, aproape de atâţia muribunzi, forţa scenei derulate sub ochii noştri ne face pielea de găină. Simţim că suntem transportaţi lângă Lee, că asistăm neputincioşi la tot ce se petrece, şi că ne e puţin frică de el.

S-ar putea să mai facă o mică criză, să mai împartă un pumn sau să mai spună o vorbă urâtă, absolut din senin. Cine ştie!

Cei trei oameni aflaţi lângă el îl înţeleg, dar caută să îl ţină la oaresce distanţă. Faţa lui angelică nu îi mai păcăleşte demult. Oriunde merge, el creează, într-un final, un fel de nelinişte.

Acei puţini privilegiaţi care au reuşit să stabilească o relaţie cu Lee se intimidează uşor şi devin prevăzători când îi sunt alături. Comportamentul lui face parte dintr-un mecanism de apărare: se simte privit în permanență, analizat, hăituit. Crede că nu e vrednic. De ce? Încă nu ştim.

Cert e că Lee cel de azi este produsul unor lucruri (g)rele acumulate în timp.

Şi totuşi. Nu are profilul unui om rău. Dimpotrivă. Pare un bărbat inimos, sufletist, inteligent, uneori chiar sensibil. Dar e necomunicativ şi, cu toate că are puls, pare că a încetat de mult să mai trăiască.

Kyle Chandler joacă rolul fratelui mai mare.

Unchiul (Casey Affleck) și nepotul (Lucas Hedges).

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Ce greșeli fac românii când vine vorba de bani. Cum ne putem construi un plan financiar stabil în timpuri instabile? (P)

Am stat de vorbă cu economistul Corneliu Ionescu (Banometru) ca să înțelegem de ce, mai ales într-o perioadă cu prețuri care tot cresc și cu multă incertitudine, ajungem să luăm decizii financiare pe moment — și ce am putea face ca să ieșim din această capcană și să ne organizăm mai bine banii.

Prin alternarea cadrelor din prezent cu flashback-uri (rememorări pline de profunzime şi mult mai calde decât ce trăieşte Lee acum), regizorul Kenneth Lonergan reuşeşte să producă efectul scontat.

Sentimentul care ne încearcă prin acumulare nu e empatia ori simpatia, ci mai degrabă teama.

E teama faţă de Lee şi de nepotul adolescentin de care trebuie să se ocupe de-acum, dar mai ales teama resimţită când ne confruntăm cu o tragedie despre care nădăjduim că nu ni se poate întâmpla niciodată.

Trecutul lui Lee e ca un vis urât. Dar unul care porneşte neanunţat şi te poartă spre nicăieri. O suferinţă suspendată şi infinită.

Lee se vede pus în faţa faptului împlinit. În timp ce trebuie să se ocupe de înmormântare şi de alte lucruri conexe, mutarea în Manchester îi redeschide răni adânci, peste care nu a putut trece. Oameni pe care a încercat să îi uite, situaţii şi locuri de care a căutat să se detaşeze se recompun și îl năpădesc.

Sunt traume colosale, care încă îl bântuie. Avalanşa cu care vin și visceralitatea lor transformă povestea, aproape pe nesimţite, într-una copleşitoare. Ecranul se umple şi riscă să dea pe dinafară.

Toată această povară ni se insinuează pe sub piele graţie prestaţiei covârşitoare a lui Casey Affleck. El duce povestea pe umeri atât de bine, încât ajunge să transmită senzația că am privi un document(ar). Iar credibilitatea personajelor care îl însoțesc contribuie și ea la forța filmului.

Nepotul său, Patrick (Lucas Hedges), ar vrea să trăiască la fel ca până acum. Resimte pierderea tatălui, dar are propriile dileme. Iar adulţii care îl înconjoară o duc anost și au griji palpabile.

Mama lui tocmai şi-a regăsit drumul: nu mai bea, nu se mai droghează. Ar vrea să reînnoade relaţia. Prietenii lui – şi cele două fete pe care le curtează insistent – îi dau siguranţă, îl fac să nu vrea, să nu poată părăsi oraşul.

În schimb, acest impuls e foarte puternic în cazul lui Lee.

Sunt, toate, aspecte mărunte ale unor vieţi nesemnificative – și, totuşi, câtă forţă emană și cât de mult cântăreşte fiecare gest al acestor oameni!

Undeva, într-un loc prăfuit şi cenuşiu, nişte oameni există. Niște oameni trăiesc.

Noi pătrundem printre ei fără menajamente, cu impresia că îi înţelegem, că ştim prin ce trec şi cum simt. Fără a amplifica nimic, Manchester by the Sea încearcă, pur şi simplu, să le spună povestea.

Manchester by the Sea

Regia: Kenneth Lonergan.

Scenariul: Kenneth Lonergan.

Cu: Casey Affleck, Michelle Williams, Kyle Chandler, Lucas Hedges.

★★★★☆