„Ești tânără, o să faci altul.”

„E mai bine așa, decât să-l fi cunoscut și să-l pierzi după.”

„Lasă, că mai ai un copil.”

„Mame cu brațele goale”. Un proiect artistic și educațional pune în lumină doliul nevăzut al pierderii de sarcină

Oamenii faini

29/01/2024

Sunt câteva din lucrurile pe care le aude o mamă care a pierdut un copil înainte de termen. Poate cea mai bulversantă dintre toate e întrebarea „Păi, ce s-a întâmplat?”, care în mintea mamei se traduce în „Sigur am făcut eu ceva greșit”. Cauzele medicale ale pierderii de sarcină sunt adesea greu de identificat.

Deși cifrele variază, unele studii susțin că aproape una din patru sarcini se termină astfel. Probabil n-ar dura mult până când am identifica, fiecare dintre noi, în familie sau în cercul de prieteni, o persoană care a trecut prin acest lucru. 

Însă în România pierderea de sarcină e încă un subiect tabu, iar experiența femeilor care trec prin acest lucru rămâne un doliu nevăzut. E partea întunecată a maternității, cea care nu poate fi idealizată, glorificată sau celebrată cu urări și buchete de flori de 8 martie, și despre care vorbim cu atât mai puțin în restul anului. 

Un proiect pornit la Timișoara în 2021 își propune să schimbe acest lucru: să dea o voce și să ofere suport mamelor cu brațele goale, să sensibilizeze și să educe în legătură cu pierderea de sarcină și să creeze spațiul necesar - în spitale, în relațiile cu cei din jur, în discursul public - pentru acest subiect. 

„Noi pierdem un copil, nu pierdem o sarcină”

Proiectul „Mame cu brațele goale” a început „cumva înainte să înceapă”, îmi povestește Camelia Rangu (Popescu), inițiatoarea lui. 

În iulie 2021, Camelia finaliza un master în fotografie la Universitatea din Timișoara și se pregătea de venirea fiicei ei, Dalia. Trecuse de primul trimestru cu bine, așa că vestea pierderii a fost un șoc: „Eu eram conștientă că primul trimestru este cu riscuri. Din al doilea, n-am știut și multe mame nu știu. Mi s-a tras efectiv preșul de sub picioare”.

„Am rămas cu foarte multă iubire, cu foarte multă frustrare, cu furie, cu întrebări”, spune Camelia.

Așa că a căutat să „alchimizeze” acest nod de sentimente într-un proiect artistic.

În procesul de documentare, nu a găsit prea multe inițiative în România despre pierderea de sarcină. A descoperit, însă, proiecte internaționale pe această temă:

„Am rămas surprinsă că, în afară, lumea discută despre asta. Există call centere la care 24 de ore, 7 zile pe săptămână, poți să vorbești despre asta cu cineva care să te asculte. Am găsit mulți oameni care au lucrat cu doliul lor personal.”

Cei doi condamnați escortați de trupele speciale înapoi în Penitenciarul Gherla. Foto: Bianca Felseghi

Crimă în celula E 7.25. Deciziile administrative care au dus la pierderea unei vieți omenești la Penitenciarul Gherla

Ca să-l pedepsească pentru abaterile comise într-un centru de detenție, conducerea penitenciarului a decis să transfere un deținut cu o sentință mai mică de doi ani într-o cameră cu condamnați pentru omor calificat. La o lună de la această decizie corecțională, omul a fost ucis în baie de colegii de celulă.

Marius Dorin Lulea (stânga) și George Simion (dreapta), la o dezbatere despre protejarea patrimoniului național. Sursă: George Călin/Inquam Photos

Omul cu banii din AUR despre promisiunea de a construi 1 milion de locuințe pentru români: „Ideea a apărut prima dată la George”

PressOne a vorbit despre Planul Simion cu politicianul Marius Dorin Lulea, prim-vicepreședinte AUR, inginer constructor cu mai multe afaceri în sectorul imobiliar și principalul promotor al proiectului.

Camelia a început apoi să caute în jurul său alte mame care au pierdut un copil. Evită să folosească termenii medicali, „făt” sau „fetus”, pentru că, îmi explică, „noi pierdem un copil, nu pierdem o sarcină. Pierdem toate visurile și planurile pe care ni le facem împreună cu familia. Și atunci să ni se spună că a fost doar un embrion, doar un fetus, diminuează durerea”.

Camelia a întâlnit-o, la scurt timp, pe Andreea Molocea, activistă și ilustratoare care vorbise în trecut despre pierderea de sarcină. Și-au împărtășit experiențele și, în octombrie 2021, au lansat împreună pagina de Facebook „Mame cu brațele goale”. Ideea inițială a proiectului a fost să strângă 40 de povești, mărturii de la mame care au pierdut un copil, cărora Camelia să le asocieze fotografii:

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

„În felul acesta ne-am dorit ca noi, mamele care au pierdut o sarcină, să o ducem la final, în mod simbolic. 40 de povești pentru 40 de săptămâni, aproximativ cât durează o sarcină dusă la termen”.

În fotografiile Cameliei, femeile sunt reprezentate fără chip, pentru a simboliza faptul că oricine poate să treacă prin această experiență. Sunt imagini delicate, care pun accent pe brațe, pe pântec, pentru a ajuta publicul să parcurgă mărturiile mamelor: „Am vrut să găsesc un concept vizual care să fie totuși blând, să ajute publicul să parcurgă textele care sunt destul de grele, de dureroase, de reale”

Un an mai târziu, în octombrie, luna conștientizării pierderii de sarcină și morții neonatale, a avut loc și prima expoziție a proiectului, în Timișoara. Tot atunci, povestește Camelia, „s-a dovedit că, deși a început ca un proiect artistic, care să mă ajute pe mine personal să integrez această experiență, el crește și capătă mai multe semnificații”

Evenimentul a inclus ateliere de lucru cu corpul, de dans sau de comunicare non-violentă, deschise publicului. În aceeași perioadă, Camelia a început să țină grupuri de suport, deschise oricărei femei care a trecut prin experiența pierderii de sarcină.

Cea mai dificilă parte, povestește Camelia, a fost să se întoarcă în maternitatea în care a născut, pentru a susține un atelier despre comunicarea medic-pacient în cazul pierderii de sarcină.

Ce înseamnă pierderea de sarcină în spitalele din România

Experiențele femeilor, documentate în mărturii sau discutate în cadrul grupurilor de suport „Mame cu brațele goale”, construiesc o imagine sumbră a pierderii de sarcină în spitalele din România. 

Se întâmplă ca în unele unități să nu existe spațiu separat pentru mamele care pierd sarcini și atunci, nașterea unui copil mort se face în aceeași sală unde se nasc copii vii, iar o mamă care nu aude țipătul propriului copil să audă, lângă, o naștere fericită. 

De multe ori, când este vorba de o sarcină mică, se poate întâmpla chiar pe patul de spital unde femeia este internată, într-o ploscă, fără un minim de demnitate umană. Se întâmplă ca echipa medicală să nu fie la curent, iar la schimbarea de tură să vină o asistentă și să întrebe „Unde e copilul?”, iar copilul să fie mort.

Sunt cazuri, dezvăluite de mamele implicate în proiect, de mame cărora li s-au recomandat direct antidepresive, în loc să fie îndrumate spre suport psihologic.

„Actul medical din România are nevoie de o mai mare atenție la tot ce înseamnă demnitate umană și susținerea mamelor și a părinților care trec prin această pierdere și care sunt bulversați”, susține Camelia. 

România este țara europeană care cheltuie cei mai puțini bani pe cap de locuitor pentru sănătate, în care spitalele sunt suprasolicitate, medicii la fel, și unde lipsa unor proceduri spitalicești poate deveni fatală. E cazul Alexandrei Ivanov, de anul trecut, care a ajuns la maternitatea din Botoșani cu sarcina oprită din evoluție. Lipsa de intervenție a personalului de gardă a fost pusă în seama unei proceduri neclare. 

„A fost un moment de cumpănă, pentru mine personal, și un moment de înfrângere, pentru noi ca proiect. Mi-am dat seama că suntem o picătură într-un ocean. Cazurile despre care știm sunt puține, în comparație cu ce se întâmplă în România”, spune Camelia Popescu. 

Cu toate acestea, Camelia s-a întors în maternitatea în care ea a fost internată, pentru a deschide o discuție dificilă, dar necesară, despre relația medic-pacient în situația pierderii de sarcină. A pus pe masă puncte de vedere de la mame, studii despre bune practici din alte țări și a angajat personalul medical într-o discuție despre ce se poate îmbunătăți. A făcut același lucru cu spitale din Brașov și Săcele, iar deschiderea personalului medical cu care a interacționat îi dă o urmă de speranță:

„Sunt lucruri de îmbunătățit, asta e clar. Este o problemă sistemică, dar este și o problemă care poate fi tratată punctual. Fiecare spital poate să-și creeze propriul protocol și aici se poate lucra. Dar trebuie mers și discutat”.

Camelia își dorește ca proiectul „Mame cu brațele goale” să fie o interfață între medic și pacient, care să deschidă o discuție constructivă despre ce se poate remedia, la nivel de proceduri și practici:

„Mamele au nevoie de îndrumare în ceea ce înseamnă toată procedura administrativă: de la internare în spital până la toate hârtiile care vin odată cu declararea decesului. Este nevoie de sprijin psihologic în spital pentru mamă, ceea ce oficial există, dar neoficial nu se întâmplă. Echipa medicală să fie una complexă, interdisciplinară, iar mama să fie îndrumată spre ajutor de specialitate, indiferent că vorbim de terapeut, duhovnic sau de grup de suport. 

Cel mai important este ca actul medical, să se desfășoare în condiții decente și mama să aibă încredere în medicii respectivi, pentru că din fericire sau din nefericire ne întoarcem la aceiași medici în cazul în care urmează o viitoare sarcină”.

Pierderea de sarcină răscolește cei mai profunzi piloni emoționali

„Primul lucru a fost să mă învinovățesc. Aș fi putut umple cel puțin trei pagini A4 cu tot felul de lucruri care mi-au trecut prin cap ca posibile motive pentru care am pierdut sarcina (...). M-aș fi prăbușit complet dacă nu aș fi avut norocul să am în jur oameni care să îmi tot spună, răspicat: hei, NU ești tu de vină.”

- mărturie din comunitatea „Mame cu brațele goale”

Un studiu american arată că cele mai comune sentimente pe care le simte o femeie care a pierdut o sarcină sunt vinovăția, singurătatea, senzația că a făcut ceva rău sau că putea preveni pierderea, și rușinea. 

În ciuda frecvenței considerabile (15-20% din sarcinile confirmate), pierderea de sarcină rămâne „învăluită în rușine și tăcere, chiar și în cadrul familiei sau a cercului de prieteni”, mai subliniază studiul. 

„Suntem obișnuiți să ținem doliul după persoane pe care le-am văzut, cu care am împărtășit amintiri, care ne-au făcut să zâmbim. Doliul pierderii de sarcină este un doliu nevăzut”, spune Camelia. Din acest motiv, cei din jur ajung uneori, chiar și având intenții bune, să spună lucruri dureroase:

„Mie personal mi s-a spus: «Dar bine că nu l-ai cunoscut, că dacă-l creșteai câțiva ani, atunci sufereai» . 

Ori nu există nicăieri o rețetă, o lege care să spună când se naște o mamă. O mamă se poate naște când se joacă cu păpușile în copilărie, când vede două liniuțe pe testul de sarcină, când îi aude prima dată bătăile inimii, când vine furtuna de hormoni și te transformă și începi să visezi împreună cu copilul”.

Mara Bria, psiholog, explică, pentru PressOne, că doliul după un copil nenăscut se diferențiază prin dificultatea de a apela la ritualuri (ex: de înmormântare) pentru a procesa pierderea, de a vorbi cu cei din jur, mai ales dacă sarcina nu a fost făcută publică, și prin pierderea unui viitor dorit și așteptat - o istorie de viață comună. 

„E una dintre, dacă nu cea mai profundă pierdere pentru o femeie, fiindcă răscolește cei mai profunzi piloni emoționali: sens, identitate, feminitate, familie”, mai adaugă specialista. 

Pierderea de sarcină, explică și Camelia, afectează multiple planuri ale vieții: de la relația cu propria mamă, cu partenerul sau, acolo unde este cazul, cu ceilalți copii, și până la interacțiunea cu colegii de muncă: „Sunt mame care și-au dat demisia de la locul de muncă numai să nu facă față acestei presiuni: «Unde e burta, ce-i cu copilul, cum să ne purtăm în situația asta?»”.

„Există acea vorbă care spune că e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil. Eu cred că în aceeași măsură, e nevoie de un sat,  de o comună, de un întreg oraș ca să crească o mamă care a pierdut un copil”, spune Camelia. 

Cum putem fi alături de o mamă care trece prin doliul unei sarcini pierdute? 

În primul rând, spune Camelia, e important să nu evităm din start subiectul, ci să-i oferim spațiu mamei să se exprime:

„Poate cei din jur nu sunt obișnuiți, nu înțeleg, și atunci încearcă să te protejeze: hai să nu vorbim despre asta. Ei bine, hai să vorbim despre asta pentru că să vorbim înseamnă să onorăm acel copil care ar fi fost în viața noastră, nu să băgăm sub preș o durere care face parte din noi”.

Psihologul Mara Bria identifică atât metode de sprijin vizibil - „suntem fizic alături, disponibili emoțional, propunem sau discutăm situații concrete în care să apeleze la noi”, cât și invizibil - „crearea unui spațiu sigur emoțional (conectarea și grija față de nevoile emoționale ale mamei, fără critică, respingere, controlul disconfortului), acceptarea durerii, a etapelor procesului de doliu (șoc și negare, furie, resemnare, acceptare, iertare și resemnificare), recunoașterea și oferirea de sprijin pentru reducerea tendințelor de izolare și însingurare”.

Ceilalți din jur trebuie să te accepte, să te înțeleagă și să te vadă așa cum ești tu, noua tu. Pentru că tu nu ești cum erai înainte de sarcină. Nu ești nici mama care ai fi putut să fii. Ești cumva între ape, între tărâmuri”, adaugă Camelia. 

„Când pierzi o sarcină, ți se ia controlul. La grupul de suport poți să descoperi că ai putere să metamorfozezi cumva această pierdere”

Camelia și alte mame din comunitatea pe care a adunat-o în jurul proiectului au ținut, până în prezent, peste 20 de grupuri de suport, în Timișoara și București. Am rugat-o să-mi povestească ce se întâmplă la o astfel de sesiune.

„Aș începe prin a zice ce nu se întâmplă: nu se întâmplă doar să plângem. Am primit și mesaje de genul «De ce aș veni eu să plâng în grup?». Cine vrea să plângă este încurajat s-o facă, pentru că plânsul este o descătușare și nu este o rușine să-ți manifesti sentimentele.

Vorbim despre ce ni se întâmplă. Dacă e cazul, povestim încă o dată și încă o dată episodul prin care am trecut, pentru că el se schimbă. Perspectiva asupra lui se schimbă la câteva luni sau la câțiva ani după ce l-ai trăit, pentru că noi nu mai suntem aceleași persoane, trăim altfel și înțelegem altfel. Așa că a vorbi despre aduce noi perspective.

Cel mai important, ascultăm. Ne ferim să dăm sfaturi. Pur și simplu ascultăm și dăm spațiu persoanei respective să se exprime și nu judecăm.

Creăm practic un cerc al siguranței și vorbim cu empatie. Nu minimizăm niciun moment ce simte cealaltă persoană doar pentru că la noi s-a întâmplat diferit.

La grup se și râde. Nu este niciun păcat să râzi după ce ai pierdut o sarcină.”

Grupurile de suport „Mame cu brațele goale” sunt un spațiu deschis oricărei femei care a trecut prin pierderea unui copil dorit, indiferent când a avut loc evenimentul. „Am vorbit cu mame care își amintesc ca ieri pierderea de sarcină, deși s-a întâmplat acum 18 ani, și tot acest tăvălug care traumatizează, de la actul medical la interacțiunea cu cei din jur”.

Psihologul Mara Bria amintește că „procesul de integrare a pierderii poate fi fluctuant, cu reveniri și recăderi”, iar grupul de suport poate reprezinta o componentă importantă pentru procesarea sănătoasă a doliului. 

Camelia subliniază că participarea la un grup de suport, pentru mamele care vor să-și împărtășească experiența, poate deveni o ancoră într-un moment în care simți că ești în derivă:

Se întâmplă că în momentul în care pierzi o sarcină ți se ia efectiv controlul. Nu mai știi ce să faci. Iar prin participare la un astfel de grup de suport poți să vezi că ai putere, ai idei și poți să faci ceva pentru celelalte mame din jurul tău. Poți să metamorfozezi cumva această pierdere.

Noi încurajăm, împuternicim mamele să-și ia din nou viața în mâini. Dacă au avut o metodă, un instrument, un lucru care le-a înlesnit trecerea prin doliu, care le-a ajutat să aibă niște momente mai blânde, să împărtășească. Și atunci ele pot conduce o asemenea sesiune.”

„Eu sper să nu ajung la acea frustrare supremă, să-mi fac un tricou pe care scrie: sunt tânără, fac altul”, glumește Camelia spre finalul interviului nostru.

La trei ani de când a început proiectul „Mame cu brațele goale”, îl privește mai detașat dar spune că a fost un element important în propriul său proces: „M-a ajutat să-mi găsesc echilibru interior. A nu se interpreta că m-am vindecat. Eu tot timpul voi vorbi despre acceptare, nu despre vindecare”.

Parcursul nu a fost ușor. Reticența mamelor de a vorbi, reticența publicului larg de a intra în contact și a susține un proiect care tratează un subiect atât de dificil, lipsa de finanțare și a unei echipe constante sunt factori care, de-a lungul timpului, au făcut-o să se gândească la varianta de a renunța.

Cu toate acestea, continuă să organizeze an de an, în octombrie, un eveniment pentru a aduce mesajul proiectului aproape de public. În 2023, Camelia a alăturat expoziției de fotografii o instalație imersivă, un spațiu „in utero” în care publicul poate intra și asculta, la atingerea unor senzori, fragmente din mărturiile mamelor cu brațele goale. În martie 2024, expoziția va ajunge și la Sighetu Marmației.

Un lucru care i-a dat putere să continue au fost mesajele pe care le-a primit pe paginile de social media ale proiectului. Sunt femei care i-au spus că acesta le-a ajutat să se simtă văzute, înțelese și mai puțin singure, în procesul de integrare a pierderii. 

„Lumea ne întreabă de ce vrem să vorbim despre experiența noastră când e așa de dureroasă. Pentru că pur și simplu alchimizăm, transformăm această durere și o integrăm în viața noastră, în ceea ce suntem. Doliul rămâne cu noi, deși se transformă. O metaforă pe care o folosesc fiindcă e mai ușor de înțeles: 

Acest doliu poate fi uneori ca o piatră. Uneori e foarte mare și foarte grea. E bolovanul care e greu de ținut, de dus, dar pe care poți să te așezi și stai. Este locul în care simți și te gândești și te transformi. Iar asta ajută, iar în timp poate deveni chiar ca o pietricică mică pe care o iei în buzunar și mergi mai departe.”

Mai multe informații despre „Mame cu brațele goale” puteți afla accesând pagina proiectului.

Dacă doriți să contribuiți la proiect, vă puteți împărtăși povestea prin acest formular.

Share this