"Mama, câte țări mai avem până acasă?"

„Să nu scrii de mine că vreau să devin vreo inspirație sau ceva. Nu. Aș vrea ca oamenii să-și dea seama că, băi, se poate. Să deschidă ochii puțin, să vadă că e posibil. Nu ne-am întâlnit pe drum cu nicio altă familie care să călătorească cu motocicletă cu ataș, dar asta nu înseamnă că noi suntem singurii, probabil alții o fac altfel. Atâta timp cât îți înveți copilul să călătorească, în orice fel o faci, eu cred că este foarte foarte bine.”

Mihai Barbu vorbește cu pasiune despre „călătoreala” de 4 luni din care tocmai s-a întors, și pe parcursul căreia i-a avut coechipieri pe iubita sa și pe fiul lor de 4 ani și jumătate, Vladimir. De fapt, adaugă el, una dintre dorințele sale a fost tocmai aceasta, ca Vladimir să poată vedea lumea altfel decât prin ochii unui ghid turistic.

„Cea mai mare bucurie a lui este că a stat cu părinții lui 4 luni, 24 de ore din 24, chestie pe care, din păcate, majoritatea copiilor nu o au. Să stea cât mai mult cu părinții lor. Cred că, pentru un copil, ăsta e cel mai important lucru din lume”.

N-ai cum să nu-i dai dreptate lui Mihai Barbu. În 4 luni, cât a fost hai-hui prin Europa și Africa, Vladimir n-a întrebat când se va întoarce acasă. E un campion al dormitului în toate pozițiile, spune tatăl său, și mai ales când e ploaia mai puternică.

„Am luat motocicleta asta ca să mergem cu ea, să stăm cât mai puțin acasă. Am zis să facem o tură de încălzire, să vedem cum ne înțelegem și dacă ne place. Și tura de încălzire era o plimbare prin Europa. Ce să zic, numai de încălzire n-a fost, că a ieșit ditamai tura, dar, când am plecat de-acasă, nu pot să zic că aveam în plan așa ceva”, povestește Mihai.

A avut emoții abia după ce l-a cumpărat pe Zair (zice că motocicleta e un „el”, nu o „ea”). Și-a dat seama că băiatul nu i se suise niciodată pe o motocicletă: „Am avut emoția asta, poate copilului n-o să-i placă, poate c-o să-i fie frică. Am fost foarte departe de adevăr. Și pot să bag mâna-n foc că nu există pe lume copil căruia să nu-i placă în motocicletă cu ataș. Pot să dau în scris acest lucru.”

„Mergeam pe coasta dalmată, pe un drum care mie îmi place foarte mult, absolut superb, era jumătatea lui septembrie, sezonul se terminase, apunea soarele, nu era nicio mașină, trafic zero, eram doar noi, apunea soarele, marea în dreapta, munții în stânga, curbe… curbă după curbă… și atunci știu c-am încetinit și i-am spus Oanei, și n-am mințit, că, dacă aș putea îngheța momentul ăsta, aș putea merge așa un milion de kilometri fără să mă opresc”.

Poate așa arată fericirea.

Pentru Mihai Barbu, nu numai coasta dalmată a fost frumoasă, ci și Norvegia, și Irlanda, și forfota Marocului, toate văzute pe îndelete.

„Ca să înțelegi cum pricepe Vladimir lucrurile, eram în Istanbul și-a întrebat-o pe Oana – mama, unde suntem acuma, și Oana a spus – suntem în Istanbul, și atunci el a început să explice: nu, mamă, nu ai înțeles, Istanbul este țara prin care am trecut ca să ajungem unde suntem aici, în Turcia. A doua a fost când am intrat în România, ieeei, am intrat în România, și el, de-acolo din ataș, a întrebat-o pe Oana: și până acasă câte țări mai avem? Deci, în capul lui este un talmeș-balmeș de care noi suntem foarte bucuroși”, spune tatăl.

Tipul ăsta de „călătoreală”, cum îi spune Mihai Barbu, cu dormit în cort și mâncare gătită lângă, la butelie, e ceva ce poate să facă toată lumea, dar nu e pentru oricine. Trebuie să treci un test: „Dacă ești pregătit să deschizi cutia în care sunt haine și să nu te ia prin surprindere faptul că pute… într-una din zile sau în mai multe din zile, e pentru tine. Dar dacă te deranjează tare acest lucru, nu e pentru tine, și se poate călători și altfel”.

Oana, Vladimir și Mihai au cheltuit, în medie, 2000 de euro pe lună, dar se putea și mai puțin, dacă ar fi apelat mai rar la feriboturi. Au străbătut 41 de țări, dar și mai important e că Vladimir a văzut reni, cămile și maimuțe. Ba chiar și pe Moș Crăciun.

În Maroc au dormit sub cerul liber, pe acoperișul unui hotel. Forfota orașului se împletea cu puzderia de stele. A fost frumos, dar și mai frumos a fost în Norvegia, unde, pe niște insule, ar fi Paradisul pe pământ.

„Te dor ochii de cât e de frumos. Și acest frumos te umple”, rememorează Mihai Barbu.

Ajuns acasă, el a avut din nou „revelația” încrâncenării din România:

„Pot să-ți spun o chestie cu mâna pe inimă: când am intrat în București, niște prieteni ne așteptau la un bar, și-am zis că trecem să bem o cafea înainte să  ajungem acasă. Și, de la indicatorul cu intrarea în București până în barul ăsta, care e în centru, am făcut 45 de minute. Asta nu e o problemă, dar ideea e că în 45 de minute am văzut niște lucruri, în trafic, pe care nu le văzusem în 4 luni de zile cât am umblat. Și nu mă refer la trafic, la felul în care se conduce… Mă refer doar la încrâncenarea și ura pe care le-am văzut în 45 de minute. Pe cuvântul meu de onoare dacă am văzut așa ceva în 4 luni de zile plecat în toată Europa. Eu cred că asta e revelația, între mari ghilimele, cu care m-am întors: că trebuie plecat de aici. Undeva. Cumva.”

Până atunci, rămân amintirile și-o hartă pe care, desenată cu o linie roșie, stă povestea unei vacanțe pe care Mihai nu știe cum are să și-o amintească fiul său. Ce e sigur, spune el, e că drumul e o cărămidă bună la „fundația” lui Vladimir, căruia nu-i va fi frică niciodată să hălăduiască prin lume, să se bucure de frumusețea ei, să pună întrebări și să învețe lucruri noi.

Mihai Barbu este fotograf și este fiul caricaturistului Ion Barbu. A fost angajat al cotidienelor „România Liberă” și „Evenimentul zilei”, dar și al agenției de presă Reuters. În 2009 a călătorit, tot pe motocicletă, până în Mongolia și înapoi: 26.000 de kilometri și 13 țări. Povestea acelei călătorii se găsește în volumul „Vând kilometri”, apărut la editura Art și aflat deja la a cincea ediție.

La finalul călătoriei „cu ataș” din acest an, Mihai Barbu a notat pe Facebook: Vladimir, aproape de fiecare dată când cineva mă întreabă câte ceva, în altă limbă, și-i răspund, opriți fiind prin te-miri-ce loc, ascultă curios și mă întreabă „Ce-a zis, tati? Ce-a zis?”. Îi spun mai în șoaptă, în secret cumva, că oamenii au auzit că cel mai mare motociclist din lume se plimbă prin Europa și m-au întrebat dacă nu l-am văzut. Apoi continui cu „Le-am zis că nu l-am văzut, nu le-am spus că tu ești, de fapt”. Vladimir își ridică un colț al gurii, într-un zâmbet complice într-acest mare secret, zice un aprobator „aha” și-și vede de-ale lui. Zâmbesc și eu, de fiecare dată, nu pentru că e amuzant, ci pentru că niciodată nu mi-am mințit copilul. Nici măcar acum”.

Mergeam către Nordkapp, am oprit să facem o fotografie cu un curcubeu, și lângă noi era o mașină care oprise deja acolo și făceau poze, noi n-am văzut, dar au văzut ei numărul și-au zis: Măi, sunteți din România, ce tare… Coboară și doamna din mașină și el îi spune foarte entuziasmat: Ia uite, dragă, vezi că nu suntem singurii nebuni, că noi credeam că suntem singurii nebuni care au venit cu mașina până aici. Felul ăsta de-a gândi – mamă, ce nebun sunt, când tu te sui în mașină și te duci până la Nordkapp nu mi se pare ok. Pentru că nu ești deloc nebun. Ești pur și simplu normal. Este acolo o parcare uriașă în care abia găsești loc, parchezi mașina, asta înseamnă că ești nebun? Nu. Toată lumea face asta. Așa e normal.

Mihai Barbu