Maica Rusie şi tatăl tuturor trenurilor: Ekaterinburg

Voicu Bojan

Redactor

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Pielea la bătaie

Una dintre cele mai fascinante părți dintr-o călătorie o constituie pregătirea, emoția anticipării, apropierea de ea cu pași mici şi timizi. Cam ca preludiul în amor. Te proiectezi mental în lumi și situații necunoscute și te întrebi cum va fi.

Cum vei reacționa la ceva nou și neștiut? Ce-o să faci dacă te pierzi? Dar dacă o să mănânci ceva de pe stradă și-o să ți se facă rău? Sau dacă nimerești unde nu trebuie, între jefuitori?

Finalmente, te ciocnești de ultima întrebare ca și cum, într-o fracțiune de neatenție, ai intra cu bicicleta în autobuzul din față: nu mai bine stăteai tu liniștit acasă?

În ianuarie anul ăsta, în Nairobi, Kenya, m-au vizitat toate aceste întrebări atunci când mi-am dat seama cu groază, după două zile, că eram singurul alb din cartierul rău famat prin care mă plimbam lejer cu aparatul de gât, stresând oameni, dar zâmbindu-le tuturor aferat, nu cumva să-mi sară careva la beregată.

Acesta e dezavantajul când nu te informezi înainte. Riști maxim, dar e cumva mișto. A te apuca să citești de prin ghiduri sau de pe net despre Manzanillo, Cuba, înainte de a coborî acolo, dintr-un autobuz prăfuit, e sinonim cu a citi spoiler-ul unui film de suspans – adică o fâsâială super-enervantă.

Nu mai bine îți pui pielicica sensibilă la bătaie și vezi tu dup-aia, la locul faptei, pe unde mai scoți cămașa? De ce referința tocmai la Cuba? Veți înțelege la final de articol.

Astfel de gânduri îmi trec prin minte privind pe fereastră cum periferiile tot mai rărite de case ale Moscovei fac loc unui ocean de verdeață flancat de un amestec de tei și pini rari, presărați parcă identic, pe distanțe de sute de kilometri.

Inevitabil, mă gândesc la micul şi halucinantul roman al lui Venedikt Erofeev care circula clandestin în cópii xerox: Moscova-Petușki. Mi s-a părut integral scris la beție.

Un tip e dat afară dintr-o întreprindere socialistă unde făcea raportări false. Pleacă spre Petușki cu un tren personal, să-și vadă iubita și pruncul, ambii descriși în culori prea pastel ca să existe în realitate.

Băutul continuu de pe tren alterează realitatea și cartea se transformă treptat într-un monolog delirant. Omul uită să coboare la destinație, parcurge drumul dus-întors și sfârșește ucis de o bandă de tâlhari în Moscova, cu o șurubelniță înfiptă în gât.

Bănuiesc că Erofeev avea un suflet rusesc profund tulburat, altfel nu și-ar fi aruncat o soție pe geam de la etajul 13 al unui bloc moscovit. Iată ceva care e mai tragic decât toată marea literatură rusă.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Revin cu gândul la Ekaterinburg, spre care mă îndrept, exact ca Erofeev spre Petușki. E un loc despre care nu știu mai nimic, în afară de faptul că țarul Petru cel Mare și-a iubit așa de mult soția, încât a botezat după ea acest oraș fondat pe la 1700.

Povestea asta despre sufletul rus cel misterios și prea puțin cunoscut, pe care îl voi căuta tot drumul de la Moscova la Vladivostok, e suficient de frumoasă ca să vrei să cobori în vogzal (gară), la Ekaterinburg.

Hopa! Îmi amintesc că mai știu ceva. Și anume că un grup de bolşevici, coordonat de un tip malefic pe nume Iacov Iurovski, a comis o crimă atât de oribilă, încât ea va rămâne pe obrazul Rusiei mai de neșters decât pata de pe chelia lui Gorbaciov.

Atunci, în seara zilei de 17 iulie 1918, în numele Revoluției Roșii ce promitea omenirii o nouă ordine socială cuprinsă în patru cuvinte magice – „pace, pământ, pâine și putere”, o mână de oameni înarmați au pus capăt dinastiei Romanov, care, bine-rău, guvernase Rusia vreme de sute de ani.

Se știe că țarul îi permisese lui Rasputin să conducă țara din umbră, că era un dezastru în materie de decizii militare, trimițând aiurea oameni la moarte, și că mai era și foarte antisemit. Cu toate acestea, nu a meritat să fie omorât în orașul însângerat Ekaterinburg. Sanctificarea ulterioară a Romanovilor nu face decât să amintească lumii, și mai tare, această rușine istorică.

Cei 12 călăi conduși de Iurovski au împușcat, au străpuns cu baionetele, au lovit sălbatic cu bâtele și apoi au aruncat într-o gură de mină, plină cu petrol și acid, 11 oameni. Au cruțat, totuși, câinele familiei, un cocker spaniel pe nume Joy, care a lătrat disperat toată noaptea.

Cei 11 erau: ţarul Nicolae al doilea, ţarina Alexandra, cei cinci copii ai lor, cu vârste cuprinse între 14 şi 23 de ani, plus nefericiții lor însoțitori credincioși, adică o bonă, un medic, un bucătar și un prieten al familiei.

Așa cum spuneam în primul episod, rușii nu-și neagă istoria, ci și-o asumă, ba chiar o privesc direct în ochi, cu privirea pe cât de glacială, pe atât de impersonală a celui supranumit şi „Omul fără chip”.

Prin urmare, aveam să găsesc în Ekaterinburg și statuia celui care a ordonat uciderea Romanovilor, un anume Sverdlov, apropiat al lui Lenin, dar și o Biserică a Sângelui, închinată jertfei celor 11. Istoria e asumată, la vedere, la ofertă – să decupeze din ea cine ce-o vrea și să o redeseneze după bunul plac.

Dar să nu anticipăm. Sunt încă în tren, terifiat de distanțe și hipnotizat de alergarea nebună a copacilor albi și negri de pe fereastră. E cald rău, nu este aer condiționat, și, cu toate astea, oamenii jură că ceaiul negru cu mult zahăr te răcorește, așa că se perindă alene până la samovarul de la capătul vagonului și înapoi.

Copilul Vanea se joacă pe culoar de-a Batman în chiloți, iar o bonă de modă veche ține în brațe un bebe cu colici căruia îi murmură cântece rusești, probabil de leagăn.

Pe acest fond de gingășie, am timp de reflecții socio-politice, fiindcă simt nevoia să adun lumea nesfârșită de pe geam și s-o pun în câteva fraze coerente care să lege, cumva, totul.

Iată-le:

Dacă întrebi în jur, afli că rușii au avut nevoie mereu de o icoană la care să se închine, o figură paternală cu puteri aproape divine. În vremurile noastre, cineva care să le redea demnitatea șifonată în haosul anilor ’90 de mâna moale şi deriva bahică a lui Boris Elțîn.

Iar revenirea s-a produs miraculos. Chiar dacă pe ultimul țar și-l uciseseră, pe cel nou l-au instalat după tot tipicul încoronării de la Kremlin, în săli de protocol îmbrăcate obscen cu aur.

Vladimir Putin a venit în momentul ideal de inflexiune a istoriei.

În ciuda derapajelor dictatoriale și a propagandei menite să-i spele imaginea, se zice că, mâine dacă ar fi alegeri, ar fi ales cu vreo 90% din voturi. Ne convine sau nu, oamenii îl iubesc pentru că vrea să redea Maica Rusie rușilor, pentru că e un lider cu mână de fier, pentru că le-a mărit salariile, pentru că e bogat, pentru că îl doare-n cot de criticile de la Bruxelles, pentru că joacă deopotrivă de tare și cu populimea și cu mogulii, pentru că bagă pumnul în gura opoziției și a presei independente și pentru că, în general, nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile.

Fiindcă e un kaghebist old school asumat și are o plăcere evidentă să arate acest lucru.

Politica e complicată. Strada, însă, e simplă. Nu știe să mintă. Trebuie doar s-o observi din mers. Dar pentru asta, trebuie să cobori din tren, frate! Iar călătoria, deși e doar la început, pare deja nesfârșită.

Pe tren, la grămadă, nu te prea poți odihni. Apoi te dai jos și iei în piept locuri noi. Notezi febril, fotografiezi mult și prost, încerci să înțelegi repede un loc, îngurgitând totul pe nemestecate.

Urci înapoi în tren, încerci să procesezi și apoi o iei de la capăt. Nu e deloc formatul meu favorit de a călători. Mie îmi place să mă plictisesc în locuri, să am timp, să nu fiu pe fugă. Dar aici nu e cum îmi place mie.

Aici e Trans-Siberianul. E cum vrea el, tatăl tuturor trenurilor.

De cum cobori din vagon, behăind sub povara paporniței, dai cu ochii de clădirea Gazpromului, aflată la capătul bulevardului ce uneşte gara de centru.

Orașul care l-a dat lumii pe Boris Elțîn și din cerul căruia, în 1960, a căzut un avion de spionaj american cu nume de trupă rock (U2), de era cât pe ce să dea în clocot Cortina de Fier, are 1,5 milioane de locuitori.

Par atât de calmi, pașnici și impersonali, încât mă cuprinde groaza că n-o să am nici ce fotografia, nici ce povesti.

Această problemă și-au pus-o prozatorul John Steinbeck și fotograful Robert Capa cândva, în ’47, când deplângeau lâncezeala și lipsa de acțiune aduse de sfârșitul războiului.

Așa că au plecat să facă și ei cunoștință cu sufletul rus, să vadă cu ochii lor cum se reconstruiește o națiune după dezastru. Și au dat peste cumințenia pământului în acțiune.

Din călătoria lor s-a născut una dintre cărțile mele favorite: A Russian Journal.

Vechi oraș minier bogat în cupru și pietre semiprețioase, Ekaterinburg e poarta de intrare în Urali, munții care despart Europa de nesfârşita Siberie. Am foarte puţin timp până urcăm iar în tren − doar o zi jumate ca să iau orașul la purecat, așa că aș face bine să aleg linia roșie.

Red Line − exact așa se cheamă hostelul unde stăm toți şase (3 tați prieteni + 3 fii, care se știu de mici), într-o cămăruță minusculă, cu paturi suprapuse precum cele din tren, mirați nevoie mare că peisajul de pe geam stă locului și nu ne legănăm în mers.

Băieții ăștia isteți de la hostel au trasat o linie roșie prin tot orașul, cu puncte de interes. Există și un app (mi-am lăsat telefonul acasă, închis), și astfel te poţi opri din loc în loc ascultând indicații și prezentări frumos numerotate.

E ca un ghid turistic la purtător. O fi mișto, dar e cam greu să înveți un câine bătrân noi figuri de dresaj, așa că iau orașul la picior alături de prieteni, orientându-ne după nas, turle de aur lucind în soarele asfințitului și o mică hartă, pe care o ține mai mereu prietenul poreclit, din această pricină, Fratele Cartografie.

Orașul e mare, cu străzi late, îngrijit și enervant de curat. Obsesiv de curat. Primul lucru care îmi place sunt nişte troleibuze asemănătoare cu cele din Clujul anilor ’80. Par niște muzee pe roți.

În râu, oricât l-ai privi, nu găsești nici un pet, nici o saltea, nici un bocanc. Nici pe lac. La terase, nici picior de drojdier. De ce? Fiindcă terase pur și simplu nu există.

Ce lume e aia în care e vară, cald, rochițele sunt diafane și cu volănașe, dar călătorul însetat nu poate adăsta la o bere, sorbind viața străzii? Nici măcar pe promenada din jurul lacului, acel loc clasic unde se vând baloane, iar îndrăgostiții se chiorăsc la apă făcându-și juruințe veșnice, nici acolo nu dai măcar de câteva mescioare și niscaiva halbe.

Intrăm la idei. Apoi aflăm. În final, ni se sfâșie inima de tristețe.

Rușii nu doar că au reguli, dar le și respectă cu sfințenie. Nu cred că m-am simțit undeva mai sigur și mai păzit ca în Rusia. Polițiștii cu bastoane, blonzi, înalți, nezâmbitori și incredibil de tineri, îți sugerează prin atitudine că, dacă ai călcat pe bec, o iei pe cocoașă rapid, înainte să te întrebe de buletin.

Aflăm, așadar, că există o lege crudă potrivit căreia vânzarea de alcool e interzisă pe o anume rază în jurul apelor. Adică poți să razi un șașlîk, da-l stingi cu apă, limonadă, ceai, ce vrei tu, dar nu cu bere.

Nu există mese și terase la vedere, fiindcă nu doar fumatul în public are locuri dedicate, ci și băutul, în ciuda exagerărilor de presă cu alcoolismul rusesc. Dacă vrei să bei, fie o faci acasă, fie te ascunzi în ceva crâșmă, ca un infractor.

O luăm la pas pe pietonala lor. Joviali, întrebăm oamenii de una-alta. Se sperie. Aproape că fug de noi. Nu sunt obișnuiți cu străinii și nici nu par să se dea în vânt după ei. Dar cei care acceptă comunicarea sunt simpatici și ar da orice ca să-ți fie de folos.

Ne ia cam o oră și jumătate să găsim un restaurant de sushi. Bun de tot, și ca haleală, și ca aspect, doar că deloc ieftin. Rublele încep să ne zboare din buzunare ca popcornul.

Dar cea mai interesantă experiență culinară are să fie dublă: Simple Coffee, un spaţiu hipsteresc tipic (aceleași bărbi, freze și tatuaje ca la Londra sau Madrid), unde bem un excelent latte cu halva.

Apoi căutăm Uralski Pelmeni – un împinge-tava foarte stilat, unde testăm berea casei, artizanală, şi mâncăm akroșka, o ciorbă rece tipic rusească, de senzație.

În galantare ca de muzeu, sub o lumină călduţă, felurile de mâncare arată impresionant. Designul e de mare angajament, cu multe accente ironice, iar pe pereți poţi vedea fotografii alb-negru cu refugiați din timpul războiului stând la coadă la o ciorbă.

Pelmenii − gălușcuțe de forme diferite, umplute cu carne sau cu legume − sunt o mâncare tipică zonei. Localnicii fac colțunași de-ăștia la începutul iernii de juma’ de an, îi lasă la -30 de grade pe balcon, și de acolo îi iau tari ca piatra, îi fierb, îi halesc și astfel se încălzesc rapid la burtă și suflet.

Orice oraș rusesc respectabil are pe undeva, într-o piață centrală, o statuie a lui Lenin. O găsesc lângă un mall care se cheamă Pasaj. Pe lângă statuie se adună tineri, vin porumbei, părinții împing ceremonios cărucioare. Apar, timizi, și o mână de bikeri.

Lenin în Rusia e prietenos: emană cam același tip de magnetism precum Che Guevara în Cuba. Are o figură interesantă, a murit la timp și n-a apucat să facă milioane de crime, ca Stalin. Drept urmare, statuile cu Lenin au rămas în picioare, sunt marile borne kilometrice ale stepei fără sfârșit.

Am observat că cerșetori nu prea există: cel mult undercover. Ba se prefac că vând cărți vechi și inutile pe un ziar, ba chinuie o chitară sub un pasaj, iar câte o babușka se preface că vinde câte-un fir de margaretă.

Orașul e plin de studenți și are un aer cosmopolit. Impresionant devine seara, când lumina artificială se întreţese cu aura înserării și câteva clădiri clasice concurează cu cele moderne, de zici că ești în Hong Kong.

Fotografii: Voicu Bojan

Seara e caldă și pare să nu se mai termine – de întunecat complet, se întunecă abia după miezul nopții. Oamenii stau pe bănci, privesc lacul, beau câte ceva pe furiș și dansează. E o lume normală, de o cumințenie clasică, sfioasă.

Bărbații sunt tunși corect, poartă cămăși în carouri, iar femeile frumoase care îi ţin de braț, cum umblă ele agale pe tocuri, cu rochiile lipite de trup ca niște statui în mișcare, emană un parfum matern.

Cauți ceva strident de care să te agăți, ceva șocant, reportericesc, și nimic. Dai cu tunul și nu vezi un skin head cu un piercing în nas, măcar de sămânță. Nu vezi afecțiune expusă public, nici vreo gașcă de bizoni care să hăhăie.

Pe malul lacului, ascultând piese cubaneze care alunecă în urechi ca romul Santiago pe gâtlej, stau și mă hrănesc cu bucuria lumii ce dansează. Sufăr fizic că totul e prea scurt.

Paradoxal, mi se fixează în memorie acest Ekaterinburg, oraș marcat de o crimă oribilă, în care o mână de tineri liberi, eliberați de povara istoriei, dansează fericiți salsa cubana.

E o lume care se bucură și se schimbă, aparent fără granițe și cortine de fier, care te provoacă să regândești tot ce știai, să lași prejudecățile deoparte și să te avânți mai departe, spre inima Siberiei.

Dimineață, trenul va fluiera iar, te va chema din nou. Nu trebuie să te întrebi prea multe. Trebuie doar să îți iei rucsacul și să pleci. Are ea grijă, călătoria, să îți arate totul mai departe și să îți destupe mintea. Chiar dacă ai bilet la bou-vagon, clasa a III-a, cu o singură toaletă la 54 de oameni și samovarul la capătul culoarului.

Viitoarea haltă? Novosibirsk.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€