Mădălina Ghenea: "Eu nu mai am casă. Părinţii mă ţin cu picioarele pe pământ"

Pentru o femeie atât de frumoasă care pătrunde într-o lume atât de înşelătoare precum cinemaul de top, Mădălina Ghenea şi-a asumat cel mai greu rol: să rămână o persoană de bun-simţ, să vorbească despre familia şi despre ţara ei, să nu-şi ascundă vulnerabilităţile.

În ultima zi de la TIFF 2016, după ce a răspuns la întrebările presei şi ale publicului, ea a stat, răbdătoare, să se fotografieze cu toţi cei care sperau să ciupească din faima ei măcar un selfie.

Cu o zi înainte, participase la proiecţia filmului „Tinereţe” (Youth), al lui Paolo Sorrentino, film care va reprezenta, probabil, momentul de cotitură în cariera ei, trecerea de la eticheta de „fată frumoasă” la statutul de „actriţă frumoasă”.

Despre „Tinereţe”, dar şi despre noul ei film, regizat tot de un câştigător al premiului Oscar, despre singurătatea de a fi mereu pe drumuri şi despre încercarea de a adopta un copil, în dialogul care urmează.

*

– Cu mintea de acum, ce i-aţi spune fetei care, în urmă cu 15 ani, pleca de acasă, din Slatina? Ce greșeli să nu facă?

– Să vă spun cum a început această călătorie. Jucam baschet la școală și am primit un bilețel pentru un casting la o agenție. Şi am mers pentru fratele meu, nu pentru mine. Pentru că fratele meu voia să vadă fetele frumoase de la casting.

Nu cred că ai mei își imaginau că aș putea ajunge aici, chiar dacă și-au dorit asta pentru mine. Eu nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să lucrez cu un regizor care are premiul Oscar. Sunt norocoasă, cred că mă iubește Dumnezeu și am pus foarte multă muncă în acești 15 ani.

Ce i-aș spune Mădălinei de acum 15 ani? Să aibă mai multă încredere în ea, cu siguranță.

Am învățat că, da, părerea publicului este foarte importantă, dar toată lumea te va critica până la urmă. Şi au fost momente când mi-a fost greu să accept criticile.

– Ce i-ați spune unei fete care pornește pe acest drum, al modellingului? Pentru că, de început, ați început cu modellingul.

– Da, la început a fost modellingul și nu a fost deloc ușor. Au fost niște momente dificile peste care am reușit să trec doar pentru că am rădăcini puternice, pentru că am o prietenie foarte frumoasă cu părinții mei. Pentru că am vorbit mereu cu ei, pentru că mi-au fost alături chiar dacă eram la distanță.

Familia este familie și cred că pe mine asta m-a ținut cu picioarele pe pământ, să mă întorc acasă și să vorbesc cu ai mei.

– Să nu-i faceți de rușine?

– Să nu fac România de rușine. Eu chiar îmi iubesc țara și am încercat să promovez România cu fiecare ocazie pe care am avut-o. Când am prezentat festivalul de la San Remo, am vorbit despre România. La Cannes, la conferința de presă a filmului „Tinerețe”, am purtat ie românească. Dacă sunt întrebată unde mă simt cel mai bine pe lumea asta, răspunsul este „acasă”.

Eu îmi iubesc țara, foarte mult. Sunt mândră că sunt româncă, sunt mândră de românii mei, am prieteni români afară, promovez artiștii români și încerc să-i aduc pe prietenii mei români pe platourile de filmare sau la alte proiecte pe care le am.

– Ce surprize ați avut, odată ajunsă în acea lume a modei de prim nivel?

– Eu nu cred că am făcut vreodată modă de un anumit nivel. Nu mi-am dorit să fiu model, eu mi-am dorit să fiu actriță. Sunt ani de zile de când nu mai lucrez ca model.

Moda m-a adus aici, a fost un mijloc de transport care m-a dus la film, la visul meu, dar nu am făcut nimic important în modă. Pentru că nu asta mi-am dorit.

– Ce v-a dezamăgit în acea lume?

– Din păcate, aspectele negative sunt greu de depășit de către o fată de 14-15 ani. În timp, înveți. Înveți ce înseamnă un contract, ce înseamnă să-ți iei un avocat. Dar la început ți-e greu să înțelegi toate aceste lucruri. Poate ești – și-mi pare rău să spun asta – furat.

– Furat de iluzii?

– Furat, furat.

– După plecarea din România, care e momentul pe care îl considerați definitoriu pentru schimbarea destinului dumneavoastră?

– Festivalul de film de la Ischia, de acum 5 ani, unde l-am întâlnit pe regizorul Paul Haggis. El a fondat o asociație care se numește Artists for Peace and Justice (APJ). În acel moment, eu aveam un contract cu o companie de telefonie mobilă, care era sponsorul principal al acestui festival de film.

Am fost la Ischia să dau un premiu și acolo l-am întâlnit pe Paul Haggis și alte persoane care mi-au schimbat viața. Acolo a început totul pentru mine.

În luna iulie mă întorc la Ischia cu primul meu rol principal, în filmul Smitten!, pe care de-abia aștept să îl aduc și în România. Regizorul este Barry Morrow, care a câștigat Oscarul pentru filmul Rain Man.

La Ischia a început tot. Dar cum am prins curaj să fac această meserie, cum mi s-au dat aripi este o poveste un pic greu de crezut. Paul Haggis mi-a vorbit despre această asociație, APJ. Apoi am vizitat Port-au-Prince, capitala statului Haiti, am văzut spitalele de acolo, dar am fost și în Jacmel, o localitate unde există un institut de cinema.

Știu că am fost criticată că m-am dus în Haiti și că m-am dedicat acestei cauze. Lumea mi-a spus – „De ce nu faci nimic în România? De ce a trebuit să te duci în Haiti să ajuți?”.

Vă rog să mă credeți că oamenii de acolo sunt atât de săraci, că nu au bani să-și înmormânteze copiii. E oribil ce spun, dar aceasta e realitatea. Și lucrurile pe care le-am văzut acolo au rămas în sufletul meu.

Dar: în acea sărăcie lucie și în acea mizerie și în acea corupție, există acest institut de cinema, există artiști, oameni care au talent, sunt siguri pe ei şi sunt mândri să îl arate. Și acolo am învățat această lecție: Hai să încep!

Eu sunt din România și agenții n-au crezut în mine. Toată lumea mi-a spus – „N-o să faci niciodată un film în engleză, că n-ai cum, că ai accent, ești o fată drăguță care vine din modă și n-o să te bage nimeni în seamă”.

Deci, eu acolo am prins aripi, în Haiti. Acolo mă întorc de câteva ori pe an. La acest institut vin nume importante din cinema, actori ca Ben Stiller sau Sean Penn, care dau lecții, care îi ajută pe artiștii locali.

Și eu am primit o lecție de la acei copii atât de talentați. Așa a început totul pentru mine, așa am prins curaj, acela a fost momentul, switch-ul care m-a făcut să cred mai mult în mine.

(Întrebare din public): Spuneți-ne mai mult despre primul dumneavoastră rol principal.

– Smitten! se numește filmul, iar regizorul este Barry Morrow. Am filmat în Trentino, în munți, unde am stat o lună. Apoi ne-am mutat și am filmat în studiouri la Roma.

Personajul pe care îl joc este apropiat de copilăria mea: are un restaurant, are căruţă şi cai, are o vacă… Mama mea din film este veterinar, iar bunica mea, în film, este Ángela Molina, pe care probabil o cunoașteți din filmele lui Almodovar.

M-am simțit ca și cum m-aș fi întors în copilărie. Nu pot să spun mai multe despre film pentru că, în acest moment, este în faza de montaj.

(Întrebare din public) – În ce roluri vă simţiţi mai bine, în cele de dramă sau în cele de comedie?

– Cred că trebuie să te îndrăgosteşti de fiecare personaj, oricât ar fi de mic, să-i faci o poveste. Pentru mine este foarte important mesajul pe care îl transmite personajul meu din „Tinerețe”, Joyce Owens, aşa o cheamă pe Miss Univers. Are un nume, i-am construit o poveste.

Acest personaj are un mesaj foarte important pentru femei. Joyce e o femeie care are ceva de spus, care are un suflet, care nu este goală.

La prima probă, regizorul Paolo Sorrentino mi-a cerut să interpretez un personaj gol, și am ales să fac exact opusul. Deși mi s-a dat o scenă pe care trebuia s-o respect, am spus – „Nu. După părerea mea, această femeie nu este proastă”.

Lui Sorrentino i-a plăcut ideea și a rescris personajul. Când m-am întors, cred că pentru a patra probă, a rescris personajul și mi-a dat mai mult spațiu în film.

– Deci, în varianta inițială a scenariului, Miss Univers era frumoasă și proastă?

– Da.

– În ce relații sunteți cu presa tabloidă din alte țări?

– Cu cea din alte țări, foarte bună (râde).

– Deci, cea română e problema.

– Problemele sunt altele. Părinții mei suferă pentru asta. Dar, slavă Domnului, nu am fost aleasă în filmele la care am lucrat nici pentru că am fost cu…, nici pentru că s-a scris, nici pentru că se va scrie.

Și se va scrie, pentru că e normal: pentru că trebuie să fii proastă și urâtă, cea mai urâtă și cea mai proastă și cea mai cea…

E ok, accept, am semnat pentru asta și nu cred că pot să schimb. Nu pot să dispar, nu pot să trăiesc pe sub pământ, nu pot să nu vorbesc cu un om dacă sunt la un eveniment. Iar dacă se scrie ulterior că am o relație cu acel om, asta nu e, sinceră să fiu, problema mea.

– Dar ziariştii vă sună să vă întrebe?

– Nu, nu.

– Nimeni?

– Nu există această idee, de a verifica din două surse pentru a scrie o știre.

– Dar cunoașteți ziariști din presa tabloidă românească? Adică ar avea cine să vă sune?

– Nu prea răspund eu la telefon…

– Atunci e mai greu să verifice…

– Dar nu răspund la telefon pentru că sunt mereu pe drum, la fiecare trei zile. Sunt plecată de acasă de 14 ani, dintr-un hotel în altul, dintr-un aeroport în altul.

Sunt numai pe drumuri, locuiesc într-o valiză și recunosc că, dacă e să vorbesc cu cineva, vorbesc cu familia mea și mi-e greu să răspund între două avioane.

– Ce v-a revoltat cel mai mult din ce s-a scris în presa română?

– M-a revoltat atât de mult, încât nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu merită.

– Ce-ați învățat de la Paolo Sorrentino, în timpul filmărilor la „Tinerețe”?

– Îmi place să descriu acea experiență ca pe o orchestră dirijată de Sorrentino. A fost un dirijor perfect, care a reușit să echilibreze relațiile dintre actori. În conferința de presă de la Cannes, Harvey Keitel spunea că noi, toți actorii din film, indiferent de rol, suntem prieteni. Că eram prieteni înainte de film.

Paolo Sorrentino a reușit să dirijeze perfect acești actori extraordinari și toți l-au urmat. Tot în acea conferință, Michael Caine a spus că nu a vrut să citească scenariul și că, în momentul în care i s-a propus să facă un film cu Sorrentino, a spus „da” fără să citească scenariul.

– Unde aveți agent?

– Am o agentă în Italia, Valentina Conti. Am schimbat mai mulți agenți, pentru că am avut de ales între a face bani cu un proiect comercial sau a face film de nişă.

Eu nu am câștigat mai nimic cu filmul „Tinerețe”. Dar am avut agenți care preferau să fac filme comerciale. Eu cred că, în meseria de actor, „nu”-urile sunt mai importante decât „da”-urile.

E greu să spui „nu” banilor. Și a trebuit să mă impun în fața unor agenți importanți și să le spun: „Vreau să fac un film de nișă. Nu vreau să fac un serial, chiar dacă mă plătesc bine”.

Pentru că am știut că nu voi fi luată într-un film de nișă dacă fac nu știu câte seriale în Italia. Iar când l-am întâlnit pe Sorrentino, mi-a spus – „Te rog să dispari 6 luni, să nu te mai văd la niciun eveniment, să nu mai mergi nicăieri, să stai acasă și să înveți”. Și asta am făcut.

– Deci, v-aţi ales agenții pe acest criteriu – cine vă recomandă să jucați în filme adevărate…

– Am schimbat mai mulți agenți până am ajuns la unul care crede în mine. E foarte greu să găsești un agent care să creadă în tine. Am semnat de curând şi cu un manager din State. Lucrez cu biroul de presă american pe care mi l-a recomandat Jane Fonda, cu stilista ei…

– V-a luat Jane Fonda sub aripă?

– Toți m-au luat sub aripă. De pildă, eram la festivalul de film de la Toronto și, într-un interviu pentru Variety, pe care îl puteți găsi pe youtube, Harvey Keitel și Michael Caine au vorbit despre mine atât de frumos… Mi-au prezentat și agenții lor, oamenii cu care lucrează…

– La filmul „Zoolander 2” ați ajuns prin agentul din America?

– Nu, am ajuns tot prin agenta mea din Roma. Pentru că s-a filmat la Roma și casting-ul pentru rolul meu s-a făcut tot la Roma. La Smitten! am ajuns tot prin agenta mea din Italia, iar probele le-am dat în State.

– Acasă unde sunteți, la Milano?

– Nu. Eu nu mai am casă.

– Un loc unde, totuși, vă lăsați periuța de dinți…

– Unde schimb bagajul. Și schimb bagajul acasă, la mama, în România.

*

(Întrebare din public): Ce puteţi să ne povestiţi despre proiectul social din Haiti?

– Fundaţia Artists for Peace and Justice (APJ) are 2500 de studenţi la institutul de cinema din Haiti. Prima dată când am fost acolo nu mi s-a spus să fac o donaţie, nu mi s-a cerut să dau bani. Existau aceste evenimente, pe care le organiza APJ, la Cannes sau la festivalul de film de la Toronto, de pildă.

Când am mers prima dată, nu am ştiut să ajut. Am înţeles în timp. Mi-am dat seama că, într-o cameră cu 15 copii, există două asistente, care nu pot avea grijă de toţi. Cine îi ia în braţe, cine le vorbeşte? Majoritatea nu merg, nu vorbesc, dar au nevoie de afecţiune.

Şi asta e şi ceea ce mi-au dat ei mie, atenţie sută la sută. Pe care lumea nu ţi-o mai dă, că toţi sunt pe telefon şi dau like şi se uită la următoarea poză…

Eu am primit atenţie şi afecţiune sută la sută de la aceşti copii, care de asta au nevoie, la rândul lor. Şi asta fac în Haiti: merg în spitale şi am grijă de copii.

Am încercat chiar să adopt o fetiţă. Are nişte probleme de sănătate şi nici măcar nu era în sistemul de adopţie când am început acest demers. Dar este un proces foarte greu, foarte complicat, care te consumă enorm din punct de vedere psihic.

Deci, asta fac în Haiti, şi nu numai acolo. Am ales să vorbesc despre proiectul din Haiti pentru că îmi place să-l promovez, pentru că tot ce donez merge sută la sută în aceste programe.

Anul trecut, la festivalul de film de la Toronto, am donat o sumă şi i-am rugat pe cei de la APJ ca, folosind acei bani, să vină în România, să vadă câteva centre pe care eu le vizitasem şi, dacă este posibil, să facă ceva şi pentru România.

Poate că se va întâmpla asta. Nu mai spun despre ce este vorba pentru că vreau ca mai întâi să se rezolve.

– Am observat că vă alegeţi cuvintele cu foarte mare grijă. Cu ce restricţii vine faima?

(zâmbeşte) – Au fost restricţii la început, dar eu nu port o mască. La început, mi s-a părut că aşa e bine, să pozez în omul perfect. Dar aşa ceva nu există. De-asta am iubit personajul Miss Univers…

– Lumea aceea la care ne uităm – din păcate – fascinaţi e o lume dominată de măşti?

– Da.

– Cum faci să rămâi tu însuţi?

– Vizitând aceste centre, cu aceşti copii care nu au măşti. Acolo îţi dai seama care sunt adevăratele probleme. Acei copii au probleme, şi ei zâmbesc totuşi, fericiţi să te vadă. După ce mergi acolo, apreciezi altfel fiecare îmbrăţişare cu părinţii, fiecare atingere, fiecare sărutare.

Asta te învaţă, după părerea mea, şi filmul „Tinereţe”. Timpul este protagonistul acestui film. Cât timp mai avem? Cum ni-l petrecem? Ne-am îmbrăţişat părinţii? Le-am spus că-i iubim?

*

Model de la 14 ani, actriţă de la 24

Mădălina Diana Ghenea s-a născut la Slatina în 8 august 1987. A plecat din ţară când avea 14 ani şi a început să prezinte modă pentru designerul italian Gattinoni.

A debutat ca actriţă în 2011, în filmul italian I soliti idioti, a jucat un rol mic în Dom Hemingway, alături de Jude Law, apoi a apărut în serialul tv Borgia.

Rolul Miss Univers, din filmul „Tinereţe”, este însă cel care a ajutat-o să treacă în altă „ligă”. Dovadă fiind că au urmat două producţii hollywoodiene, Zoolander 2, regizat de Ben Stiller, şi Smitten!, de Barry Morrow.

Site-ul ei oficial poate fi accesat aici.