M-am vaccinat. Aștept recunoștința statului român

În România impostoare de astăzi fiecare simte că i se cuvine ceva. Sau chiar totul. V-ați gândit însă în ultimii doi ani că unii chiar merită mai mult? Nu beneficii ridicole, 138 de lei în plus la salariul minim sau plafonări ipocrite. O minimă recunoștință. Și nu din partea celorlalți contribuabili. 

Cum s-ar putea ca dacii liberi și progresiștii, de exemplu, să vadă brusc, în același timp, lucrul pe care îl au în comun în România, dezamăgirea? Cum ar fi să meargă pe stradă într-o zi și să-și zâmbească unii altora a toleranță?

Zi frumoasă să ai, sexo-marxistule, n-ai făcut Armata, efeminatule, #rezistule, sclavu’ lu’ Bill Gates, dezamăgit de România!

La fel, dac liber și liber-profesionist, patriot, neprihănit, ortodox mândru, Eminescu, haiduc dezamăgit de România ce ești și tu! Să fiți fericiți, tu și vatra ta strămoșească! 

Ar fi imposibil ca cele două tabere să înțeleagă că poate reprezenta, fiecare, un anticorp, într-o societate ceva mai complexă decât se vede la televizor. 

Nu din partea celorlalte umbre care îmbracă cealaltă Românie trebuie să vină așadar minima recunoștință. Normalitatea trebuie să vină de la stat. E momentul al 13-lea în care statul român, altfel îndobitocit și frustrat în propria sa existență, ca noi toți, își poate găsi fărâma de demnitate și se poate întoarce și spre cei rămași cât de cât lucizi. 

Cine și câți sunt ei? Sunt românii care s-au vaccinat. 40%. Ce reprezintă „înțepații”? Ultima speranță că poate fi și bine în țara asta și că România nu-și va sufoca următoarele generații. La propriu, în vreun ritual conspiraționist sau pe tăcute și prin neasumarea răspunderii în pas de defilare. 

Mulți din cei 40% care s-au vaccinat au respectat regulile măzgâlite deseori aproape analfabet funcțional de statul român în ultimii doi ani. Și nu toți sunt „cetățeni”, așa cum îi cheamă în România pe fraierii care „pun botul și o halesc”. În cazul lor respectarea unor reguli a depășit cadrul ridicol trasat de autoritate și a însemnat la esență un serviciu public. 

Oamenii s-au vaccinat pentru a se proteja, ei și apropiații. Oamenii au purtat mască și nu s-au Împuternicit criminal, pentru a se proteja, pe ei și pe cei din jur. 

Au rămas în case, unii și-au sacrificat planurile. S-au izolat dacă a existat un risc și au făcut ce le-a zis autoritatea între orele 06.00 și 22.00, însă nu din dragoste pentru supunere sau frică de organ. Mai degrabă pentru a grăbi revenirea la un oarecare normal, evident pentru ei și apoi pentru cei din jur. 

În 2021 au primit la schimb, din partea statului, moarte, sfidare, o criză politică îngălată, incompetență, prostie și tupeu. De la cei din jur au primit agresiune și conspirație deghizată în savantism ridicol, poleită cu foiță de AUR. Condescendența și superioritatea au fost reciproce. 

Însă, dintre toți, parcă „înțepații” sunt cei mai zgâriați pe ceafă în România. Pandemia i-a smuls din viețile lor obișnuite și i-a răsucit în niște adâncuri, de unde au ieșit la mal chinuiți, val după val. Unii obosiți, alții, cei din linia întâi, huiduiți ca la Bacău și epuizați cu totul.

În nicio clipă, în ultimii doi ani, oamenii aceștia nu au primit recunoștința pe care o merită.

O minimă recunoștință, fie și forțată de împrejurări, ar fi ca în 2022 statul român să nu mai nege știința, de exemplu. Dacă trăiam într-o țară  europeană vaccinată și funcțională, nu era nimeni îndreptățit să ceară nimic, din această perspectivă. 

În România pandemică însă 40% din populația care a strâns din dinți până a simțit făină de oase în gură merită recunoaștere. Oamenii care și-au păstrat gustul pentru normalitate și care simt miros sălciu de țară confiscată merită un stat care nu mai bâlbâie populist un certificat verde sau care se poate exprima cu mai multă coerență, măcar administrativ. E minima recunoștință. 

Recunoștința pură ar fi ca statul român să se reformeze, să se spele de impostură și corupție și să fie empatic. Dar recunoștința adevărată și empatia nu au fost adăugate în cipul pe care Dumnezeu l-a implantat statului român.