Luminația pe lumină

Mereu mi-a plăcut Luminația, de mic. Atunci mergeam mai mult pentru înfulecat cozonac și mai puțin pentru cimitirul iluminat și pentru bunicul pe care nu l-am cunoscut, mort în 1960. Constatarea era aceeași: cozonacul de la mormintele vecine era mai bun ca al nostru, parcă avea mai multe stafide.

Oamenii fraternizau, se îmbiau și povesteau, fiindcă se cunoșteau, fuseseră vecini nu doar de morminte, ci și de uliță. Erau concentrați într-un nucleu dur, adunați ca pilitura de fier în jurul denumirii de "Fiii vechiului Mănăștur".

Restul, adică cei de pe deal, unde cimitirul s-a extins fără limite, nu erau decât vinituri, străini apăruți de undeva, nimănui nu-i păsa de unde.

Ziua Morților este poate cea mai multiculturală și mai ecumenică sărbătoare cu putință, deși mai nimeni n-o recunoaște.

La fiecare 1 noiembrie, unguri, sași, sârbi, bulgari și români se bat unii de alții pe aleile înguste ale cimitirelor, într-un soi de fraternitate care nu se regăsește în restul anului. Se pare că spectrul morții îi unește pe toți, fie ei ortodocși, catolici, reformați, unitarieni sau greco-catolici.

E ziua în care securea războiului este îngropată și toți devin un pic mai la fel. Îi unesc aceleași lucruri: curățirea mormintelor, aranjarea florilor, aprinderea lumânărilor și contemplarea lor în jurul unei îmbucături de cozonac, a unui pahar cu vin sau a unei înghițituri de pălincă.

Și, peste toate, cinstirea memoriei celor morți. Moartea e, așadar, democratică. Doar amintirile și poveștile diferă.

Mare păcat că Luminația se sărbătorește doar în Ardeal, Banat și Maramureș. Cei de la Regia Domeniului Public din Cluj era bine să fi știut treaba asta atunci când, pe vremea lui Ceaușescu, au trimis odată, de 1 noiembrie, un tir întreg cu crizanteme la București, în speranța că vor da lovitura.

Le-au adus ofilite înapoi. Apoi le-au aruncat. Au creat, în schimb, această legendă urbană.

Deși mi-au înghețat mâinile pe ghidonul Pegasului meu Ideal, model 1974, mi-am zis să încerc un reportaj observațional, la cald, de această dată pe ziuă, pendulând între două cimitire mai de nișă din Cluj: Crișan și Mănăștur.

Ani de zile am fost la Luminație în Cimitirul Central (Házsongárd), mereu la ceas de seară, unde atmosfera era cam aceeași de fiecare dată: excesiv de sobră, cu vechi familii nobiliare, de o paloare cadaverică tipică luminii de lumânare, care se strâng în interiorul gardurilor de metal ce împrejmuiesc cavouri misterioase.

Am făcut atât de multe fotografii în astfel de lumină, că nici nu mă mai pot uita la ele.

Se știe, dușmanul numărul unu al Luminației e vântul. Un pic prea tare dacă bate, știrbește toată frumusețea. Azi, vântul bate relativ domol, însă frigul e pătrunzător. Reclamă niște izmene pe care nu le am.

Încep să dau târcoale mai întâi cimitirului Crișan, în jurul prânzului. Foiala e destul de mare, la fel ca mormanul de gunoaie adunate într-un delușor colorat. Atmosfera e de lucru, nu are mai nimic pios.

Domni cu pălărie, în costume demodate, sapă morminte, adună frunze, fac curat în jur. Doamne cu paltoane, înarmate cu măturici, candele și plase pline de crizanteme, își riscă pielea trecând pe roșu, doar pentru a urca mai iute spre cimitir.

Mi se face o poftă teribilă de mirosit crizanteme. E mirosul începutului de iarnă la Cluj, așa cum cel tipic toamnei e de castane coapte pe jar, în centrul orașului. Nu de puține ori, pe vremea când încălzirea nu era chiar așa de globală, lumânările de 1 noiembrie iradiau din zăpadă.

Ocazia de a amușina crizanteme mi se oferă în jurul orei 3, când o însoțesc pe soția mea la mormintele familiei ei. Are măturică, plasă pentru frunze, lumânări și, normal, buchete de crizanteme în ghivece de plastic.

Le cărăm cu stoicism. Ajunși în cimitir, îmi vâr nasul într-un buchet ciclam, inspir și constat: "Aoleu, vine iarna! Să ne cărăm toți în țările calde!"

Îmi bag și mai adânc mâinile înghețate în buzunare și strâng geaca pe mine. Dau o tură să mă încălzesc. Constat că au fost puse la loc abia jumătate dintre zecile de lespezi răsturnate mai an de "rockerii ăștia drogați", cum le zice paznicul de noapte. Restul zac așa, rupte, abandonate, de o tristețe apăsătoare.

Paznicul e înarmat cu un spray verde, cu care dă crizantemele, nu cumva să se fure. "Oricum le fură, dar măcar să se știe, dom'le".

Cimitirul ăsta nu are doar un aer mohorât, ci și povești insuportabil de triste. Prima, cea mai mică, ar fi cea a porcușorului de Guineea pe nume Fluffy, care zace într-un mormânt improvizat, doar de mine știut.

Că doar eu am fost groparul, la cererea fiului meu cel mic, care și-a iubit atât de mult porcușorul cumpărat din banii lui, încât a ținut neapărat ca acesta să-și doarmă somnul de veci într-un cimitir adevărat. Mai e un hamster îngropat într-un colț al cimitirului din Feleac, cu slujbă și cruce de lemn handmade, dar asta e o altă poveste.

Apoi ar fi povestea Claudiei, care are un mormânt superb, de marmură alb-sidefie, plin de flori și candele roșii aranjate în cruce pe capac.

Era, cred, cea mai isteață și mai frumoasă blondă naturală din toate liceele generației mele din Cluj. A murit cu zile, la 20 de ani, din pricina unei banale operații de deviație de sept, executată greșit. Doar că, pe vremea aceea, cuvântul malpraxis era ceva abstract.

Ar mai fi povestea lui Victor, unchi de-al soției mele, un student frumos și deștept care a murit înghețat într-un august, în Munții Făgăraș. Fosta lui prietenă nu s-a mai căsătorit niciodată și se jură că-l iubește și azi, la fel ca atunci. Și mai e fratele lui Victor, Doru, aruncat din tren de un necunoscut beat, într-o încăierare stupidă.

Sau copilul mort la săniuș în timp ce cobora chiar pe strada de alături, care dă și numele cimitirului. Sau tânăra maghiară căreia părinții i-au făcut o statuie în mărime naturală, verticală ca o lumânare, care, în zilele cu ceață, pare o versiune de piatră a înălțării lui Cristos la cer.

Povestea sfâșietoare a Deliei mi-a pus capac și m-a alungat de pe Crișan în clipa când, pe o alee îngustă, am dat peste tatăl ei. Era un monument de tristețe. Dar era înarmat cum se cuvine, cu măturică, brichetă, candele și crizanteme albe în buchete mari, frumoase.

"Știi și tu, Florin e plecat în Noua Zeelandă, iar soția mea e bolnavă. Se mișcă greu, are probleme cu picioarele. Delia era singurul nostru sprijin, o fată minunată, de o veselie contaminantă. Ani de zile am venit aici, de Luminație, împreună cu ea. Acum un an, nu mi-aș fi putut închipui sub nici o formă că de 1 noiembrie 2017 voi veni aici pentru ea, și nu cu ea."

Asist cu durere cum domnul H. acoperă lespedea mormântului cu cetină de brad, aranjează flori, aprinde candele și se reculege. Apoi adună plasele grijuliu și dispare pe alee, gârbovit de tristețe.

Plec și eu – 6 kilometri pe rabla cu opturi în roți, în căutarea unui cimitir cât de cât mai vesel. Nu e greu să te întorci la rădăcini, în locul acela care te cheamă cu cel mai firesc glas, fiindcă acolo a început totul. "Glasul pământului", așa îl numea Rebreanu, da.

Ah, aș tăia-o prin curtea de la Agronomie, ca pe vremuri, când, împreună cu prietenul meu Marius, ne credeam amândoi Tarzan. Doar că portarii s-au schimbat și nu mai dă nimeni doi lei pe indivizi călare pe biciclete de altădată.

Urc strada pe lângă Căminul cultural pe scena căruia jucam dansuri populare în clasele I-IV. Trec pe lângă Vitadulci, de unde părinții îmi cumpărau înghețată de vanilie duminica, dacă nu râdeam în biserică. Revăd totul aievea.

Doar că scena căminului e acum o școală, iar peste cofetărie, ca o cloșcă imensă de beton, s-a așezat un bloc de 10 etaje mare cât Zidul chinezesc. Ajung în cimitir.

Slalom printre kürtőskalács, cerșetori și vânzători de icoane, lumânări și tone de crizanteme. Atmosfera e de bâlci potolit.

Microbuzul firmei de servicii funerare non-stop Angels își așteaptă clienții cu motorul pornit. Nu vreau să fiu unul dintre ei, așa că, la coborârea pantei abrupte, frânez maxim. Torpedoul ține. Thank God, not today!

În fața bisericii stă un popă vioi care recită la infinit liste cu nume, lângă o masă de pomană întinsă. E ciopor de lume.

Și iar mă pălește amintirea cum, în liceu, treceam pe la prohoduri venind de la școală și, în schimbul unui "Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească", pișcam împreună cu Cristi nu doar cozonac și prăjituri de la familia îndoliată, ci și câte un păhărel, hai două, de pălincă.

Erau vremuri biblice, când nimeni nu te întreba de buletin.

Nu am nici o agendă, nici o miză, vreau doar să colind locul ăsta știut ca-n palmă, să mă asigur că totu-i la locul lui, începând cu placa mea funerară favorită: "Călătorule, cum ești tu am fost și eu, cum sînt eu, vei fi și tu!".

Atmosfera e de o veselie contaminantă, presărată cu frânturi de dialoguri absurde care îmi toarnă în forme perfecte întreaga poveste a locului, la fel cum ai turna, în șabloane de lemn, cărămizi de lut și balegă amestecată cu paie.

Trei moșuleni cu pahare roz în mânuțe sprijină un monument funerar, dezbat și se miră. Trece agale un consătean.

"Nită-l-ai pă Petrea, regele Mănășturului. Mai ții minte cum am furat într-a șaptea cucuruz de pă tarlaua lui Zgriduț? Și ce ți-o mai dat mă-ta pă spinare cu scorbaciu'! Hai, mă, să bei cu noi o pălincă, că doar nu-i muri".

"Ej' bolund? Nu mai beu nici mort. Două infarcturi am avut anu' trecut, unu' după altul. Stai numa' să-ți zic..." (Urmează descrierea cu lux de amănunte a celor două infarcturi, inclusiv dialogurile celor de pe Salvare.)

"Hai, be' păntru Gligor, Dumniezo să-l hodinească... Io-s profesor în alcool, ascultă la mine, că io nu-ți veu rău."

Mai încolo, o familie face inventarul savuros al vecinilor de parcelă. El e cu gura plină, dar ea, ciripitoare foc, acoperă tăcerile:

"No, aci-i Jenu lui Mânțâca, cu muierea. Mai încolo îs aheia de la Buric și păstă cărare-i a lui Cărălaba. No, și copilu' lu' ăsta o lăsat-o pă aia gravidă..."

Cioban, Lingurar, Nergheș, Perde sunt familii mari, care iau Luminația foarte în serios. Au venit cu copii, nepoți, bunici. Stau grupați, aprind lumânări, destupă sticle și povestesc tare. Nu se jenează să înjure-n gura mare.

Sunt cei mai stăpâni pe situație în timp ce popa, în fundal, a terminat cu pomelnicul și a trecut la repertoriul de Paști. Se cântă "Cristos a înviat din morți" în timp ce soarele coboară cu o solemnitate de submarin după Capul Dealului.

Frigul se lasă brusc, precum cortina de 300 de kile de la Teatrul Național. Lumânările pâlpâie, cerșetorii se strecoară printre cruci ca șerpii, implorând un bănuț, iar în jur au loc profunde meditații despre timp (vai, ce trece!) și viață (asta e, n-ai ce-i face).

Recunosc cu greu vechi colegi de școală primară: Revnic, care a reușit să rămână repetent într-a treia, Pipaș, care mi-a dat un pumn în gură, din senin, în timp ce jucam Călărie, și o fată Lili, recunoscută fiindcă știa pe de rost tot cântecul "Ia-ți mireasă ziua bună", cu tot cu virgule.

Îi șterg cu privirea și îmi închei periplul prin cimitirul vesel punând o candelă roșie de sticlă, cu capac, pe mormântul bunicilor, convins că o să fie furată până mâine.

Nu vreau să fi înghețat degeaba, fără să fi gustat un cozonac de undeva. Ca fluturele de noapte spre lampă, mă îndrept către masa cu bucate.

Plin de zel, popa recită un poem modern. Îndurerata asistență pare înghețată. Patosul lui e în contrast evident cu veselia celor vii de mai încolo, care s-au adunat să-i pomenească pe morți.

"Așa cum nouă ne e dor de ei, cei plecați, și lor li-i dor de noi, ne privesc și se roagă pentru noi, nevrednicii. Să luăm, așadar, seama la ziua asta deosebită de Luminație. Să ne tragem sufletul o clipă și să lăsăm amintirea să vorbească. Are Ion Mureșan o poezie tare faină, care zice așa: Lumânarea ta face o gaură-n cer..."

Slujba se termină. Fără preaviz, o femeie îmi întinde o felie mare de cozonac. "Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească", zic din reflex. Molfăi.

Sunt fericit. Nu mai vreau nimic, nici măcar poze cu lumânări. Oamenii se întorc la casele lor dintre blocuri, printre crizanteme și mese cu cărți de rugăciuni.

"Să-i ierte Dumnezeu pe toți morții și să se îndure un pic și de noi", zice o voce de femeie în spate.

Asta e ultima frază a Luminației 2017. Mă opresc și, cu degete înghețate, o notez cuvânt cu cuvânt. Apoi bag pedală, că deja-i frig de mori.

Fotografii: Voicu Bojan