Lumina interioară a instrumentelor muzicale

„Ce poate face un tânăr într-un astfel de orășel?”, m-am întrebat de curând, trecând prin Reghin.

Răspunsul − unul surprinzător, ca toate răspunsurile pe care nu le mai aștepți − mi s-a dat câteva zile mai târziu, când pe rețelele de socializare au devenit virale niște imagini cu o atmosferă de culoarea filmelor lui Giuseppe Tornatore sau desprinse parcă din „Pianistul” lui Roman Polanski.

Păreau niște săli de bal pustii, de pe vapoare de la începutul secolului trecut. Citind explicația proiectului, intitulat „Lumina interioară”, am rămas uluit: erau fotografii din interiorul unor vechi instrumente muzicale, realizate de artistul suprarealist Adrian Borda, din Reghin.

L-am căutat și am vorbit cu Adrian, încercând să fac legătura între fotografie, pictură și orășelul său de pe malul Mureșului − capitala viorilor și a chitarelor românești.

− Pictura ta este, în mare parte, despre oameni, în timp ce, când fotografiezi, preferi natura, obiectele, și mai puțin omul. De ce?

− Aș aborda mai mult figura umană și în fotografie, dar Reghinul e o localitate mică și este dificil să gasesc modele interesante. În pictură, doar imaginația și tehnica sunt limita, însă este mult mai greu să redau scene complexe, cu texturi și nuanțe subtile. Acestea pot fi surprinse în fotografie.

Cred că cele două arte vizuale se completează foarte bine. Mă ajută să evoluez mai rapid. Înainte să mă apuc de fotografie, nu-mi puneam deloc probleme despre profunzimea de câmp sau distanța focală. Văzul este cel mai complex simț, care se maturizează lent − majoritatea pictorilor își dau capodoperele în jurul vârstei de 60 de ani.

− Care este, în opinia ta, legătura dintre fotografie, muzică și pictură?

− Cred că toate aceste arte sunt un ghid care, în mod ideal, ne conduc spre o stare de transcendență. Aceste arte folosesc un limbaj oarecum asemănător − intensitatea, ritmul, repetiția, echilibrul, raportul de aur și așa mai departe.

Muzica are nevoie de timp pentru a o asculta, spre deosebire de o imagine, care poate fi percepută dintr-o privire, dar și ochiul poate fi condus în imagine de diferite centre de interes, lucru care necesită timp, iar pe parcurs va întâlni, la fel ca în muzică, diferite ritmuri, repetiții etc.

− Ce te-a inspirat în realizarea seriei de fotografii „Lumina interioară”?

− Am văzut niște fotografii făcute în interiorul unor instrumente care m-au impresionat. Nu am reușit să aflu nici un detaliu tehnic, cum au fost realizate, însă mi-au stârnit curiozitatea, și au fost o provocare.

Înainte de asta, am făcut câteva experimente cu un obiectiv superangular macro. Era un teren cu totul neexplorat: în fotografia macro, cu cât te apropii mai mult de subiect, cu atât profunzimea de câmp este mai redusă.

Se poate ajunge, chiar și cu obiective superangulare, la un plan de claritate de doar câțiva milimetri. Trebuie combinate mai multe imagini focalizate în locuri diferite pentru a obține o plajă de claritate cât mai mare, printr-o tehnică numită focus stacking.

La aceste obiective superangulare, nu se poate monta un inel macro asemeni teleobiectivelor, așa că făceam mai multe imagini cu obiectivul ținut în mână în fața monturii, și mișcându-l treptat tot mai departe de aparat, focalizând astfel tot mai aproape.

− Cum ai ales instrumentele?

− Le-am găsit întâmplător, am pozat tot ce-am găsit. Nu am prea avut de unde alege − chiar și în Reghin, orașul viorilor, instrumentele sunt destul de rare.

În primul rând, cele cu corzi trebuie să fie deschise pentru reparații. Nu pot introduce aparatul într-un instrument funcțional. Doar într-o chitară am reușit să introduc un mic aparat mirrorless, cu un obiectiv manual tip fish eye.

Prefer instrumente vechi, care să fie înnobilate de patina timpului. Am avut norocul să găsesc un contrabas desfăcut în atelierul unui prieten lutier și un violoncel foarte vechi, în apartamentul unui dirijor francez.

− Unde găsești inspirație?

− Mulțumită internetului, este o suprasaturație de inspirație. Peste tot, în jurul și în subconștientul meu, sunt idei care pot fi transpuse în imagini, dar rămân cele care trezesc ceva în mine.

Unele picturi așteptau luni de zile, sau chiar ani, până se închega o poveste despre care consideram că merita transpusă pe pânză.

Nu am un stil anume. Îmi place să experimentez, am creat imagini foarte variate, care nu par a fi făcute de același artist, însă mă regăsesc în toate.

− Cum negociezi linia subțire dintre fotografie și imaginea foto manipulată digital?

− Toate fotografiile mele sunt manipulate mai mult sau mai puțin digital, exceptând rarele cazuri în care particip la un concurs cu imagini din natură, în care este specificat că este interzisă manipularea fotografiei.

Încerc să capturez mai mult lumina interioară venită din subconștient decât cea exterioară.

− Care este imaginea − în pictură sau fotografie − pe care o cauți?

− Nu pot decât să-l citez pe Giacometti: „Scopul artei nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a crea o realitate de aceeași intensitate”.

Încerc să creez imagini obsedante care să bântuie subconștientul privitorului, să ofere o nouă perpectivă asupra realității.