Lumea pe care Ștefan Câlția o îngrijește

Irina Tacu

Viața

31/07/2026

Dincolo de pictură, artistul și cei din jurul lui au construit în Șona un ecosistem de restaurare a patrimoniului și de refacere a legăturilor comunitare.

Copilăria la Șona

Născut în 1942 la Brașov, Ștefan Câlția și-a petrecut mare parte din copilărie în Șona, un sat din Țara Făgărașului, unde înota în Olt, urmărind peștii sub apă, unde vara muncea la circ și unde împrospăta crucea de pe șura casei. 

De acolo a plecat să urmeze Liceul de Arte Plastice din Timișoara. Și tot acolo s-a întors, de-a lungul anilor: mai întâi pentru inspirație și cercetare artistică, apoi pentru a restaura casa familiei și, în timp, pentru a contribui la refacerea unei fibre identitare a locului.

Cu ocazia unei expoziții itinerante aduse în sat în 2013 de Galeria Posibilă – fondată de Matei Câlția, fiul pictorului –, artistul și Galeria au pornit o serie de conferințe și ateliere cu diverși invitați despre arhitectură, patrimoniu și conservare, numită „Loc. Școala de privit acasă". 

La prima ediție, Ștefan Câlția le-a vorbit sătenilor despre istoria Șonei și despre casele vechi și i-a încurajat să se organizeze într-o asociație care să se ocupe de cunoașterea și îngrijirea patrimoniului local.

„Mi s-a părut minunat că în sfârșit se întâmplă ceva, că o să lucrăm împreună și o să facem o schimbare în satul nostru parcă uitat de lume", spune Mihaela Frățilă, care atunci era studentă la filosofie în Cluj, iar astăzi e secretara Asociației Sătești Șona Noastră, înființată în 2014. „Domnul Câlția ne-a învățat să privim lucrurile vechi, aceste frumoase podoabe ale moștenirii noastre care încă mai sunt printre noi. Dacă nu facem ceva pentru ele acum, dispar, iar odată cu ele se pierde pentru totdeauna o bucată din identitatea noastră culturală."

Puterea comunității 

Conferințele au continuat, fiind dublate de rezidențe pentru artiști și de excursii cu șonerii în sate din zonă care începuseră un proces de revitalizare, ca Viscri și Apoș. „Încercam să le oferim sătenilor un exemplu de cum poți să faci ceva cu satul tău”, își amintește Alexandra Mihali, curatoare la Galeria Posibilă. 

Unul dintre primele proiecte vizibile a fost Fierăria lui Lazăr, mutată piesă cu piesă în Șona dintr-un sat vecin, unde fierarul bătrân n-avea cui să-și lase fierăria. Inaugurată în 2015 și îngrijită de atunci de Asociația sătească Șona Noastră, fierăria a arătat că gestul de a salva ceva concret poate schimba felul în care o comunitate păstrează un meșteșug. 

Astăzi, fierăria este atât muzeu și atelier funcțional, cât și un reper pe harta Șonei, aducând împreună localnicii cu meșteri, drumeți, voluntari sau artiști în rezidență. 

Restaurare, meșteșug, peisaj, comunitate

A urmat înființarea Fundației Ștefan Câlția, care, pe lângă documentarea lucrărilor artistului, concentrează intervențiile echipei în Șona cu scopul de a crea spațiu pentru artiști, contexte de colaborare și mai multă cunoștință în jurul subiectelor care îl preocupă pe pictor: restaurare, meșteșug, peisaj, comunitate. 

Cunoscut pentru arhitectura vernaculară cu influențe săsești, dar și pentru „Guruiețele” sau movilele de la ieșirea din sat, Șona a fost multă vreme o comunitate agricolă multietnică. Odată cu colectivizarea din 1950, după cum povestește artistul, spiritul comunitar a început să se erodeze. Înainte, casele aveau pe poartă tăblițe cu o lopată sau o găleată – simboluri care arătau că cei care locuiau acolo puteau oferi unelte sau apă la nevoie, inclusiv în caz de incendiu. Când se ridica o casă, tot satul participa. 

Întrajutorarea a început să dispară treptat încă din anii ’70, pe fondul plecării tinerilor la oraș și al transformărilor economice care au redus rolul agriculturii tradiționale, potrivit cercetării „Șona - potențial patrimonial și turistic” (2016), coordonată de SNSPA în colaborare cu Asociația Șona Noastră. Depopularea s-a accentuat după 1990, prin plecarea tinerilor la studii sau la muncă în alte țări. 

Acum zece ani, când a fost făcută cercetarea de teren, mulți săteni intervievați spuneau că ajutorul reciproc a fost înlocuit de relații bazate pe plată, că meseriașii erau aduși din alte localități și că, în general, șonerii se considerau dezbinați. 

Ceea ce încearcă Câlția, Fundația și cei din jurul lor este să refacă, pas cu pas, o parte din legăturile și solidaritatea care au definit cândva viața satului, ajuns astăzi la aproximativ 350 de locuitori.

Șantierul-școală din Șona

Un șantier-școală de restaurare a început în Șona în 2020, cu sprijinul Fundației și sub coordonarea Dianei Iabrașu – regizoare independentă care filmase un documentar despre Ștefan Câlția și își dorea să ajute la repararea caselor vechi din Transilvania. 

Diana i-a propus arhitectului Eugen Vaida, președintele Asociației Monumentum, să țină ateliere în sat și să conducă partea tehnică a restaurărilor. Eugen îl cunoștea pe artist de ani buni, de când l-a vizitat la Șona și a rămas marcat de viziunea lui asupra peisajului și a meșteșugului. 

Au început cu fațadele caselor albastre, pentru că impactul vizual era imediat și conversația pe care o deschideau era mai largă. „Aș zice că e mai degrabă un proiect de educație decât unul de restaurare", spune Eugen, care, prin proiectul Ambulanța pentru Monumente pe care l-a fondat în 2016, se ocupă, alături de voluntari, de punerea în siguranță a monumentelor istorice din țară. „E mai mult despre conștientizarea valorilor tradiționale și a frumuseții acestei lumi, care nu vine doar din trecut, ci are și un viitor."

Pe ulița principală, echipele de voluntari – studenți și tineri profesioniști, din țară și din străinătate – montau schele și lucrau în soare. Prima reacție a sătenilor a fost de nedumerire. Ideea de voluntariat nu era ușor de înțeles. Dar, treptat, spectacolul meșteșugului a funcționat acolo unde argumentele nu ajungeau. „Unele lucruri nu le poți explica direct, doar arătându-le", spune Diana. „Când vezi că în două săptămâni cineva învață să cioplească o grindă de stejar și e preocupat sincer de salvarea unui zid, se schimbă felul de a privi."

Restaurarea ca formă de educație 

Provocările tehnice erau reale: majoritatea sătenilor voiau să folosească lavabile pe fațade în locul varului tradițional sau tencuieli pe bază de ciment – erau noi și mai scumpe, deși stricau construcțiile vechi. Diana a înțeles că erau reticenți pentru că informația corectă n-a ajuns la timp la ei și că trebuia mai întâi să-i asculte, să-i înțeleagă și să încerce să traducă un cod al caselor vechi pe care sătenii nu-l mai știau.

„Casele vechi arată că în trecut exista o înțelegere profundă a materialelor naturale și că existau meșteri pricepuți, înzestrați”, spune Diana, care ține un jurnal despre restaurările din sat pe site-ul Asociației Caselor Albastre, numir Albastru. „Apoi, sunt componentele artistice frumos realizate pe fațade: rozete, cruci, bosaje, elemente de lemn atent lucrate, îmbinări. Sunt foarte multe lucruri ascunse într-o casă, semne ale statutului social atunci când vorbim de o anumită culoare. Dacă vedem albastru, ce fel de albastru, câți ani a fost o casă albastră, de ce și ce spune asta despre familia care locuia acolo?" 

Dacă restaurarea fațadelor a primit acceptarea sătenilor, refacerea acoperișului Bisericii „Adormirea Maicii Domnului" – monument istoric construit la începutul secolului al XVIII-lea – a motivat lumea din Șona să se implice cu bucurie ca voluntari. Șarpanta fusese înlocuită greșit cu ani în urmă: exact coardele care ar fi trebuit să fie întregi erau tăiate în două. Sub greutatea țiglei, totul începuse să se lase; tencuiala cădea de pe tavan, își amintește Eugen Vaida, iar oamenii erau speriați și dornici să facă ceva.

Ambulanța pentru Monumente a scos învelitoarea (țiglă industrială din anii '90, degradată atât de tare încât a trebuit să fie adunată cu lopata) și a refăcut șarpanta, împreună cu 100 de voluntari și arhitectul german Jan Hülsemann, specializat în restaurarea caselor vechi din Transilvania: peste 400 de chertări manuale, asamblate jos, apoi urcate și montate sus. Țigla veche a fost înlocuită cu țiglă manuală arsă de un meșter din Bățani, județul Covasna, proces care a durat câteva luni și a fost finanțat de Fundația Ștefan Câlția.

Cei din Șona care au putut dona au făcut-o: unii au trimis bani din străinătate, primăria a donat lemnul, alți săteni au gătit. Un bărbat de 82 de ani, plecat cu stupii în Bărăgan, a trimis două borcane cu miere și și-a cerut scuze că nu poate fi acolo. „A simbolizat un atașament profund față de monument", spune Eugen. „E un indicator extrem de important când oamenii îți dau cu drag un lucru."

Mai există viață pentru o casă care nu mai poate fi locuită? 

O altă întrebare s-a pus pentru o ruină din centrul satului: mai există viață pentru o casă care nu mai poate fi locuită? Vegetație invazivă, animale în curte, utilaje agricole depozitate, casă nelocuită de zeci de ani și parțial prăbușită. Diana și Asociația Monumentum au negociat cu proprietarul un contract de concesiune și, împreună cu arhitectul coordonator Cosmin Pavel, au decis să păstreze fațada „ca pe o amintire permanent vie, care primește din nou oameni în interiorul ei" și s-o transforme într-un teatru-grădină de vară.

După ce au terminat lucrările grele (zidul exterior era atât de înclinat încât a trebuit dat jos și reconstruit cu aceleași pietre), au început intervențiile de finețe, prin care au fost scoase la iveală elementele decorative. Au găsit inscripțiile „Repăratusau prin Mihaiu Raita în 1900" pe fronton și „martie 20, Popa Bucur", cu litere chirilice pe o grindă – singura în poziția ei originală –, ceea ce sugerează că e mult mai veche decât s-ar fi crezut, datând probabil din 1809. „Am vrut să îngrijim și un loc care nu mai există în forma lui împlinită", spune Diana, „dar să arătăm că există și o altă viață după ce casa devine ruină."

Teatrul de vară a găzduit deja concerte cu violonistul Alexandru Tomescu, întâlniri culturale despre patrimoniu și arhivă și seri de joc cu muzicanții din zonă, la care au venit zeci de oameni. Lumea a cântat cântările vechi pe care nu le mai cântase de ani de zile. Vara aceasta, ar trebui să fie montate scenele, luminile și recuzitele și să fie organizat primul atelier de teatru.

Șona, locul în care memoria rămâne vie 

Pe lângă inițiativa de restaurare, în Șona s-au construit și alte straturi. A fost creată Arhiva satului Șona și dedicată o casă acestui demers pentru a prezenta în expoziții fragmente de memorie și unde o echipă locală, alături de comunitate, arhivează, documentează și digitalizează fotografiile localnicilor, contribuind la conservarea patrimoniului imaterial, pe lângă cel construit. Diana Iabrașu și Mihaela Frățilă au mers în casele oamenilor și au intervievat peste 20 dintre ei, au scanat în jur de 3.000 de fotografii (dintre care aproape 1.800 sunt online), au organizat evenimente și ateliere de fotografie pentru copii.

„Am încercat să lucrăm pe fiecare număr de casă și să vedem cum s-a modificat în timp și ce anume mai păstrează valoros”, explică Mihaela, care este și ghid pentru drumeți și ghid cultural al Fundației Ștefan Câlția. „Am încercat să mă implic pentru sat, pentru comunitate, pentru a cerceta trecutul și a găsi soluții pentru viitorul nostru și al patrimoniului local. Să facem rânduiala pentru fiecare spațiu."

„Nu putem să ne așezăm cu proiecte culturale peste un sat care își pierde legăturile cu tot ce îl definea în trecut. Ar fi artificial", spune și Diana. „Ne interesează să cultivăm viața satului așa cum era sau cum simt oamenii să o crească acum. Nu să organizăm fiecare inițiativă sau să transformăm toate șurile în galerii de artă. E nevoie de o privire respectuoasă asupra poveștilor din trecut și o infuzare cu cunoștințe noi.”

Efectele bune se înmulțesc 

Munca pornită în urmă cu peste un deceniu are acum efecte care se răspândesc. Unii săteni au devenit mai deschiși, au deschis camere pentru cazare, au gătit pentru voluntari, au adus produse și legume din grădină. Un vecin și-a construit a doua pensiune întrebând constant cum poate să respecte specificul tradițional fără să piardă confortul. Copiii au învățat să deseneze relevee pentru casele vechi pe care le vor moșteni ani mai târziu.

Șantierul-școală de vară de la Șona a inspirat și alte inițiative valoroase ale voluntarilor în alte zone din țară și a generat înființarea Asociației Caselor Albastre, alături de restauratorul Ștefan Vaida ca membru fondator, pentru a documenta, salva și îngriji casele albastre și arhitectura vernaculară din Transilvania. Toate acestea sunt posibile și printr-un ecosistem de susținere construit în timp: sponsorizări private, donații și contribuții în natură, cu parteneri constanți precum antreprenoarea Dana Graură de la Casa Terra și Dedeman, alături de veniturile generate de Fundația Ștefan Câlția și Asociația Galeria Artep.

Înființată de Galeria Artep din Iași (cea de-a doua galerie care îl reprezintă pe Ștefan Câlția și care organizează expoziția Transilvania | Extravaganza), asociația cu același nume a cumpărat la rândul ei două case în Șona, pe care le restaurează pentru a le transforma în spații de rezidență artistică. 

În paralel, sprijină proiectul de arhivare a fotografiilor vechi din sat și atelierele de fotografie pentru copii, organizează expoziții și dezvoltă proiecte de cercetare dedicate patrimoniului și istoriei locale, de la șurile tradiționale la migrația șonerilor în Statele Unite, începută la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prin aceste inițiative încearcă să creeze un spațiu aflat între nevoia artiștilor de a lucra și dorința de a oferi publicului o înțelegere mai amplă a universului lui Ștefan Câlția, dincolo de tabloul expus pe perete. 

Șona, parte din Via Transilvanica 

Aceeași idee a stat în spatele unei inițiative din 2025, când Șona a fost inclusă pe traseul Via Transilvanica. Ștefan Câlția a creat atunci desenele care au stat la baza celor opt borne unice create de sculptorul Virgil Scripcariu, iar Matei Câlția a invitat în sat colecționari pentru a descoperi peisajul și poveștile care hrănesc imaginarul artistului.

E ceea ce pictorul, Fundația și partenerii lor își doresc să transmită și prin expoziția din Sibiu, amenajată în fosta școală pedagogică a Mănăstirii Ursulinelor, monument istoric care a fost curățat și restaurat parțial pentru această ocazie. Păsările, oamenii, casele, vasele și florile din picturile care vor umple monumentul istoric nu sunt importante doar prin frumusețea care oprește privirile. Din ele străbate o grijă reală, moștenită din copilărie, de a păstra o lume și un mod de a fi și de a le transmite mai departe, prin implicarea altora în continuitatea lor.

„Când vecina îi spunea mamei că au înflorit brândușele, plecam pe deal două-trei familii cu tot cu copii”, își amintește Ștefan Câlția. „Și tata spunea: «Ei, să vedem cine face cel mai frumos buchet». Eu eram înaintea mamei și, la un moment dat, văd o floare în marginea drumului. Vreau s-o rup, iar mama întreabă: «De ce rupi floarea aia?». Îmi trebuie în buchet, îi răspund. La care ea zice: «Tu nu vezi câte sunt în pajiște? De ce o rupi pe asta de lângă drum? Că trece lumea, s-o mai vadă și alții». Deci ea nu numai că simțea floarea, gândea deja mai departe: trebuia văzută și de alții.”

Fragmente din lumea lui Ștefan Câlția pot fi văzute la Sibiu până pe 16 august 2026, în cadrul Transilvania | Extravaganza, cea mai amplă expoziție din cariera artistului. Printr-un parcurs de la marginea pădurii și a satului, la peisaje, animale și oameni, apoi la lumea circului și a teatrului, întins pe aproape 1000 de metri pătrați, expoziția reflectă privirea atentă a pictorului asupra spațiului rural care l-a format și o grijă care se întinde cu mult dincolo de lucrări.

Biletele sunt disponibile pe Eventbook, iar veniturile din vânzări susțin activitatea Ambulanței pentru Monumente.