Locurile lumii mele (5): Son Kul, Kârgâzstan

Voicu Bojan

Redactor

Există pe lume locuri tulburătoare, care au sens, vibrație și emoție chiar și atunci când nu sunt neapărat frumoase. Sunt singurele locuri care contează. În fiecare dintre acestea am lăsat o parte din mine și la fiecare visez că, poate, mă voi întoarce cândva.

*

Bun venit la Son Kul!

În limba kârgâză, Son Kul înseamnă ultimul lac. Este, cred, unul dintre cele mai frumoase locuri ascunse de pe planetă. E un secret atât de bine păstrat, încât ar trebui vorbit despre el doar în șoaptă.

Aproape așa mi-a vorbit despre Son Kul și vechea mea prietenă Lili, într-o seară când ne-am întâlnit din greșeală, plimbând câinii prin parc. Mi-a vorbit cu nostalgie și scântei în privire, amintindu-și de niște tineri kârgâzi din Naryn, care veniseră cu caii lor peste munte, la Son Kul, ca să facă o baie în apele reci ca gheața ale acestui lac aflat la peste 3000 de metri altitudine:

„Eram pe mal când băieții au ieșit din apă râzând tare, având buzele învinețite de frig și dispărând apoi în galop printre iurte”.

De atunci, din seara cu Lili, tot visez la acel loc ascuns între munți înalți de peste 4000 de metri, unde nici acum nu-mi pot explica ce-am putut face timp de 5 zile, în afară de a dârdâi noaptea într-o iurtă prin care mișunau șoricei, de a bea ceai, de a mă plimba infinit și de a mă minuna cum lumina lacului se poate schimba plecând de la verzui spălăcit la ocru și virând inexplicabil spre violet închis și albastru de Voroneț în decurs de numai câteva ore.

Cu vremea, mi-am dat seama că singura șansă de a reveni la ceea ce oamenii numesc „viață normală” e să torni obsesiile și visurile în cuvinte. Am început, așadar, să adun pășunea vastă (jailoo), cu lac cu tot, animale, iurte, munți și nori, așa cum rulezi un covor kârgâz din lână.

Le-am încuiat pe toate în sertarul cu amintiri, până când ceva anume, cum ar fi un asfințit glorios, un miros de fum, un galop de cal, un sunet de lapte muls lovind fundul unei găleți de tablă sau o dimineață senină de toamnă cu brumă groasă, îmi va aduce Son Kul, întreg și viu, înapoi.

În răcoarea unei dimineți de toamnă, o vacă își așteaptă rândul la muls.

Mai departe de vreo mare sau de vreun ocean decât orice altă țară a lumii, strâns ca într-o chingă de granițe cu China, Kazahstan, Uzbekistan și Tadjikistan, Kârgâzstanul e rezultatul punerii laolaltă a 40 de triburi nomade, care sunt cântate în poemul epic fondator Manas. Numele țării chiar asta înseamnă: „Suntem 40”.

Anexat în 1876 de Imperiul Rus, de a cărui mână de fier a încercat să scape în 1916 cu sacrificiul unei șesimi din populație, Kârgâzstanul a devenit independent odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, însă cam degeaba, fiindcă, în continuare, sforile sale politice și economice se trag tot la Moscova.

Dovadă stau nivelul ridicat de corupție și declanșarea de la butoane a recentului val naționalist de ură dintre kârgâzi și uzbeci, care s-a lăsat cu mii de morți și cu distrugerea unui întreg oraș.

Această lume simplă, aproape neatinsă de ceea ce noi, europenii, înțelegem prin „civilizație”, populată de iurte care stau ca pionii pe o vastă tablă de șah și străbătută de imense turme de animale mânate de păstori întunecați, are parte de variațiuni climatice nemaiîntâlnite pentru o țară mică: de la climă temperată în nord, la subtropicală pe Valea Fergana sau polară în masivul Tian Șan, unde vârful Pobeda atinge 7345 de metri, și înapoi la continental-uscată în restul țării.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 4-6 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

COFFeEAST în București, UrbanEye Film Festival în Cluj-Napoca, Food Truck Festival în Timișoara și lucrări de Ștefan Câlția în Iași. Tu ce faci în weekend?

Este o țară aproape pustie, cocoțată spre cer, unde media de altitudine e de 2700 de metri, mai mult decât are Moldoveanu, cel mai înalt vârf de la noi.

Cum oamenii s-au adunat cu precădere prin cele câteva orașe cu iz sovietic (capitala e Bișkek, fostul Frunze, unde se instruiau militarii de prin tot blocul comunist), Kârgâzstanul „profund” e un fel de poem închinat spațiilor deschise, munților imperiali, pășunilor nesfârșite și drumurilor de pământ prăfos pe care se târăște câte un microbuz plin ochi, numit Marshutka, căruia stă să-i moară motorul la deal.

Parțial, proza lui Cinghiz Aitmatov e de vină că m-am preumblat o lună întreagă pe acolo: o proză plină de iubiri naive, camionagii cu elan stahanovist și tot felul de descrieri delirante, peste care cititorii aleg să sară fără regrete

De restul sunt responsabili bunii mei prieteni Lili și Gerhard, cu pozele, poveștile și cadoul lor: un covor kârgâz roșu cu verde, care a stat în camera mea până când o familie de molii l-a ronțăit tăcut și sistematic.

Apart-hotelul în care am locuit. În cele câteva zile, domnul kârgâz din imagine a stat aproape tot timpul pe cal, iar doamna lui a trebăluit permanent pe lângă iurtă.

De ce merită?

Pentru că e altfel decât orice altceva. Pentru că nu e ușor de ajuns. Pentru că e greu de înțeles. Pentru că acolo nu se întâmplă aproape nimic.

Când trăiești într-o lume-acvariu atât de „social-mediatizată”, unde ai impresia că se petrec atât de multe pe secundă fiindcă informația te copleșește până la derizoriu, tăcerea și întoarcerea la simplitate devin privilegii.

Vorbim aici despre 5 zile petrecute fără curent electric și fără o iotă de semnal la telefon, într-un septembrie cu lumină de cristal și dimineți înghețate.

Vorbim despre un loc unde, cel puțin atunci când am fost eu, totul era auster: o iurtă în care dormeai pe jos învelit în țoale de lână ca o pupă, o femeie tăcută care făcea lipioșka și niște tocană de cartofi, o mașină-magazin Lada care aducea o dată pe săptămână vodcă și biscuiți.

Și mai vorbim despre niște localnici cu figuri sălbatice, care mânau turme de colo-colo galopând ca nebunii pe caii lor mici și iuți și scoțând chiote ca-n filmele cu năvălitori medievali.

În rest, ai lacul Son Kul cu luminile și culorile lui nemaivăzute, lanțurile de munți din fundal și chemarea absolut irezistibilă a vârfului Ak Tash, dincolo de care se găsesc alte văi, alți munți, vulturi, stâne și pășuni lipite de cer.

Să te afli singur pe vârf și să privești o oră în jur ascultând vântul e o stare, un sentiment, o nedescriere la care merită să visezi că te vei întoarce.

Văzut de pe versantul muntelui Ak Tash, un păstor ajutat de un câine își mână la vale turma de oi, într-un nor de praf. În depărtare se zărește o bucată din lac.

Son Kul e un loc unic pentru că îți oferă șansa de te mișca într-o lume ciudată, sălbatică, ancestrală, cu alte legi și valori. Cu blândețe, această lume îți poate schimba puțin perspectiva asupra vieții. E o lume în care un kumâz bun (lapte de iapă fermentat) poate fi mai important decât numărul de giga din smartphone.

E o lume discretă și stranie. E singurul loc din Asia Centrală în care se mai practică obiceiul numit Alaa Kaciuu („Ia-o și fugi”), pe românește răpirea miresei în plină zi.

E un loc unde se mai practică vânătoarea cu vulturi și unde tractoarele nu au înlocuit caii. Acolo, oamenii mari se mai întrec în jocuri specifice stepei, cum ar fi luarea de jos a unei monede din galopul calului sau Oodariș („Am văzut”) – un soi de luptă corp la corp prin care oponenții încearcă să se răstoarne unul pe altul din șa.

Apariția mașinii-magazin e un mic eveniment care aduce bucurie (și vodcă) puținilor localnici, mai toți păstori.

Top 5 provocări

1. Caută în Naryn sau Kochkor un ghid independent și ciufut, care să te ducă și să te abandoneze câteva zile la Son Kul. Ar trebui să aibă un cal pentru bagaje și să vorbească puțin. Pregătește-te de o călătorie de două zile sus-jos, prin munți, cu o escală la niște păstori care-și supraveghează turmele cu binoclul.

2. Fă o baie în lac, oricât de rece ți s-ar părea. Asta și fiindcă, după o săptămână, cuvântul „duș” îți iese din vocabular.

3. Petrece-ți o bună parte a zilei întorcând baligi de vacă spre soare, ca să se usuce. Seara în iurtă, fă un foc cu ele în soba de tablă. Lemnele sunt o raritate. Dar un foc, fie el și de baligi uscate, e la fel de magic ca orice foc.

4. Stai pe spate și, în tăcerea nopții, privește prin grilajul de lemn (tunduk) al iurtei bucata ta rotundă de cer și numără stelele până adormi. Cer cu stele ca la Son Kul nu știu unde mai poți vedea.

5. Rezervă-ți o zi, echipează-te cu ce trebuie și urcă (dacă se poate, nu singur, cum am făcut eu) pe Ak Tash. Cum te uiți spre munte, ia-o prin stânga, fiindcă pe acolo urcarea e ceva mai blândă. Ajuns sus, privește 360 de grade în jur, minunează-te și bucură-te că ești om viu.

Așa arată chemarea irezistibilă a vârfului Ak Tash, căreia nu i-am rezistat. În fața lui, o turmă de oi stă parcată în soarele amiezii. La fel și calul meu necooperant, pe care a trebuit să-l abandonez. Când eu ziceam „Choo!”, el se apuca de păscut. Not fair. (Fotografii: Voicu Bojan)

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€