Locurile lumii mele (4): Havana, Cuba

Voicu Bojan

Redactor

Există pe lume locuri tulburătoare, care au sens, vibrație și emoție chiar și atunci când nu sunt neapărat frumoase. Sunt singurele locuri care contează. În fiecare dintre acestea am lăsat o parte din mine și la fiecare visez că, poate, mă voi întoarce cândva.

*

Bun venit în Havana!

Pe o melodie cubaneză curgătoare ca apa de izvor, doi tipi se plimbă într-o motocicletă cu ataș printre clădiri înalte cu ferestre scorojite, pe un bulevard cu aer decrepit care dă înspre mare.

Din balcoane se ivesc fete oacheșe, zâmbind cu larghețe tuturor, de sus. Cerul este apăsător. Mașini americane de anii ’50 trec fără grabă, ca niște catafalcuri pe roți, îndreptându-se, parcă, spre sfârșitul lumii.

Atmosfera e de o melancolie atât de tulburătoare, încât ți se face teamă că timpul s-ar putea opri în loc și rămâne așa. Valuri mari se izbesc de dig și formează un zid alb de spumă care stropeşte străzile.

Cei doi motocicliști sunt tată și fiu. Ry și Joachim Cooder sunt doi muzicieni de blues chitiți să caute și să adune laolaltă, după mai bine de 40 de ani de tăcere și risipire, fostele glorii ale muzicii tradiționale cubaneze dintr-un grup uitat de aproape toată lumea – Buena Vista Social Club.

Din această căutare încăpățânată se va naște poate cel mai frumos documentar făcut vreodată (în regia lui Wim Wenders). El vorbește despre o mână de pensionari gârboviți de ani și boli care, de dragul muzicii și al faimei de odinioară, se reactivează miraculos pentru a urca din nou, nesperat, pe scenă.

Privitorul constată că toți anii petrecuți în obscuritate nu au reușit să le stingă flacăra pasiunii pentru muzică. Acești bătrânei simpatici, relicve ale unui timp și ale unei lumi care nu mai există, se poartă cu o ingenuitate unică, la fel ca niște adolescenți îndrăgostiți, iremediabil de iraționali.

Îi privim cum, cu ultimele puteri, se adună din propria lor uitare pentru ultima oară, de dragul unui ultim mare concert. Nu oricum și nu oriunde, ci tocmai pe tărâmul care, din absurde ambiții politice, le-a fost interzis toată viața: Carnegie Hall, New York City.

La 1 iulie 1998, micul grup de 12 muzicieni, însoțiți de cei doi motocicliști din scena de deschidere, intrau în istorie, pe propria lor istorie călcând.

Apus de soare în pregătire, vara, pe Malecon.

Când vezi acest film de o tandrețe și de o emoție copleșitoare, nu-ți poți visa nimic altceva decât ca, într-o fericită zi, să te plimbi și tu stropit de valurile mării pe esplanada Malecon, în poate cel mai trist, mai romantic și, paradoxal, mai plin de viață oraș de pe pământ: Havana.

După o vreme, încetezi cu visatul și pleci.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Pe urmă constați că, după ce ai petrecut o grămadă de timp revăzând orașul de trei ori în 6 ani, învățându-i pe de rost ulițele, ascultându-i zgomotele nopții, îmbibându-te de umezeală (și de rom Santiago), atingând cu palmele textura zidurilor sale mâncate de timp – și, între timp, fotografiind totul, ai adunat în tine atât de multe întâmplări și emoții, încât atunci când vine vorba să le povestești devii mai mut decât lebăda lui Blaga. Zâmbești doar ca prostul, misterios.

De ce? Pentru că Havana e o poveste despre o lungă și lentă seducție, care nu se poate descrie, ci numai trăi. Și pentru mai ce? Pentru că ești îndrăgostit, iar dragostea pusă-n cuvinte nu mai are nici un haz, monșer.

Exemplu de textură, culori tipice și igrasie în Havana veche.

De ce merită?

Nu cred că există pe lume o ţară mai parazitată de clişee decât Cuba: salsa, rom, Fidel Castro, figura omniprezentă a lui Che Guevara, ţigări de foi, cuvântul revolucion, maşinile vechi americane recondiționate, femei de o senzualitate aparte, duhul lui Hemingway, palmieri, plaje şi homari, apoi iar de la capăt – salsa, rom, Che etc.

Doar că o țară nu e o înşiruire de branduri. Clișeele se deconstruiesc îmbibându-te de un loc, punându-ți întrebările care trebuie.

Oare ce se întâmplă în locurile în care nu se întâmplă nimic, care nu prezintă vreun interes turistic? Ce se întâmplă cu oamenii, de unde vin, cum trăiesc, ce idealuri au? Cum arată azi ţara despre care Cristofor Columb spunea cândva că e cel mai frumos loc de pe pământ?

Caraibele au fost mereu în istorie un loc care s-a validat ficţional – un spaţiu care a înfierbântat imaginaţia unor hidalgos cu pălăriile date pe ceafă şi pumnalul la carâmbi.

Cei 400 de ani de dominaţie spaniolă au transformat insula într-o jucărie prețioasă și râvnită, pe care au încercat să şi-o smulgă din mâini, pe rând, corsari francezi, piraţi englezi şi bandiţi olandezi.

La un moment dat, pe la 1760, englezii s-au bătut vreo 7 ani cu spaniolii până au pus mâna pe insulă, ca apoi să o dea la schimb pe Florida.

Nu de puține ori, mașinile sunt recondiționate direct pe străzile orașului. Poți asista la chituiri, vopsiri, ba chiar segmentări de motor. Cum piese de schimb nu există, se reconstruiesc. Cubanezii sunt genii în materie de mecanică.

Havana a intrat pe la începutul secolului XX pe mâna americanilor, devenind un vast cazinou, cu prostituția all inclusive (existau 270 de bordeluri cu acte!), care producea mai mult bănet și corupție decât tot Vegasul la un loc.

Normal, sub conducerea acelorași „investitori strategici”, gen Meyer Lansky sau Lucky Luciano.

Noroc cu Viva la Revolucion! din ’59 și ai ei barbudos, cei trei faimoși C: Che, Castro și Cienfuegos.

Cu o naționalizare surpriză, au capturat toate Buick-urile și de atunci sunt blestemați de o ursitoare rea să le tot repare.

Au îmbrățișat strâns idealurile Uniunii Sovietice, dar nu și bunăstarea ei. Iar în anii ’90, rușii au aruncat în aer mai toate podurile economice care-i legau, lăsând Cuba într-o gravă criză.

Acum, istoria se sucește iar: se întorc americanii. De când Obama și Air Force One au băgat spaima în toți chiloții întinși la uscat de pe terasele Havanei, numărul turiștilor a crescut de peste 5 ori.

Așa că, vă rog frumos, mergeți iute, până mai apucați să beți în cârciumi soioase un mojito mas fuerte por favor în cinstea lui Hemingway.

La ceas de seară, într-o casă colonială stând să se dărâme, o familie stă la taifas. Ea se joacă cu pisica, el bea un rom ieftin, iar câinele s-a pus pe urlat. Cuvântul de ordine e: mucho calor (căldură mare).

Top 5 provocări

1. Alege o stradă oarecare din Havana Vieja și petrece o zi întreagă pe ea, luând aminte la tot. Intră prin labirinturile curților interioare și îndrăznește să mănânci de pe stradă un pan con mayonesa, cu mult colorant galben. E grețos de mișto.

2. Privește cu toată seriozitatea un apus de soare alături de îndrăgostiți și de familii cu copii, duminica, pe Malecon, bând rom ieftin cu paiul, la cutiuță. Havanezii iau chestia asta foarte în serios.

3. Urcă în miezul verii pe terasa unui hotel de lux pentru străini și abține-te să nu te arunci – „bombă” – îmbrăcat în piscină.

4. Caută și descoperă Barrio Chino (Cartierul chinezesc). Încearcă să mănânci la prânz o supă de ciuperci sweet and sour fără să transpiri ca un porc.

5. Plimbă-te prin faimosul cimitir Cristobal Colon. Admiră criptele, adevărate opere de artă ale sculptorului Ramos Blancos, și încearcă să găsești (fără ajutorul groparilor) mormântul lui Ibrahim Ferrer. Pune o floare.

Nu uita să fredonezi un pic melodia asta, cântată de un duet excepțional și acompaniată la pian de unul dintre cei mai mari muzicieni cubanezi de jazz.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€