Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977

Zilele trecute am dat peste un citat din Kurt Vonnegut, autorul teribilului Abatorul cinci, care mi-a rămas în minte în pofida faptului că memoria reproductivă nu mă ajută de obicei:

„Detest faptul că americanii sunt învățați să se teamă de anumite cărți și de anumite idei de parcă ar fi niște boli periculoase”.

Prima dată mi-a sunat foarte actual ca descriere a stării de lucruri din anumite medii din America de azi, dar apoi mi-a reamintit că această frică se întâlnește și în ograda noastră, în mult mai familiara cultură română.

Sunt zilnic martora unor situații în care destule idei și argumente raționale sunt respinse din reflex ideologic sau în care anumite dovezi imposibil de contestat sunt irațional acuzate de contrafacere.

În România, această frică de adevărurile care pot demonta o ideologie favorită sau de cărțile care pot deschide, pur și simplu, mai multe câmpuri de libertate se clădește pe o istorie destul de lungă de cenzuri și pe o practică articulată sistematic în deceniile comuniste.

Cu astfel de considerații în minte vă recomand azi Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977, volumul lui Liviu Malița, apărut la Cartea Românească anul trecut. Trimiterea din titlu la erezie concentrează foarte bine tipul de opoziție pe care-l construiesc supraviețuitorii cenzurii sau ilegaliștii ei.

Este un volum de istorie literară, dar și de istorie a pieței de carte sau a vieții scriitoricești, această deschidere făcând din el o lectură interesantă și pentru nespecialiști.

În lumea noastră culturală circulă tot felul de legende despre anii literaturii sub comunism: ba că a existat o uriașă producție de literatură de sertar, scrisă de autori care și-au manifestat astfel rezistența față de sistem, ba că mari scriitori au pactizat cu sistemul pentru beneficii minore, ba că alții au obținut astfel avantaje majore, ba – în sfârșit – că scriitorii români au preferat să scrie evazionist și neimplicat politic decât să-și piardă cu totul dreptul de semnătură.

Or, Literatura eretică scoate din arhive și aduce la lumină o mulțime impresionantă de documente care pot arăta ce și cât anume din aceste legende culturale reprezintă adevăr. Dezvăluirile ei sunt însă mult mai ample decât atât.

Scopul declarat al autorului nu este rectificativ, ci descriptiv:

„Titlul are, evident, valoare metaforică. Pentru a-i preciza sensul, trebuie subînțeles că el acoperă doar acele texte și manuscrise pe care Cenzura le-a analizat pentru a decide dreptul de publicare, mai exact, cele pe care (rar) le-a interzis complet sau asupra cărora a intervenit, solicitând, pentru a putea apărea, modificări, de regulă, mutilante artistic”.

În centrul studiului este Direcția Generală pentru Presă și Tipărituri, instituție apărută în 1949 și activă până în 1977, ultimii doi ani sub titlul Comitetul pentru Presă și Tipărituri, chiar dacă cenzorii continuă să supravegheze producția literară și după acest an.

Autoritarismul acestei instituții se vede în primul rând din faptul că nu are alt program decât acela, nici măcar el explicitat doctrinar, de a apăra interesele Partidului Comunist sau, în limbajul de lemn al anilor ’70, de a păstra „exigențele politice și ideologice izvorâte din complexele sarcini trasate de partid”.

Cele mai multe pagini le ocupă analiza textelor care provoacă anxietăți cenzorilor din cauza anumitor atitudini estetice sau anumitori teme înaintea altora. Celor tineri li se va părea stupefiant că, de pildă, onirismul sau avangarda erau privite ca fiind subversive din principiu sau că tema istoriei și tema erotică se puteau transforma în butoaie de pulbere.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Încape și umor în această cercetare a ereziei literare, de găsit mai ales în paginile care vorbesc despre compromisurile făcute de ambele părți pentru a păstra intactă masca directivelor prețioase și pentru a nu sacrifica prea mult, pe de altă parte, din valoarea literară.

Cenzorii înșiși devin uneori autori, temători că nu vor trece proba verificărilor dogmatice, supravegherea se practică reciproc, creând complicități dificile, gafe retorice scapă filtrelor exigente, făcând loc acuzațiilor ulterioare.

Părțile mele preferate conțin nuanțele subtile ale raporturilor dintre autori și cenzori: autorii nu sunt reprezentați ca niște inocenți, după cum cenzorii nu sunt mereu niște barbari.

Cred că în această temperare subtilă, poate mai mult decât în rezistența fățișă, se află cheia concluziei că – în ciuda mecanismelor puse în mișcare de cenzura acelor ani – literatura română nu a fost alterată fundamental.

Cu adevărată admirabilă mi se pare însă capacitatea lui Liviu Malița de a fi erudit fără morgă, când efortul său ar fi îndreptățit o bună doză de autoritate analitică. Departe de a impune o interpretare, autorul preferă expunerea dovezilor spre verificare individuală. Nenumăratele notații de arhivă pe care le-a dezvăluit pentru a scrie această carte nu se supun unei suprastructuri personale.

Autorul refuză retorica personalistă și abia dacă-și permite o mărturisire pe final:

„Nu iubesc această temă. /…/ Pentru mine, această carte înseamnă o formă de revanșă. Asumată ca o provocare profesională, ea mi-a livrat sentimentul reconfortant că am depășit angoasele propriului trecut.

Mi-a reconfirmat vechea impresie, din zilele lui decembrie 1989, că am evadat dintr-un coșmar. Se poate spune și așa: într-un fel, tăcerea și umilința de altădată încearcă să fie răscumpărate în cuvintele de acum”.

Aparent, un act de cenzură lasă în urmă o tăcere. Literatura eretică ne dovedește că nu este de fapt așa. În subsolul oricărui act de cenzură începe o mică rezistență, o mică revoltă, care se transformă ulterior într-un adevărat vacarm eretic, el însuși spectaculos pentru cel care știe să-i capteze frecvența.