Lecții aparte

Cu ani în urmă, pe canalul de muzică Mezzo, priveam uluită o pianistă care-l interpreta pe Rahmaninov. Dincolo de interpretarea muzicală, Hélène Grimaud fascina prin prezență: de o frumusețe rară și destul de imobilă exterior, trăda atâta frenezie și energie interioară – abia conținute – încât aproape că era imposibil să o asculți și să o privești în același timp. De atunci, i-am ascultat toate înregistrările pe care le-am putut găsi.

Am aflat din interviurile ei că muzica, pe care a început să o studieze de la 7 ani și care a făcut-o unul dintre cei mai mari pianiști contemporani, a ajutat-o să-și ordoneze tocmai această turbulență interioară.

Nevoia de ritm și simetrie era atât de mare pentru fetița de 5-6 ani, încât – îi relata ea unui interlocutor – dacă își julea un genunchi din întâmplare, pe celălalt îl julea intenționat, cu o piatră, ca să fie la fel.

Prima soluție pentru incapacitatea ei naturală de a face față dizarmoniilor lumii a fost muzica, dar au venit și altele: mai ales lupii și scrisul.

Mai multe detalii despre toate acestea ne oferă artista însăși, în Lecții aparte (Polirom, 2015, traducere de Mădălina Vatcu). Textul este falsul jurnal al vacanței neobișnuite pe care pianista o transformă într-un fel de călătorie inițiatică.

Obosită de rutina disciplinată și austeră a carierei de artist profesionist, golită de bucurie și energie de viață, epuizată de mulțimea concertelor și a interviurilor care o fac să intre „în disonanță cu lumea” și să-și uite „îndatorirea legată de fericire”, Hélène Grimaud evadează din propria viață „ca să-și salveze viața”.

Fără niciun plan în minte, urmează ceea ce îi par a fi semnele lumii și călătorește prin orașele în care concertase de zeci de ori, dar pe care nu le văzuse niciodată: New York, Roma, Assisi, Veneția, Berlin, Hamburg. „Semne, lămuriri, mesaje, întâlniri, toate aceste clipiri cu subînțeles ale destinului mă conduseseră pe drumul de acum”.

Convinsă că nu există hazard și că tot ceea ce pare coincidență face parte din conspirația universului care ne conduce spre răspunsul pe care îl căutăm, pianista întâlnește oameni obișnuiți, care îi oferă „lecțiile aparte” de care fusese atât de avidă.

De aceea, numele proprii sunt adesea înlocuite cu nume de roluri: Necunoscutul (întors de Hélène din iadul deznădejdii, prin mijlocirea unei Béatrice), Profesorul (personaj crucial, un bătrân întâlnit întâmplător în drumul de la Roma la Assisi).

Rolul pe care îl alege pentru sine este acela de discipol cu mintea deschisă, dar și de fetiță care refuză să devină femeie. Cele mai frumoase pagini ale cărții, care ar merita reproduse integral, sunt 84 și 85, unde – cu o privire colorată metafizic în nuanțe pe care ni le amintim din Lolita lui Nabokov – autoarea descrie un fel de esență de fetiță, pe cât de iluzorie, pe atât de fermecătoare:

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

„Fetițele sunt nervii morții care le face ochi dulci. Fetițele au curiozitatea ei, fără vreo urmă de cruzime, doar ele o pot privi în față, fără să facă din ea un caz personal, nici să o nege sau să și-o însușească. Ele dețin adevărata inocență: puterea de a privi răul suprem fără ca răul suprem să le pervertească; cu buzele întredeschise, cercetează fără tulburare o albină zdrobită sau șoarecele gâtuit din botul pisicii; ele știu, fără greș, ce parte dintr-un trup micuț palpită încă și care parte anume a cuprins-o moartea. /…/ Pactul tăcut cu moartea, fetițele îl țin ca talisman: fiindcă ele presimt că va fi nevoie foarte curând să renunțe la favoarea de a-și aparține pe de-a-ntregul: iute, cât picură trei stropi de sânge, viața le va răpi trupușoarele, va face din ele ostatice. Le va trebui atunci o forță uimitoare să-și păstreze șarmul și să reziste comploturilor chimice pe care viața le va urzi împotrivă-le: comploturi ale hormonilor și comploturi maternale, capcane ale femeilor și cicluri lunare, și toată liota de mame și soacre, luminile magazinelor îmbietoare și pagini de fățarnice povești cu zâne.”

Anumite lecții sunt însă învățate din cărțile care o însoțesc peste tot sau de la lupi – animalele în care Hélène Grimaud se recunoaște și de care se simte cel mai apropiată: „ceea ce e valabil pentru lupi e valabil și în muzică”.

De la un prieten (între timp dispărut) o primește pe lupoaica Alawa – odată cu care începe atât lecția libertății, cât și lupta pianistei pentru protejarea acestei specii. Asociația și parcul dedicat lupilor, înființate de ea, sunt astăzi active și funcționale.

Relatarea momentului în care o lupoaică o rănește la gât și aproape îi rupe un deget chiar înaintea unui concert, pe care artista îl susține ascunzându-și rănile, dă o imagine destul de exactă despre măsura pasiunii sale, atât față de lupi, cât și față de muzică. Mie mi-a amintit și de o înregistrare de la o repetiție în care – așa cum fac mai toți pianiștii – Hélène Grimaud murmură ceea ce cântă.

Îngânarea ei mi s-a părut un fel de mârâit de lup, poate printr-o simbioză instantanee cu animalul adorat: „inconștiența mea, sentimentul rotund de invincibilitate, și uneori chiar de imortalitate, care era esența mea, imprimase propriilor gesturi o încredere care, în lumea animală, aparține doar celor dominanți. Însă nu eram lupoaică, eram numai o femeie, iar restul, tot restul, era doar privilegiu.”

Onestitatea cu care autoarea se raportează, dincolo de umilință și orgoliu, la îndoială și la certitudine este cel mai interesant aspect al cărții. Dacă imaginile noastre despre lume sunt, la urma urmei, proiecții personale, de ce le-am proiecta preferențial pe cele ale disperării și întunericului?

De ce este în mod necesar mai bună imaginea universului ca întâmplare decât imaginea universului ca înlănțuire de semne pozitive, de ce ficțiunea destrucției lucide pare mai validă decât ficțiunea muzicală a sensului?

Fără să conțină vreo știință secretă sau vreun răspuns pe care să nu-l fi citit în altă parte, fără să tulbure prin calitatea prozei sau a frazei, Lecții aparte cucerește prin tandrețea netrucată cu care autoarea privește lumea.

Refuzul cinismului și al viziunilor sumbre despre inutilitatea vieții sau despre damnarea umanității („Opriți-vă, opriți-vă! Destul, vă rog!” – îi cere unui profet al lucidității împotriva speranței) deschid întrebări pe care ar merita să ni le punem mai des.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€