„Lebăda de cristal”: Chicago dreamin’ în postcomunism

Daniel Iftene

Redactor

Pictată peste decorul șters al tranziției est-europene, silueta Velyei urlă. Paltonul roșu, pulovărul galben, fularul albastru, asortat cu culoarea de pe pleoape și peruca pe care-o poartă când mixează muzică house într-un club din Minsk îți intră în ochi. „Ce ești tu, clovn?”, o iau la mișto doi tipi în autobuz. Așa e Belarusul anilor 1990. Pare fără scăpare și se agață de cei care vor să-l părăsească precum cârligul ascuțit de buza peștelui.

Pentru Velya, biletul de scăpare e visul american, care atârnă și el tot de un fir, de firul roșu al unui telefon cu disc, care urmează să-i hotărască viitorul. Pentru că, după ce și-a trecut un număr fals în dosarul pentru viză, fata trebuie să cerșească bunăvoința unei familii din orașul Cristal, prea ocupată să organizeze o nuntă ca să mai și accepte, binevoitoare, fițele unei DJ-ițe aspirante din capitală.

Chiar dacă are zonele ei cenușii și nu evită repetate descrieri ale unor abuzuri în lanț, perspectiva regizoarei Darya Zhuk asupra anilor ’90 e mult mai plină de lumină și de culoare decât a altor cineaști, în special a celor care, profesional, au stat o perioadă la umbra marelui urs.

Velya e dezamăgită, dar nu disperată, încearcă să rezolve fiecare situație cât poate de calm și scoate din buzunar deseori șarmul indiscutabil. Nu zgârie și nu mușcă lumea care-o înconjoară. Își pune căștile pe urechi și merge mai departe; toate sunt obstacole mici în calea Chicagoului la care visează.

Hotărârea ei e fermecătoare până în punctul în care prețul pe care trebuie să-l plătească e prea mare, până când lumea din jurul ei se dezumanizează total. Vă mai aduceți aminte de abuzurile din timpul stagiului militar obligatoriu, care-și creaseră propriul folclor? Poate că unii, nu. Dar de imaginea de talcioc constant a unora din orașele de provincie în anii ’90? Dar de dramele privatizărilor și eșecurile schimbărilor de regim?

Autoarea „Lebedei de cristal” trece prin toate, le recreează migălos, iar absurdul și umorul ies din realitatea surprinsă ca uleiul din apă. Scena nunții, de un teribil kitsch est-european, e spectaculoasă, dar grotescă prin felul în care e montată după cel mai dur moment al filmului. Totuși, deschiderea aproape optimistă din final scoate filmul dintr-un mizerabilism prăfuit.

În rolul Velyei, Alina Nasibullina pare că plutește, nu că joacă. Figura ei răzvrătit-senzuală ajunge să aibă o relație aparte cu camera Carolinei Costa, care o caută în zeci de prim-planuri și o vânează în unghiuri premonitorii: „strivită” de imaginea unui soldat, pierdută în oglinda vitrinei cu cristaluri sau dincolo de ferestre prăfuite.

Cunoști lumea pe care o vezi, ai trăit în ea, dincoace de cortină. E lumea-purgatoriu, din care poți doar să privești și să speri la lumea-rai care, totuși, nu te vrea. E traumatizantul vis american al Estului, plăcut surprins în cele mai puternice culori.

Mubi: „Lebăda de cristal” (2018). Regia: Darya Zhuk; Scenariul: Helga Landauer și Darya Zhuk; Imaginea: Carolina Costa; Cu: Alina Nasibullina, Ivan Mulin, Yuriy Borisov, Svetlana Anikey.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

Premii și distincții: Propunerea Belarusului pentru premiile Oscar; Premiul criticii la Festivalul Internațional de la Bratislava, Premiul Asociației Criticilor de Film Ruși pentru cel mai bun debut.

Netflix: „O dragoste ascunsă” / „A Secret Love” (2020)

Sunt câteva secvențe care-ți dau fiori pe șira spinării în acest documentar produs de Ryan Murphy („Pose”, „Glee”) despre Terry Donahue și Pat Henschel, două femei care au fost nevoite să ascundă timp de mai bine de 60 de ani faptul că sunt un cuplu.

Semnat de unul dintre nepoții de soră ai lui Terry, Christopher Bolan, „O dragoste ascunsă” împinge povestea spre trecutul celor două femei care s-au întâlnit după al Doilea Război Mondial și care au fost despărțite doar după 72 de ani, timp în care, în fața familiilor, cunoscuților sau necunoscuților, s-au dat drept colege de apartament, prietene la cataramă sau verișoare.

De cealaltă parte, tânărul regizor urmează drumul pe care-l mai au de făcut cele două odată ce anii nu mai pot fi trecuți cu vederea, iar Donahue cade pradă Parkinsonului. Posibilitatea vinderii casei, a mutării în Canada și chiar a unei căsătorii scot la suprafață un material mult mai interesant decât fotografiile și filmările de arhivă, care nu fac altceva decât să apese pe emoții mici și informații doar câteodată interesante.

Vudu: „Sfârșit de propoziție” / „End of Sentence” (2019)

Un tânăr răzvrătit și un tată închis în el pleacă pentru cinci zile din Statele Unite, ca să împrăștie cenușa celei care le-a fost mamă și soție, deasupra unui anumit lac din nordul Irlandei. Rețeta e predictibilă: iei două firi în mare parte opuse, le pui împreună și fiecare va ieși mai puternic la capătul drumului.

Însă regizorul islandez Elfar Adalstein reușește să-și condimenteze puțin diferit filmul, să aducă mici răsturnări de situație și surprize, ca să-ți deturneze atenția de la rezolvarea la care te aștepți chiar de la începutul călătoriei.

„Sfârșit de propoziție” merită chiar și pentru minuscula discreție din final și pentru inocența cu care își asumă ceea ce este: un film-călătorie lejer printr-o Irlandă verde-trifoi, unde lumea cântă din senin la un pahar de stout, peste care se revarsă lacrimi și inopinate lecții de viață.

Amazon Prime: „Rău” / „Villain” (2020)

Până la cei 56 de ani ai săi, Eddie a învățat pe pielea lui cam toate relele din lume - înșelăciune, jafuri, omoruri -, dar pierderea unei persoane iubite îl face să încerce să cârpească greșelile trecutului. Numai că, la ieșirea din închisoare nu-l așteaptă șansa schimbării la față, ci un frate toxicoman, care a pus pe butuci barul pe care-l au împreună și mai e și dator vândut unor interlopi locali… deci elegant-violenți, că-s britanici.

Chiar dacă povestea nu are bomba pe care o aștepți, realizatorii te momesc cu reconfortante băi de sânge și culori suprasaturate.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€