Labirintul minciunilor

„Candidatul” Germaniei la Oscarurile internaționale – Im Labyrinth des Schweigens -, tradus cu titlul englezesc Labirintul minciunilor, reprezintă mai mult decât dezlegarea unei încrengături de minciuni. Pentru că termenul din limba germană are sensuri multiple, printre care cel de taină, de ascunziș și, mai ales, de înțelegere secretă pe care cineva încearcă să o țină sub pecetea tăcerii.

Povestea începe printr-un suspans de tip polisier. În curtea unei școli din Frankfurt am Main, în anul 1958, un trecător recunoaște îngrozit un alt bărbat după defectul mâinii drepte. Acest om se dovedește a fi Alois Schulz, acum profesor de liceu, fost membru al Waffen SS și torționar la Auschwitz. Firul acestui secret e preluat de reporterul Thomas Gnielka, de la Frankfurter Rundschau, care, la rândul său, cere ajutorul procuraturii din Germania de Vest.

Aici începe labirintul „tăcerii vinovate”, pentru că niciun procuror nu pare interesat de urmărirea penală a acestui torționar. Germania Federală a anilor ’50 – la fel ca România postcomunistă – este o țară care se ferește să își vadă propriul trecut. După cum spune unul dintre supraviețuitorii lagărelor, lumea vrea numai dulcegării.

În Germania anilor ’50-’60, cei mai mulți tineri nu știau nimic despre Auschwitz – la fel cum în România sunt tot mai puțini cei interesați de trecutul comunist. Și tot ca în România de azi, unde foști profesori de marxism au devenit specialiști în democrație liberală, în fosta RFG un om ca Alois Schulz, care triase evreii pe rampa de la Birkenau, îi educa pe tinerii germani. Nu suntem singura societate în care generații întregi au fost instruite, administrate și educate de către criminali, mincinoși, lași sau ipocriți.

Așa cum arăta Frederick Taylor în remarcabilul său studiu despre fenomenul denazificării, după marile procese de la Nürnberg a urmat o perioadă a „tăcerii vinovate”. Conform unor statistici publicate recent, cea mai mare parte a funcționarilor din RFG erau foști naziști.

De fapt, procesul așa-zisei denazificări nu a avut loc niciodată, pentru că, dintr-un milion de foști naziști cărora li s-au deschis dosare penale după război, au fost condamnați mai puțin de 10.000, iar dintre aceștia, după numai un an, rămăseseră în închisori doar 300. Totul, sub atenta supraveghere a britanicilor și americanilor care controlau Germania de Vest.

În film există o scenă în care un ofițer american care administrează arhivele naziste spune plictisit: toți ați fost naziști, așa cum toți cei din RDG sunt acum comuniști, iar dacă mâine vor veni marțienii, veți fi cu toții mici omuleți verzi.

*

E șocant cât de bine seamănă toate acestea cu ce s-a întâmplat în România. Protagonistul din Labirintul minciunilor își pune aceeași întrebare ca personajul principal din cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu: „De ce eu?”. Iar paralela nu se oprește aici.

La fel ca povestea spusă de Giurgiu, filmul lui Ricciarelli gravitează în jurul unui procuror zelos, Johann Radmann, un tânăr ambițios și oarecum naiv care își asumă (mai întâi în secret) cazul criminalilor de la Auschwitz.
Radmann – jucat extrem de credibil de către Alexander Fehling, care a avut un rol de nazist meschin în Inglorious Bastards – își începe cariera ca un moralist absolut, care vrea să urmeze „litera legii” chiar și atunci când e vorba despre delicte minore.

Portretizând un workaholic singuratic, dar energic și dornic de succes, Fehling ne arată evoluția unei întregi generații. Personajul său îmbină identitatea mai multor oameni ai legii (Kugler, Vogel, Wiese) care s-au luptat pentru a aduce în atenția publicului german adevărul despre lagărele de exterminare.

Din perspectivă istorică, filmul ne duce în culisele procesului „Auschwitz 2”, declanșat de procurorul Franz Bauer, proces care a avut loc la Frankfurt între anii 1963-1965. Deși sovieticii au orchestrat celebrul proces de la Auschwitz în Polonia de după război, mulți dintre cei implicați în acțiunile criminale de acolo, ca Richard Baer sau Robert Mulka, au rămas necondamnați.

Radmann, aidoma conaționalilor săi, nu știa nimic despre Auschwitz. El descoperă tot mai multe informații cumplite despre istoria tragică a națiunii sale, dar, și mai important, despre propriul trecut. Încetul cu încetul, tânărul procuror e prins într-o pânză de păianjen în care chiar și propriii colegi sunt convinși că lagărele reprezintă invenții ale propagandei „învingătorilor”. El trebuie să înfrunte disprețul oficialităților, lipsa de cooperare a funcționarilor și tăcerea vinovată a societății.

Intimidat de superiori, agresat de neo-naziști, refuzat de polițiști, atras cu poziții sociale, Radmann ajunge într-un labirint al secretelor – o ilustrare complexă a Germaniei de după război.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea spusă de Ricciarelli se amplifică gradual și ne dăm seama că nu mai este vorba doar despre conflictul social, ci și despre un conflict personal. Și, cu toate că implicațiile morale și sociale sunt explicite, filmul ne arată ceea ce Hannah Arendt numea „banalitatea răului”.

Căutând torționari, Radmann găsește brutari bonomi, stomatologi și pădurari, profesori ori mecanici auto. Spectatorii sunt conduși către unul dintre cele mai cumplite adevăruri ale lumii contemporane: milioane de oameni au fost uciși de câteva mii. Iar scuzele celor mai mulți au fost „mi-am făcut doar datoria”, „am urmat ordinele superiorilor”, „eram doar în administrație” și, cea mai odioasă dintre toate, „nu știam”.

*

Giulio Ricciarelli, care s-a remarcat până acum ca actor, face un prim lungmetraj de ficțiune extrem de coerent. În primul rând, regizorul german reușește să construiască atmosferă, să ne transporte în epocă. Adeseori, coloana sonoră (muzică pop germană a anilor ’50) devine un contrapunct sardonic la adresa societății, ancorată în superficialitate.

În ciuda unui oarecare teatralism, care face ca „Labirintul…” să pară o producție de televiziune, stilul operatorilor Martin Lange (Die weisse Massai) și Roman Osin (Pride and Prejudice) produce câteva secvențe impresionante. Una este cea în care procurorul adună mărturii, iar opțiunea regizorală este de a lăsa atrocitățile în afara cadrului cinematografic.

Există și greșeli regizorale „de începător”, cum ar fi deschiderea prea multor fire narative, niciodată complet dezvoltate – de exemplu, întâlnirea cu agenții Mossad –, ceea ce-l va împiedica pe Ricciarelli să câștige Oscarul.

Însă calitatea filmului constă în reconstituirea unei realități sociale prin intermediul unui personaj. De exemplu, scena în care Radmann, naiv, îi cere unui supraviețuitor să îi dicteze numele tuturor victimelor din lagăr devine un mijloc prin care regizorul „deschide ochii” personajului și, totodată, ai spectatorilor.

Secretul cumplit pe care îl va descoperi procurorul nu reiese din interviurile cu peste 200 de supraviețuitori sau din încercarea de a găsi vinovați. Descoperirea trecutului este revelația a ceea ce suntem și anticiparea a ceea ce vom fi. La întrebarea „ce am fi făcut dacă eram în locul celor pe care îi judecăm”, concluzia este cumplită: ce altceva decât să fi fost ca ei?