La pas prin Parisul românilor iluștri

Robert Adam

Viața

03/09/2020

România, chiar și sub forma Principatelor Române, a fost mai mereu o periferie, un satelit care a gravitat în jurul unui centru politic și spiritual major.

Centrele s-au schimbat de-a lungul timpului, în funcție de mărirea ori decăderea unor puteri de aproape sau mai de departe. Țara Românească și Moldova au fost secole de-a rândul în orbita Stambulului.

Pentru Transilvania, modernitatea a venit cu o pendulare între Viena și Budapesta. Principatele Unite, iar apoi România Mare, au datorat multe Parisului.

Anii '30 ai secolului trecut consemnau o glisare spre Germania și Berlin. După comunizare, farul călăuzitor al Estului avea să fie Moscova, până ce Nicolae Ceaușescu lansează un curs de „naționalizare” a comunismului.

Parisul (și Franța, în general, dar mai ales capitala ei) începe să îi atragă pe români la începutul secolului XIX, în plină epopee napoleoniană. Odraslele boierești ies treptat de sub zodia orientală și se vor occidentaliza de-a lungul câtorva decenii, în educație, vestimentație și ideație.

Călăuzit de busola amintirilor, am luat-o la pas prin Parisul unde am studiat și lucrat ani buni, pe urmele iluștrilor înaintași. La pas, da, pentru că Parisul este un oraș de dimensiuni reduse, de două ori mai puțin întins decât „micul Paris”. 

Am început, istoric și sentimental, cu Cartierul Latin, unde am locuit șapte ani. Primii studenți români sosesc la Sorbona în 1803-1804, după cum aflăm dintr-un studiu al lui Dan Berindei.

Numărul lor sporește neîncetat, vlăstarele aristocrației fiind atrase de Paris, pe atunci creuzetul modernității, ca de un magnet. Dacă rezultatele lor academice rămân în genere modeste, ei neavând nevoie de diplome, ci de o formare și o socializare occidentale, nu același lucru se poate spune despre activitatea lor politică.

Când Bălcescu sfâșia tronul regelui Franței

„Bonjuriștii” au adoptat la Paris idei reformiste care, pentru Moldova și Valahia acelor timpuri, precar ieșite din feudalism, erau ostentativ revoluționare. La carul cu boi al Principatelor, junii occidentalizați doreau să monteze un motor de Formula 1.

Alecsandri, Ion Ghica, socialistul utopic Teodor Diamant, Bălcescu, Dimitrie și Ion C. Brătianu au jalonat la Paris un curent progresist și unionist.

În 1846, chiar în piața Sorbonei, la numărul 3, ia ființă Biblioteca Românească, care servea drept sediu și Societății Studenților Români, ale cărei activități erau cu precădere politice (emanciparea Țărilor Române de sub dominația otomană), ba chiar și conspirative.

Mulți dintre studioși intră în lojile masonice locale. Aproximativ zece tineri români iau parte la evenimentele revoluționare din Paris din februarie 1848. Bălcescu îi trimite chiar o epistolă lui Alecsandri, însoțită de o bucată smulsă de el din catifeaua tronului regelui Ludovic-Filip. După încălzirea pariziană, românii se întorc la baștină spre a declanșa revoluția din Țara Românească.

La doi pași de Sorbona se află biserica românească din Paris, situată pe strada Jean de Beauvais, peste drum de Collège de France.

Construită în 1380, a fost capela unui colegiu iezuit care l-a numărat printre elevi și pe nonconformistul Cyrano de Bergerac, modelul istoric al piesei lui Edmond Rostand.

În urma unei subscripții publice, guvernul român cumpără în 1882 lăcașul lăsat în părăsire și îl transformă în prima biserică ortodoxă românească din Occident, cu hramul Sfinților Arhangheli.

În 1948, aceasta se separă canonic de Patriarhia română și devine un punct nodal al exilului anticomunist. După îndelungate tribulații și dezbinări, unele alimentate și de la București, în 2009 se întoarce sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Române și devine catedrală mitropolitană.

În scuarul din susul bisericii, spre rue des Écoles, exilul românesc a obținut în 1989 autorizația de a amplasa în spațiul public statuia lui Mihai Eminescu.

Liră, mantie, carte, opera lui Ion Vlad nu face economie de simboluri. În ziua vizitei noastre, poetul părea în trecere, gata să încalece pe bicicletă spre noi orizonturi.

Urmele lui Cioran și recordul lui Eugen Ionescu

Strada Jean de Beauvais se intersectează cu rue du Sommerard, unde la numărul 13 a fost primul domiciliu parizian al lui Emil Cioran. Astăzi, acolo este un hotel.

De pe peretele recepției, un Cioran bătrân privește nostalgic cadrul primilor săi pași parizieni. Sosit în Franța ca bursier al Institutului Francez, Cioran nu și-a terminat niciodată studiile pentru care primise sprijin.

A rămas fidel cartierului, locuind zeci de ani într-o mansardă cu vedere spre teatrul Odeon (Matei Vișniec avea să scrie piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, pe care mi-o amintesc de la festivalul de la Avignon 2008, în regia provocatoare a lui Radu Afrim).

Lui Cioran îi plăcea să se plimbe prin grădina Luxembourg, unde ar fi putut să se întâlnească bunăoară cu Eugen Ionescu, care ar fi venit dinspre apartamentul său de pe bulevardul Montparnasse. 

Primele piese de teatru ale lui Eugen Ionescu, Cântăreața cheală și Lecția, se joacă (omagiu, supliciu?) zi de zi tot în Cartierul Latin, la minusculul teatrul Huchette, cu începere din 16 februarie 1957, în montările originale.

Longevitatea le-a adus un record mondial și spectatori din lumea întreagă: japonezi sau americani care nu pricep o boabă franceză, dar bifează cu satisfacție o atracție turistică de Guinness Book.

Sena curge imperturbabilă la câțiva metri de bastionul insubmersibil al absurdului ionescian, înconjurat de șaormerii și alte restaurante capcană pentru turiști cu gâtlejuri de tablă (pe care însă noi în vara asta nu i-am mai întâlnit, pandémie oblige).

Trecând pe malul drept al Senei, în câteva minute ajungem la atelierul Brâncuși de lângă centrul Pompidou. În ziua vizitei, era închis, din motivul, deja banal, de COVID-19.

Atelierul originar, donat prin testament de sculptor statului francez și reconstruit identic în 1997 de arhitectul Renzo Piano, era situat în fundătura Ronsin, alături de cele ale altor artiști.

Fundătura a dispărut, o dată cu extinderea spitalului Necker, în anii 1980. Locul devenise celebru în 1908, odată cu un impas judiciar: crima ultramediatizată, dar nerezolvată, în care fusese implicată Marguerite Steinheil, fosta amantă a unui președinte al Franței, mort în compania sa intimă la palatul Elysée în 1899 (un fel de caz Lewinski mai sordid, cunoscut în epocă drept „afacerea pompei funebre”).

Dar Brâncuși se instala acolo abia în 1916,  și avea să dea o nouă deschidere spre posteritate fundăturii.