La La Land

Mia (Emma Stone) și Sebastian (Ryan Gosling) trag să se realizeze. Ea e actriță aspirantă și lucrează într-o cafenea pentru a se întreține. El e pianist talentat şi cântă piese ușurele într-un local oarecare.

Ei i-ar plăcea să joace în filme şi, evident, să fie apreciată. Lui i-ar plăcea să îşi deschidă propriul jazz bar şi, bineînțeles, să fie apreciat.

Ambii tânjesc după libertatea de a crea. Au ajuns într-un moment al vieții lor când se simt pierduţi şi încep să fie, unul pentru celălalt, sprijinul de care fiecare are nevoie.

Pe ecran, totul e îngrijit, luminat frumos şi construit foarte atent. Pe rând sau împreună, Mia şi Sebastian cântă despre viaţă, drame şi angoase personale. Uneori, aceste scene duc cu gândul la musical-urile de succes din anii ’50-’60, perioada de maximă frenezie a acestui gen cinematografic uitat.

Alteori, regizorul Damien Chazelle preferă să adauge secvenţelor o tentă postmodernă, să le actualizeze în aşa fel încât să devină relevante pentru publicul de azi. Prin tot ce face, el alternează propria interpretare cu omagierea stilului clasic de a construi înăuntrul acestui gen cinematografic.

La fel operează şi cu naraţiunea. Când naivi, când conştienţi de lumea în care trăiesc, protagoniştii îşi fac speranţe, se hrănesc cu iluzii, dar apoi aleg în mod raţional, ispitiți să se împlinească financiar, și, eventual, și profesional.

La La Land e construit tocmai pe aceste jocuri secunde, între ce se întâmpla în musical-urile de acum 50 de ani şi ce se întâmplă acum. Dincolo de aparențe, e o reflecție asupra felului în care s-a schimbat societatea în ultima vreme.

Emma Stone și Ryan Gosling, într-o scenă din film.

Când avem impresia că Sebastian va risca şi va alege, totuşi, să nu dea curs unei oferte care ar implica pierderea parţială a respectului de sine, lucrurile nu se adeveresc. Când simţim că Mia va renunţa, o dată pentru totdeauna, la o potenţială carieră actoricească – după mai multe deziluzii –, şansa i se arată nesperat.

Când totul pare să fie bine, intervine o ceartă minoră ce escaladează iute. Când nu mai vedem vreo speranţă, apare brusc luminiţa de la capătul tunelului. Contradicţiile și surprizele se ţin lanț.

Numai că viaţa nu este aşa.

Sigur, Damien Chazelle nu pretinde că ar reconstrui realitatea în acest film. Musical-ul presupune oricum o romanţare a adevărului. Este un gen care trebuie să conţină happy end, să emane artificialitate, să inducă sentimente înalte, frumoase, calde. Să-și transbordeze spectatorul în altă lume.

La La Land mizează, deci, pe o nuanță nerealistă, de fantasmă. În interiorul acestui registru există, totuși, momente care nu conving.

Unul ar fi conflictul declanşat chiar înainte ca Sebastian să renunţe temporar la visul său. Discuția sa cu Mia rămâne, pe tot parcursul, ternă şi plată. Este şablonardă.

Prin construirea acestei secvențe, Chazelle arată că are nevoie de un contrapunct – ceva care să ne scoată din atmosfera too good to be true –, numai că felul în care îl livrează este previzibil și neconvingător. Pare făcut doar pentru că trebuia să apară.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Și alte scene dau această impresie, că au fost introduse numai pentru a mulțumi producătorii și genul în care filmul se încadrează.

La fel ca în filmul precedent, Whiplash – cu care a fost nominalizat la Oscar -, Chazelle vorbeşte şi aici despre faptul că, dacă ne dorim ceva foarte mult, îl vom obţine. Cu multă muncă, cu pasiune, cu trudă, vom reuşi.

E, desigur, o concepţie subordonată ideii de competitivitate, de izbândă cu orice preţ. Spre deosebire de Whiplash, aici regizorul oferă toate aceste precepte mai lax.

Dacă, acolo, protagonistul – tot muzician aspirant – îşi rănea mâinile până la sânge pentru a se impune în cercul lui, aici, eroii nu trebui să parcurgă, totuși, un drum iniţiatic atât de dur.

Cel puţin, nu în faţa aparatului de filmat. Se sare elegant peste o bună parte din suferinţă cu ajutorul unei indicaţii potrivit căreia a trecut o perioadă.

La fel ca în Whiplash, şi La La Land e plin de jazz. În ambele cazuri, calitatea rămâne discutabilă, cu toate că Chazelle a urmat cursuri în domeniu la Princeton.

Și aici, și în filmul anterior, el nu dovedeşte o aplecare serioasă spre jazz, ci selectează, de dragul publicului, cel mai puţin sofisticat palier al genului.

În contrast cu crezul personajelor lui, Chazelle alege, deci, calea uşoară. Face compromisuri. Discursul lui devine astfel încărcat cu ipocrizie, iar La La Land rămâne un musical drăguţ despre doi tineri care îşi găsesc, nesperat de uşor, drumul în viaţă.

La La Land

Regia: Damien Chazelle.

Scenariul: Damien Chazelle.

Cu: Ryan Gosling, Emma Stone, Rosemarie DeWitt.

★★★☆☆