Proverbialul picior în spate al destinului, în „La Gomera” lui Corneliu Porumboiu.

"La Gomera" – fluierături pe lângă portativ

“La Gomera”/”The Whistlers” (2019). Regia și scenariul: Corneliu Porumboiu; Imaginea: Tudor Mircea; Cu: Vlad Ivanov, Catrinel Marlon, Rodica Lazăr, Sabin Tambrea, Augustí Villaronga, István Teglas. Nominalizat Palme d’Or, Cannes 2019; Nominalizarea României la Oscarul pentru cel mai bun film străin.

*

Oricât de fals aristocrată e senzația de proiecție privată, doar pentru ochii tăi, pe care ți-o dă o sală de cinema goală, “La Gomera” lui Corneliu Porumboiu, recent nominalizat de România la Oscarul pentru cel mai bun film străin, nu merită să fie unul din acele filme. Nu de alta, dar exploziile de râs la comun au fost tot timpul mai copioase decât hohotul solitar.

Asta pentru că, poate mai mult decât în celelalte filme ale lui, autorul extraordinarelor “A fost sau n-a fost?” (2006) și “Polițist, adjectiv” (2009) pare să desfidă cunoscutul “rien ne va plus”. Lăsăm la o parte faptul că, oricum, întreaga sa carieră de până acum a fost marcată de schimbări atât de frecvente de formulă, încât a devenit aproape imposibil să-ți creezi așteptări în legătură cu ce și cum va fi următorul film.

Iar, în “La Gomera”, Porumboiu îți amintește asta încă din prima secundă, când Cristi Anghelache (personaj dublu legat de șeful de poliție jucat tot de Vlad Ivanov în “Polițist, adjectiv”) călătorește cu feribotul spre insula care dă titlul filmului, “cea mai frumoasă dintre Canare”, cum strident se anunță ulterior. La început, Cristi e pasager, așa că Iggy Pop cântă din off, cât să plesnească tot Noul Cinema Românesc (NCR), “I am a passenger / I ride and I ride…”. De la feribot până la casa în care îl așteaptă Gilda, fatal trasă-n roșu de la intertitlu până la rochia de pe ea, Cristi e din nou pasager, de data asta într-o mașină, iar Iggy Pop… ați înțeles mișcarea.

După ce iese din generic, Cristi ajunge protagonistul unui mozaic plin până-n buză de momente de un umor cuceritor, care nu (se) iartă. Inițial, e pionul de care Gilda și șeful cel mare, Paco, vor să se folosească pentru a-l scoate din închisoare pe László, unul dintre colaboratorii din România ai mafiei spaniole. Pentru asta, polițistul corupt și atent monitorizat de colegii de breaslă, e scos la tablă (cam ca subalternul său în “Polițist, adjectiv”) și forțat să învețe “Il Silbo”, un limbaj fluierat, inventat de aborigenii din Canare pentru comunicarea peste munți și văi și pe care, în secolul 21, poliția iberică sau bucureșteană l-ar confunda, cu siguranță, cu cântul unor păsări exotice mai ales pentru betoanele comuniste din capitală.

Evident, totul se complică peste măsură când Cristi se îndrăgostește de Gilda, dar Gilda e deja cu László, împreună cu care vrea să-i dea o lovitură de 30 de milioane de euro lui Paco, iar mama lui Cristi, cu care acesta soarbe scurt o ciorbă (într-un croșeu spre ficații prejudiciaților de estetica NCR), donează mii de euro unei biserici în renovare pentru ca părintele Daniel (nu neapărat Preafericitul!) să se roage pentru fiul ei care poate că e homosexual…

Lucrurile devin psycho la propriu, cum atent descria Andrei Gorzo rădăcinile scenei din hotelul Opera, în care intră în joc și un Norman Bates local, reconvertit tautologic de la taxidermie la muzica de… operă.

Cei care cunosc filmele de până acum ale regizorului, de la scurtmetrajele de început, la recentele documentare, știu foarte bine că, și atunci sau mai ales atunci când totul pare să o ia razna, Porumboiu se joacă serios, fără să simuleze. Ca în finalul de la “Fotbal infinit” (2018), când, cu o onestitate usturătoare, după ce a ascultat ore în șir visurile funcționarului care și-a pus toată energia în reinventarea jocului de fotbal, îi recunoaște că nu înțelege nici viziunea, nici măcar scopul inițial al proiectului său de viață.

În “La Gomera”, spre exemplu, unul din jocurile extraordinare e cel de răsturnare continuă și deseori comică a semnificațiilor, pe care Porumboiu a demonstrat că îl stăpânește deja. Ca atunci când un spațiu se arată ca decor de film și, într-o secvență următoare, devine decor. Sau ca întreaga schemă a fluieratului care, până la final, abandonează infracționalul pentru cu totul altceva.

Toate în acordurile ocoșe ale unui regizor care nu are nici un interes să respecte notele portativului și nu e nimeni  să-l oprească să parodieze scena dușului din “Psycho”, să sincronizeze împușcături cu cele asupra comisarului Moldovan, să își pregătească finalul pe “O, fortuna” lui Orff, sau chiar să fluiere. Atunci când vrea.

On/Off-screen

Pe vremea când Saddam Hussein și Yasser Arafat încă făceau joc de glezne pentru marea partidă a Orientului Mijlociu, Eli Cohen, un super-spion-erou israelian, reușea să se infiltreze până în structura ministerului sirian al apărării și, de acolo, să lovească în inamicul de peste graniță.

Chiar dacă povestea reală din spatele mini-seriei “Spionul” (acum pe Netflix) are toate elementele unei biografii substanțiale, mini-seria pe care i-o dedică Gideon Raff (creatorul “Homeland”) e mai degrabă decentă și se ridică greu peste curiozitatea față de subiectul în sine.

Cele șase episoade urmăresc parcursul lui Cohen (un rol ofertant pentru Sacha Baron Cohen) din zilele în care a fost recrutat de Mossad până în ultimele momente, în mai 1965, când a fost executat pentru spionaj. Dacă, încă de la început, creatorii par că vor să pluseze pe construcția artistică, deja până la finalul primului episod te prinzi că e doar o spoială de Dorel, regretabilă pe un subiect atât de bun și încă neexploatat.

De exemplu, ca să creeze distanța între spațiile între care pendulează personajul, Israelul e decolorat până aproape de gri, pentru că viața e grea și apăsătoare, mai ales din perspectiva soției, Nadia, pe care nici superiorul lui Eli, nici mașina de cusut Singer n-o mai pot consola între rarele veniri acasă ale consortului. De partea cealaltă a graniței, Damascul e însorit și cald, luxul, sângele și sexul fiind constanta regimurilor politice care se succed rapid în Siria: o lume perversă care-și merită distrugerea, din perspectiva realizatorilor.

Mai mult, “Spionul” intră cu ușurință pe lista celor mai traumatizante scene cu unt din istorie. Săracul lactat e atât de abuzat de Raff de câte ori trebuie să ungă întâlnirile în spirit ale soților despărțiți de istoria crudă, încât ar trebui îndrumat spre o linie telefonică specializată.

→  Cum în 2013 Stephen King a hotărât că “Shining” merită o continuare, Hollywoodul nu putea să se abțină să pună mâna pe ea, mai ales când filmul lui Stanley Kubrick din 1980 a creat un cult pentru nefericirile familiei Torrance.

Pregătită să apară în noiembrie, adaptarea romanului “Doctor Sleep” a fost lăsată pe mâna americanului Mike Flanagan, care, din zona independenților a trecut apoi rapid în barca televiziunii cu bine primita serie “The Haunting of Hill House”. Acum trebuie să-l țină pe picioare pe adultul Danny Torrance (Ewan McGregor), bântuit de fantomele hotelului căruia i-a căzut pradă jucăușul său tată, în încercarea lui de a apăra o fată cu aceleași abilități paranormale ca ale sale.

→  O cameră de hotel, un lift, plaja din Scarborough, un elev/o elevă cu relații picante cu o profesoră/un profesor. Și cam atât. Două povești paralele cu care aproape debutantul Barnaby Southcombe a reușit să prindă câteva festivaluri internaționale, inclusiv competiția de la TIFF 2019. Chiar dacă are câteva momente bune, și chiar dacă îți spui că poți rezista formulei prea rigide a filmului (decupată din piesa Fionei Evans), până la urmă nodul pe care tânărul regizor îl păstrează pentru final în scenariul adaptat nu te face decât să regreți cele 90 de minute pe care tocmai le-ai pierdut. “Scarborough” e distribuit acum de HBO Go.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează