La drum cu tata

Sub încărcătura evenimentelor politice din Cehia anului 1968, cunoscute drept „Primăvara de la Praga”, trei arădeni de etnie şvabă sunt opriţi şi reţinuţi de autorităţi, undeva în Germania Democrată.

Mihai (Alexandru Mărgineanu), medic la vreo 30 şi ceva de ani, şi fratele său Emil (Răzvan Enciu), elev în clasa a 12-a, vor să îl opereze în străinătate pe tatăl lor bolnav – William (Ovidiu Schumacher). E ultima încercare de a-i salva viaţa.

În contextul, iată, schimbat peste noapte, ei beneficiază de o breşă neaşteptată care îi ajută să treacă graniţa în RFG. Iar libertatea peste care dau e îmbătătoare.

Regizoarea Anca Miruna Lăzărescu, aflată la debut în lungmetraj – după ce a primit multe premii pentru scurtmetraje –, dramatizează chiar povestea tatălui ei, mezinul Emil.

Alexandru Mărgineanu, Ovidiu Schumacher şi Răzvan Enciu.

Folosind metode clasice şi sigure, Anca Miruna Lăzărescu alcătuieşte un discurs plat, previzibil, datat, în care occidentalii sunt buni, iar comuniştii sunt răi.

Fără nuanţe şi fără să caute acele mici amănunte care, de obicei, reuşesc să particularizeze un astfel de demers, La drum cu tata este lăudabil ca efort, dar firav din punct de vedere narativ.

În mod clar, filmul se vrea unul adresat marelui public internaţional. Caută încărcătura istorică, pe care o personifică printr-o poveste individuală, conţine şi o aventură amoroasă, personaje multe, parcursul unui road-movie clasic, muzică de cadru abundentă, vorbărie şi agitaţie din belşug.

Fără să cadă în derizoriu sau penibil, proiectul prezintă însă în mod palid un eveniment care, de fapt, ajunge să funcţioneze doar ca pretext.

Pe regizoare nu o interesează nici conflictul dintre cehi şi restul socialiştilor şi nici ecourile Primăverii din ’68, pe care le acoperă absolut fugitiv.

Ea se rezumă doar la impactul pe care Occidentul îl are asupra unor comunişti cu alură disidentă (ascultă Beatles, au plete, scriu mesaje de protest pe zidurile şcolii ş.a.). Aceştia ar vrea, dar pare că nu pot să se integreze: diferenţele culturale sunt prea mari.

Pe tot parcursul acţiunii, contrastul între Est şi Vest reiese în mod strident şi supărător.

Modul de a vedea lucrurile în alb şi negru aminteşte de anticomunismul societăţii civile din primii ani ai democraţiei româneşti. Problema – încă de actualitate – nu este eronată în sine (dimpotrivă, anticomunismul trebuie asumat, dar nu mecanic, ci printr-un filtru lucid).

Numai că felul în care această teză e rostită în film – fără nuanţe, brut şi simplist – o face să îşi piardă credibilitatea. Construcţia narativă aduce un deserviciu poziţiei îndreptate împotriva abuzurilor săvârşite de liderii comuniști.

Susanne Bormann, în rolul Ulrike.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 9-11 mai în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Jazz in Church în București, Street Food Festival în Cluj-Napoca, Musical Picnics în Timișoara și Romanian Mental Health Film Festival în Iași. Tu ce faci în weekend?

În La drum cu tata, securiştii sunt, fără excepţie, condamnabili, duplicitari şi diabolici, iar capitaliştii, cu toate că mai au şi ei unele scăpări (care, aşa-i?, îi fac chiar mai umani), reprezintă visul pe care, odată atins, (îţi) spui în continuare că nu îl meriţi. Şi te comporţi în consecinţă: ca un marginal căruia îi este frică de faptul că nu se va putea integra niciodată.

E o atitudine cu care ne luptăm în fiecare zi şi peste care încercăm încă să trecem.

Unilateralitatea discursului regizoral împiedică filmul să iasă de sub umbrela producțiilor istorice care privesc fostul regim cu o atitudine resentimentară; de aceea, ele nu reuşesc – cu toate bunele intenţii – să convingă spectatorul de gravitatea faptelor comise în timpul comunismului.

Anca Miruna Lăzărescu nu pare să-şi pună întrebări. Ea ştie cum era atunci şi acolo şi nu o interesează alte poziţii.

Astfel, regizoarea alege calea facilă în dauna uneia mai nuanţate, în care atmosfera redată implicit ar ajuta la restituirea aşezată şi raţională a unui moment. Poate fără să vrea, ea cade într-un cinema anti-comunist, care devine ideologie şi propagandă.

Când ne invită ca, înainte de orice, să empatizăm cu protagoniştii, filmul o face presupunând că deciziile lor sunt unicele posibile. Că ei sunt curaţi sufleteşte, pe când ceilalţi, restul, sunt parşivi.

Când Emil alege să se întoarcă în ţară, construcţia narativă se prăbuşeşte. Problema nu e că se întoarce. Ci cum o face.

După ce norocul le-a picat efectiv din cer, fraţii Mihai şi Emil Reinholtz îi dau cu piciorul în doi timpi şi trei mişcări. O forţă ocultă pare să le înceţoşeze mintea, iar ei nu cumpănesc deloc: filmul sare peste astfel de amănunte, iar asta îi ştirbeşte autenticitatea şi creează un fals dramatism.

Cu toate că niciunul dintre cei trei protagonişti nu este un impulsiv, fiecare acţionează, atunci când contează mai mult, în mod neinspirat-precipitat. Alegerile, tot timpul nefericite, contravin cu firile lor cumpătat-superioare (altă preconcepţie) de şvabi.

În contrast cu acest discurs, iau doar un exemplu: în Quod erat demonstrandum, Andrei Gruzsniczki reuşeşte să se agaţe tocmai de acele aspecte mici şi (aparent) nesemnificative, care oferă adâncime şi construiesc impresia realităţii. În La drum cu tata, acestea sunt suprimate.

Impresia lăsată de Anca Miruna Lăzărescu este că a fost prea marcată de povestea tatălui ei şi că nu s-a putut detaşa astfel încât să găsească o cale nepresărată cu tuşe groase. Secând această micro-istorie de detaliile ei cele mai banale, a dezbrăcat-o exact de lucrurile care ar fi putut-o ajuta cel mai mult.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€