Klezmer, doină, manele. Itinerariul unui muzician evreu în România

Cu o seară înainte de întâlnirea noastră, Benjy Fox-Rosen a citit un interviu cu un filosof leton. Întrebat, la un moment dat, ce se întâmplă în spațiul dintre gânduri, omul a răspuns așa: "Între gânduri se întâmplă viața".

Asta e valabil și în muzică. Dar Benjy nu vrea să alunece în această capcană, de a vorbi despre sensul muzicii. El a venit în România să studieze cântecele de leagăn și, în această lună, va concerta împreună cu violonistul Jake Shulman-Ment în cinci localități din Transilvania.

Benjy e unul dintre acei oameni care au darul de a simplifica tot felul de subiecte complicate. Cum ar fi: de ce cultura evreiască ocultează moștenirea idiș? Care e specificul muzicii klezmer? Sau ce pericol se poate naște din conservarea instituțională a muzicii populare?

*

Când avea 12 ani, Benjy, un american firoscos, cu jumătate de arbore genealogic crescut în Polonia, s-a apucat să studieze contrabasul.

Ca să supui acest instrument, mâinile și mintea trebuie să fie capabile de salturi câteodată riscante, pentru a atinge cu precizie o anumită notă, aflată într-un punct fix pe gâtul său nemăsurat de lung.

Pentru un copil, cântatul la contrabas e ca și când s-ar lua la trântă cu un uriaș. Doar jazz-ul îl mai poate îmblânzi.

Această metodă a aplicat-o și Benjy. S-a apucat de jazz și a făcut-o serios mai bine de zece ani. Apoi s-a petrecut acel declic în stare să îți modifice radical felul în care privești viața.

"Aveam 21 de ani și trăiam în New York. Am început să cânt cu o trupă care aborda tot felul de muzici, dar mai ales din Balcani, din Ungaria și Armenia. Așa am luat contact cu alți oameni interesați de muzica evreiască.

M-am apucat să învăț idiș și am descoperit poezia idiș mai ales datorită bunicii mele, care era obsedată, și nu cred că e un cuvânt prea dur, obsedată de un poet din Cracovia, de unde venea și ea, pe nume Mordechai Gebirtig. Așa, din aproape în aproape, prin poezia lui, am ajuns la cântece în idiș."

*

Benjy a descoperit o lume nebănuită, foarte nuanțată și mult mai complicată decât noțiunile obligatorii din acest domeniu pe care le învață un tânăr evreu.

Unul dintre prietenii săi se stabilise la Botoșani, în 2010, ca să studieze relația muzicii moldovenești cu muzica idiș. Așa a ajuns Benjy în România, iar apoi la Chișinău, locul unde s-a născut muzica klezmer.

Dacă am fi tentați să lipim o ștampilă etnică peste acest stil, ne-am înșela amarnic, spune tânărul muzician, ajuns între timp, ca bursier Fulbright, cercetător al fenomenului muzical din Basarabia.

"M-am întrebat și eu, de-a lungul cercetării pe care am făcut-o, dacă există un stil vocal regional. Ca să răspunzi la această întrebare trebuie să te uiți ce muzică a influențat muzica idiș. Am studiat muzica populară basarabeană cu un profesor de pe lângă Cernăuți. Sunt foarte multe asemănări între muzica moldovenească și cea evreiască.

Totuși, pentru mine, ca american, să vorbesc despre muzica populară basarabeană și muzica evreiască e un fals mod de a înțelege problema. Muzicanții profesioniști furnizau un serviciu comunităților, indiferent de etnie. În nordul Basarabiei, cei care cântau erau evrei, dar și moldoveni, ucraineni și lăutari țigani, care cântau la nunțile tuturor.

Acești oameni cunoșteau o grămadă de repertorii diferite. La fel se întâmplă în Bucovina, dar și în Transilvania, și în Maramureș, unde muzicanții cel mai des întâlniți erau țigani, iar ei cunoșteau și muzica evreiască".

Alchimia de stiluri și sunete din această parte a lumii a conturat o spiritualitate pe care fiecare etnie o domesticește ca fiind a ei, și doar a ei. Or, susține Benjy, cântecele se regăsesc în limbi diferite, iar depozitarii lor vin din cele mai neașteptate locuri.

Una dintre comorile descoperite astfel a fost cântecul ceterașilor țigani din Maramureș, care au păstrat repertoriul evreiesc pentru că îl cântau înainte de război. Ei sunt singurii care mai pot depune mărturie, pentru că evreii din nordul țării au dispărut aproape cu totul.

Muzică klezmer e o expresie relativ greșită, spune Benjy, pentru că acest termen, klezmer, e sinonim cu lăutar și se referă la o meserie, nu la un stil de interpretare.

Statutul unui klezmer în comunitatea sa era foarte prost. Ca peste tot, lăutarii proveneau de la periferia societății, erau mereu pe drumuri și aveau o reputație îndoielnică.

Înainte de război, așadar, familia nu se prea bucura dacă ajungeai muzician. "Crezi că mamei mele îi place meseria mea de acum?", râde Benjy.

Foto: Raul Ștef

Benjy Fox-Rosen. Foto: Raul Ștef

Lăutarii evrei, klezmerii, cântau inclusiv doină - cuvânt românesc care înseamnă același lucru și în idiș.

"Aș zice că genul evreiesc de doină a evoluat un pic altfel, și asta pentru că muzica românească a continuat să se dezvolte după război, în timp ce doina evreiască a rămas undeva în timp. Nu s-a mai cântat în Europa, din motive evidente.

Comunitățile au fost decimate de Holocaust sau au emigrat. Doina evreiască seamănă cu doina românească din anii '30: n-a avut spațiul în care să se desfășoare."

După aproape 5 ani în care a făcut cunoștință cu tot felul de muzici și de stiluri, Benjy apreciază mai ales virtuozitatea moldovenilor de peste Prut. Are și o explicație pentru anvergura talentelor de acolo.

"Cred că e ceva în apă, nu știu ce. În mintea mea, muzica pe care o fac ei e o combinație între școala sovietică și tradiția lăutărească de a-i învăța pe copii să cânte la instrumente cât mai variate, de la vârste foarte fragede. Cred că așa s-au născut muzicienii extraordinari din URSS, și în improvizație, și în citit partituri, și în interpretare. E o combinație foarte puternică."

"Au fost și muzicieni care erau foarte respectați, dar, în general, klezmer erau văzuți cu ușor dispreț. Cam ca diferența, în românește, dintre muzician și muzicant. Am învățat asta de nenumărate ori, când studiam româna. Eu întrebam: - Dumneavoastră sunteți muzicant? - Nu, nu, nu, sunt muzician."

Deși spune că e "doar cântăreț" și că munca pe care o face nu e științifică, Benjy a învățat s-o rupă pe românește.

Își dorește să înțeleagă fiecare subtilitate a limbii, pentru că felul lui de a cânta urmărește regăsirea notei autentice. De aceea îl atrage și cultura neoficială idiș, pe care o definește ca pe nevoia evreilor de a-și păstra identitatea în diaspora, trăind la un loc cu alte nații.

"Inițial, limba idiș a fost o cheie pentru a descifra poezia. Eu am avut, în SUA, o educație foarte bună în ceea ce privește cultura evreiască. A fost o educație liberală, dar am învățat multe despre iudaism. Nimic însă despre literatura și limba idiș.

Asta se datorează faptului că, după fondarea Israelului, educația culturală evreiască a devenit obsedată de a stabili o identitate evreiască care să rezoneze cu identitatea sionistă.

Sunt două narative total diferite, cea a diasporei evreiești și cea a evreilor din Israel. Eu am devenit interesat mai mult de viața și cultura celor care trăiesc în diaspora. Evreii au trăit în diaspora mai tot timpul, dar au suferit atrocități din 200 în 200 de ani. M-am întrebat: de ce nu am fost învățat lucrurile acestea?

Am înțeles că e o parte care a fost eliminată cumva, în mod voit. Așa că am început să mă interesez. Idiș e un univers separat. E o tradiție literară tradusă în foarte mică măsură."

De ce e reprimat semnificativul filon idiș din moștenirea culturală evreiască? Pentru că, la fel ca alte națiuni, și evreii au preferat să-și simplifice istoria.

"La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Europa erau scriitori evrei care scriau în idiș, dar și în ebraică, limba intelectualilor, limba de cult și limba sioniștilor. Cred că sunt multiple filoane ale literaturii evreiești în Europa, în afara celor două, pentru că evreii scriau în toate limbile naționale ale țărilor în care trăiau.

În prima parte a secolului XX era deja o dezbatere importantă în comunitate: evreii să continue să trăiască în Europa sau să plece în Palestina?

Această tensiune a fost foarte mare, apoi a urmat Holocaustul și, cumva, teoria ebraică și sionismul au prevalat. Dar istoria evreiască a Transilvaniei, de pildă, este foarte complexă. S-a cultivat acest aspect: da, tu ești un evreu român, dar identitatea culturală a Israelului e foarte cool și ar trebui să fii mai curând legat de asta."

"Ceea ce îmi place la idiș e că nu are o țară. Nu este nicio țară care să vorbească idiș. E ca și când te-ai elibera de ideea asta de naționalism."

Benjy spune că, atât din punct de vedere artistic, cât și politic, cine se interesează de patrimoniu se află tot timpul pe muchie. De pildă, instituțiile care se ocupă de conservarea tradițiilor pot vira destul de ușor spre naționalism, devenind excluzive.

"Sunt și în România institute care se ocupă cu studiul folclorului românesc. Eu înțeleg din acest lucru că e vorba de muzica oamenilor care locuiesc în România. Dar, de fapt, ele vizează etnia, nu geografia."

Pentru că e fascinat de muzică lăutărească și populară, am dus discuția cu Benjy și pe teritoriul manelelor. L-am întrebat dacă în muzica idiș există o asemenea deteriorare a materialului folcloric.

Răspunsul lui este surprinzător: muzica manelelor e semnul unei culturi vii. Benjy și-ar fi dorit ca și muzica idiș să aibă ocazia de a deveni de prost gust.

"Majoritatea celor care cântă muzică idiș sunt profesioniști, studiază estetica acestei muzici. Asta e și bine, dar e și problematic. Spre exemplu, muzica înregistrată pe CD a lui Slava Farber - klezmer din Republica Moldova - seamănă cu muzica pop sovietică. Mie-mi place foarte tare.

Dacă Holocaustul n-ar fi avut loc, iar evreii nu ar fi plecat, cred că și ei ar fi dezvoltat același prost gust ca și ceilalți. Și atunci ar exista și muzică evreiască care ar suna exact ca manelele. Ador ideea asta! Asta înseamnă să ai o cultură, să fie și de joasă speță, și de mijloc, și elitistă.

Nu îmi plac manelele încât să stau să le ascult. Știu că sunt foarte sexiste, iar videoclipurile lor sunt oriii-bi-le. Cred că în revolta împotriva manelelor e implicat și sentimentul anti-țigănesc.

Sunt multe probleme cu manelele, dar e o muzică de dans foarte bună. Cred că de asta și place. Eu încerc acum, nu în scopuri artistice, dar sunt curios cum ar suna o manea idiș. Să iau un cântec mai vechi și să lucrez pe el, să vedem ce iese!"

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează