Katherine Verdery: Am fost urmărită după Revoluție de același om care mă urmărise înainte de '89

Codruţa Simina

Redactor

1973: la începutul anului, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca aderă la Comunitatea Europeană − structură care are să devină, cândva, Uniunea Europeană.

În februarie, Richard Nixon depune al doilea jurământ ca președinte, iar câteva luni mai târziu, regina Elisabeta a II-a inaugurează London Bridge.

Aproape în același timp, la Târgu Mureș, profesorul Ioan Pop de Popa reușește primul transplant de cord din România, iar NASA lansează sonda spațială Pioneer 11, cu misiunea de a studia sistemul solar.

În acest timp al marilor pași, undeva, în Transilvania, o tânără americancă străbate satele la ghidonul unei Mobre, îmbogățind tonurile pastel ale toamnei cu albastrul tăios al căștii de motociclist.

Nu numai că este o apariție stranie și prea colorată pentru peisajul rural românesc, dar se şi prezintă sub o titulatură ciudată: cercetător antropolog.

Fără să realizeze, în jurul său există o rețea de oameni care o supraveghează constant, urmărind-o și consemnându-i fiecare mișcare.

Zeci de ani mai târziu, Katherine Verdery, devenită între timp o somitate, are să afle că dosarul ei de urmărire de la Securitate este alcătuit din nu mai puțin de 11 volume.

Într-o singură zi, citind filă după filă, ea va descoperi o altă Katherine, cu numele de cod VERA, construită din note informative, delațiuni și înregistrări.

VERA era, în ochii Securității, spioană americană.

Pornind de la propriul dosar de supraveghere, Katherine Verdery a scris o carte − Viața mea ca spioană, publicată la editura Vremea și lansată recent în România.

Volumul este un demers de înțelegere a ce a însemnat intervenția brutală a Securității în viețile personale, în anii ’70 și ’80. Dar și o încercare de împăcare a autoarei cu toți cunoscuții care au turnat-o cu seninătate aparatului de represiune al statului comunist.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

În interviul care urmează, Katherine Verdery mărturisește, între altele, că unul dintre cei care o supravegheaseră înainte de 1989 a continuat să facă asta și după Revoluție.

*

− Cartea dumneavoastră are două titluri: în interior, cuvântul „spioană” este pus în ghilimele, dar pe copertă acestea nu mai apar. A fost ceva intenționat?

− Doamna care este redactor-șef la editură mi-a spus că nu ar vrea să fie cu ghilimele pe copertă. Și am spus: foarte bine, nu mă deranjează. M-am gândit mult și la varianta engleză, dacă să fie sau nu cu ghilimele. Și nu este.

− Vă întreb asta fiindcă povestiți în carte că, la un moment dat, citindu-vă dosarul de la Securitate, ați început să vă întrebați dacă nu cumva chiar ați fost spioană…

− Da! Este motivul pentru care am lăsat ghilimelele la o parte, să rămână așa cum este. Adică, după definiția lor, am fost spioană. După a mea, nu! Dar nu întotdeauna împărțim o definiție.

− Care era definiția Securității pentru spion?

− Este un fragment din carte despre asta. Fiecare avea altă definiție. Pentru cel de la Hunedoara, principala întrebare a fost dacă eu fac spionaj pe obiective militare, pentru că am ajuns într-o astfel de zonă cu motoreta mea de atunci.

Deci, asta e o definiție foarte clară și clasică. Sunt sau nu sunt interesată de obiective militare? S-a hotărât că nu.

Al doilea s-a preocupat mai mult de chestia cu maghiarii. Dacă sunt sau nu dușman pentru că sunt maghiar, și cu asta aduc o publicitate proastă României. Denigrez România.

Într-un fel, ideea că aflu lucruri despre cum funcționează socialismul aici, ăsta ar fi fost mecanismul prin care făceam denigrări, pentru că aș fi putut să redau o imagine a socialismului care nu era favorabilă României.

Al treilea securist s-a convins că sunt în legătură cu disidenții – în consecință, eram împotriva României, pentru că încercam să sprijin aceste persoane.

Pe unul dintre ei, ultimul cu care am vorbit, l-am întrebat: ce este un spion, în opinia dumneavoastră? Și a spus: cineva care lucrează pentru CIA sau FBI și se ocupă de culegerea informațiilor.

Și l-am întrebat: dar ce e povestea asta cu maghiarii? A dat din mână plictisit: Asta nu e spionaj…

(Katherine Verdery a fost supravegheată și pentru că secția din Cluj a Securității credea că este de origine maghiară, din cauza numelui de familie − n.r.).

− Cum a fost să vă reamintiți perioada petrecută în România prin prisma notelor informative din dosar?

− Nu chiar așa de plăcut! M-am simțit trădată, într-un fel, de către cei care se ocupau de mine. Dar, mai ales, m-am simțit stupidă că nu m-am gândit dinainte să fiu atentă la semnele supravegherii.

A trebuit să mă împac cu ceea ce au făcut unii dintre prietenii mei, iar în unele cazuri nu a fost posibilă o împăcare de la om la om, pentru că muriseră.

Dar cred că a produs o alienare oarecare față de România, și numai după ce am terminat cartea nu m-am mai simțit așa.

„În sfârșit, am citit dosarul cu atenție în toamna anului 2010. Lectura mi-a trezit sentimente foarte complexe: indignare, văzând fotografiile luate cu o cameră ascunsă în timp ce eram în lenjerie intimă; disperare și mânie, aflând că oameni pe care îi considerasem prieteni apropiați scriseseră informări urâte despre mine, (…) uluire, în fața proporțiilor acestei supravegheri − felul în care mă urmăreau neîncetat 16-18 ore pe zi, îmi interceptau corespondența, îmi ascultau telefonul și îmi înregistrau convorbirile”.

Fragment din volumul „Viața mea ca spioană”

*

− Răsfoind dosarul, ați descoperit că vă turnau la Securitate oameni care vă erau prieteni. V-ați gândit din prima să vorbiţi cu ei despre asta?

− Am avut ideea că aș vrea. Dar una dintre persoane deja îmi spusese, iar pe ea puteam să o abordez, să vorbesc despre asta.

Despre altul care apare… mi-a trebuit un timp să aflu cine este, dar după aceea am aflat și i-am propus să discutăm despre asta. L-am întrebat dacă ar fi de acord să discutăm ce i s-a întâmplat.

El simțea o oroare mult mai mare față de ceea ce făcuse mai demult, și asta era un fel de pârghie. Dar cred că se simțea vinovat și voia să se împace cu mine în acest fel.

− Credeți că oamenii își puneau atunci problema asta, când își turnau prietenii la Securitate: dacă e bine sau rău ce fac? Sau devenise o banalitate?

− Nu cred că devenise un obicei, cel puțin cu aceștia. Mi se părea că s-au gândit mult la ce fac și motivul lor a fost că simțeau că nu au încotro, dintr-un motiv sau altul.

Ăsta este, de fapt, punctul crucial în munca de recrutare a unui informator: să-l prinzi unde simte că nu are încotro. Să se simtă constrâns. Dar nu erau constrânși fizic niciunul.

Fiind ofițer, îl întrebi pe om tot felul de lucruri despre ce vrea în viață, și după aceea îi spui − asta nu se poate, dar cu asta te ajutăm noi.

− Cum era atmosfera din România, la primele dumneavoastră vizite, dacă ar fi s-o comparați cu cea de acum?

− E cu totul altceva acuma. Prima dată când am venit, atmosfera a fost relativ deschisă pentru o țară comunistă. Am locuit aproape un an la țară, dar oamenii nu păreau să fie foarte supărați de posibilitatea supravegherii.

Am făcut un interviu cu câteva din prietenele mele, despre cum se gândeau ele la mine, dacă ele considerau că le creez probleme sau nu. Și ele mi-au spus: Dar toată lumea a știut că ești spioană! Nu se știa pentru ce, dar ni s-a zis că ești spioană!

Haha! Așa „s-a zis”.

Când am revenit, în anii ’80, a fost cu totul altceva. Atmosfera devenise foarte crâncenă. Și oamenii erau mult mai puțin mulțumiți cu viețile lor.

Și tot așa, mai mult la țară, fiindcă la oraș oamenii întotdeauna sunt nemulțumiți. La țară vezi dacă e nemulțumit omul, și dacă sunt mai mulți care împărtășesc starea asta, înseamnă că este aproape de explodat mămăliga!

Katherine Verdery a scris mai multe volume de analiză a socialismului din România anilor ’70 și ’80. Foto: Matei Bărbulescu

*

− Aveați conștiința că sunteți urmărită și supravegheată?

− Nouă ni s-a spus de către ambasada americană, de la care primeam bursa. Dar majoritatea dintre noi n-am vrut să fim chiar așa de paranoici, haha! Și am zis: da, dar noi mergem, facem cercetările noastre și nu avem nimic de ascuns.

Asta a fost o atitudine foarte nepotrivită. Știam că nu aveam nimic de ascuns, dar ei au inventat lucruri pe care le aveam de ascuns. Nu eram pregătiți pentru asta.

− Nu înțelegeați sistemul ăsta de gândire.

− Nu.

− Și cred că nici nu vi l-ați putut închipui o vreme.

− Nu. Chiar asta a fost ceea ce m-a frapat la prima lectură a dosarului, dar și la cele ulterioare. Atât de multă supraveghere nu mi-aș fi putut închipui. Mai ales în anii ’80. Băieții au avut ocupație cu mine…

− Dumneavoastră v-au dedicat 11 volume, dar existau mii de supravegheați, aveam și disidenții, care erau și ei supravegheați. Practic, Securitatea a scris o întreagă ficțiune…

− O ficțiune, da. La care nu participam, pentru că, până nu am citit dosarul, nu mi-am dat seama cât de mare a fost ficțiunea aia. Cât de departe puteau să meargă cu invențiile lor.

− Am văzut că ați modificat, în carte, numele celor care au dat note informative despre dumneavoastră. De ce ați decis să le protejați identitatea?

− Am avut o discuție interesantă cu una dintre femeile care sunt la CNSAS și care m-a ajutat cu materialul. Și m-a întrebat: ce nume folosești pentru toți ăștia?

Și am spus: nu folosesc numele reale nici la informatori și nici la ofițeri.

Ea s-a supărat și a spus: foarte bine, în vremurile alea securiștii ți-au dat pseudonim, și acum tu faci la fel?!

Și am zis: scopul meu este altul. Scopul meu nu este să dezvălui ce au făcut oamenii, mai ales că unii mi-au fost prieteni foarte buni.

N-am vrut să creez nemulțumiri și probleme cu familiile. Dar mi s-a părut că e mai important să spun cât se poate de mult despre ei, ceea ce presupunea să nu le spun numele. Nu aveam această pornire de răzbunare.

„Volubilă, expansivă, inteligentă și diplomată, îmi spune de toate și mai nimic. O ascultam, mă «entuziasmam»… Ne-am «împrietenit»…
Personal, cred că această K.V. este un om care trebuie luat în considerație serios de tot pentru tot ce studiază la noi, și mai cred că putem avea surprize neplăcute. Este deosebit de inteligentă, versată, abilă.
Știe să se facă plăcută când vrea. Muncitoare și tenace… nu pierde ea timpul degeaba la noi. Deloc de neglijat ca adversar! Își va strânge material la noi și după ce ne va «părăsi» va începe atacul din străinătate. Așa presupun și aș vrea să nu am dreptate”.

Fragment dintr-o notă informativă despre Katherine Verdery, oferită Securității de o etnografă din Iași

*

− Cum vă amintiți mediul academic românesc?

− Am stat mai mult la Cluj și mai ales în anii ’80. Mi s-a părut că sunt mulți oameni de litere foarte serioși, făceau o treabă foarte bună.

Și nu erau cu toții party hacks, cum credeam noi de-acasă. Erau foarte serioși. Și am considerat întotdeauna că acționează in good faith – cu bună-credință.

Beneficiam de faptul că lucram mai mulți într-un spațiu – dacă mergeam să vorbesc cu Pompiliu Teodor (istoric, profesor universitar la Cluj în acea vreme − n.r), mai puteau să vină și alții.

Și era o atmosferă în care puteai să discuți lucruri, ceea ce mi s-a părut frumos. Știam că sunt alții care nu sunt agreați de cei cu care vorbeam eu, dar nu am vrut să mă bag.

Și erau lupte între diverse tabere – am vorbit despre astea în cartea mea Compromis și rezistență (Humanitas, 1994).

− Dacă vă uitați în urmă, cât a fost compromis și cât a fost rezistență?

− Hahaha! Ideea acestui titlu n-a fost a mea, a fost a unui coleg. Și mulți mi-au spus că nu era o idee bună să schimb titlul meu inițial, care a fost „Ideologie națională sub comunism”.

În momentul acela, când a căzut regimul, multă lume vorbea foarte mult despre cine merită să facă parte din noua putere și cine nu. La cei despre care am scris, a fost vorba mai mult de rezistență.

Dar au mai fost alții – mai ales din capitolul acela pe care l-am scris despre protocronism în lumea literară –, la ei a fost compromis.

− Unde vă simțeați cel mai în largul dumneavoastră?

− Eu cred că mai mult la sat.

− Aveți o observație foarte interesantă în carte, care spune: Accesul meu la propriul meu dosar se oprește la 1989. Sugerați că și după ’89 ați fost supravegheată?

− Da. Și descriu cum, în 1996, prietenii mei din Vlaicu (satul Aurel Vlaicu din județul Hunedoara − n.r.) îmi spuneau: A fost căpitanul sau colonelul Belgiu aici, să ne întrebe despre ce faci.

Și după ce trei persoane diferite mi-au spus asta, m-am enervat. Și venind în București, am luat masa cu Stelian Tănase, care îmi era prieten.

Era foarte revoltat și el. Și mi-a spus: Trebuie să faci o întâlnire cu Măgureanu! (Virgil Măgureanu a fost primul director al SRI după Revoluție, a condus Serviciul între 1990 și 1997 − n.r.).

Am făcut o întâlnire cu Măgureanu și el a spus: Nu cred că este pe linia noastră! Atâta am putut să înțeleg. Eu știam foarte bine că eram urmărită de același om care mă urmărise și înainte de ’89!

− Care vi se pare că a fost cel mai odios efect al acestei supravegheri?

− Asaltul asupra relațiilor umane. Și ale mele, și ale oamenilor din țară.

Nu întotdeauna știai ce se petrece, dar nu se putea să nu lase urme în relațiile dintre oameni, dacă cineva raporta Securității despre altcineva, prieten, frate…

Și în fundația societății românești sunt aceste legături dintre oameni, fie că sunt clientelism, fie că trebuie să te asociezi cu cineva să-ți ari în grădină, rudele, cei care ți-au fost colegi la școală, cei care s-au născut în același loc…

Sunt fundamentale, relațiile acestea, iar Securitatea intervenea și le altera.

− E ca un fel de experiment social.

− Da. Mai ales că unele persoane pe care le-am găsit în dosar muriseră deja. Și, practic, nu mai aveam niciun mod de-a mă împăca cu ele. Pentru asta am scris cartea.

Trebuia să ajung la o înțelegere a situației, a oamenilor, care să îi facă să fie plauzibili în ceea ce au făcut. A fost o muncă pentru mine, o muncă emoțională.

„(…) sentimentul că aici, acasă, duc o viață de plastic, cu valori șterse. Universitarii din România au ceva pentru care să lupte, să reprezinte. Ce aveam noi? «Construirea departamentului» nu este suficientă.
Dacă asta mi s-a întâmplat după un an în România, mă întrebam, care este efectul asupra celor care locuiesc acolo o viață întreagă?”

Fragment de jurnal din „Viața mea ca spioană”,
de Katherine Verdery

Noul volum lansat de Katherine Verdery. Foto: Lucian Muntean

Cine este Katherine Verdery

Katherine Verdery s-a născut în 1948 și este membru al Academiei Americane de Arte și Științe.

A vizitat România de mai multe ori în timpul regimului comunist, în anii ’70 și ’80, pentru a face cercetări antropologice. A publicat în SUA, în 1983, un volum despre viața țăranilor din Transilvania.

Ulterior, a scris mai multe volume de analiză dedicate socialismului românesc.

În limba română i-au fost traduse „Compromis și rezistență” (editura Humanitas, 1994), „Socialism. Ce a fost și ce urmează?” (2003), „Viața politică a trupurilor moarte” (editura Vremea, 2006), „Țăranii sub asediu” (Polirom, 2014) și „Viața mea ca spioană” (Vremea, 2018).