Până și miticii au început să își aducă copiii la munte, în te miri ce echipamente!”, mi-a spus amuzat un cabanier din Parâng, pe când dădeam jos din spate rucsacul cu copilul de un an. Mai întâlnisem numai eu, în aceeași zi, pe traseul spre Parângul Mic, doua mame eroine cu copiii din dotare, ambii sub doi ani, duși cu stoicism în spate.  

Ceea ce urmează e un raport subiectiv cu capcanele și obstacolele călătoriilor în natură cu un bebeluș care nu merge încă (bine) pe picioarele lui. Pentru mine, e un experiment ongoing, în desfășurare, învățăm din mers și ne adaptăm la nevoile șefului cel mic. Dar pentru alții e deja un mod de viață. 

Drept urmare, am cerut niște trucuri și ponturi de la alte familii din Sibiu și Cluj, obișnuite să renunțe la cărucior și plimbările urbane, pentru ture la altitudine cu picii lor. 


Preludiul unei mari schimbări 

Dacă e ceva ce îmi lipsește de când suntem părinții unui pui de om de 12 luni fără câteva zile, aceea e mobilitatea. 

Acum că trebuie să definesc o nevoie și-un dor, a spune că îți lipsește „mobilitatea” e cumva superfluu și cinic. Mai ales că fugim toată ziua după copil și uneori privim cu jind ce greu trec orele până la somnul de seară. 

Și cum viața se împarte deja în doua evuri, înainte și (aș vrea să spun) după pandemie, mi-amintesc cu nostalgie de adolescent de zilele în care eram în stare să rupem ușa și să ne aruncăm în mașină într-o oră de când ne puneam în gând să plecăm în excursie. Două sendvișuri, cafeaua to go, niște tricouri și chiloți și șosete pe 1-2 zile și deja simțeam vântul prin plete. Până să se dezmeticească orașul, noi deja coboram prima tură pe partie sau eram la jumătatea primului urcuș spre vârful Retezat. 

Dezvoltaserăm chiar un protocol intern minimal, care să ne scape de lucruri inutile, și lipsa confortului de care inevitabil ne loveam la destinație ne făcea, într-un fel, mai „adevărați” și mai conștienți că ne putem descurca și cu mai puțin.

Dar și să apreciem „acasă” mai mult, la întoarcere. Era, carevasăzică, o cură de ogoit egoul. Și chiar dacă nu făceam aceste escapade foarte des, ci eram, cum zice cu blândă dojană colegul Voicu Bojan, niște paltonari cinstiți, simplul fapt că puteam decide pe loc să plecăm, era libertatea supremă. 

Ei bine… și scriu asta oftând, cu ochii la fereastră, către un Wizz aflat în plină ascensiune, pandemia s-a suprapus peste o altă schimbare halucinantă în statutul micii noastre vieți de familie. La finalul unei adolescențe luxos de lungi, am devenit părinți. Niște părinți târzii. 

Și ne încăpățânăm să vrem să ieșim din casă, spre munții noștri dragi, cât putem de des. 

Și nu suntem singurii. 

Prima oară când am văzut un copil care mi se părea atunci extrem de mic dormind la cort, a fost la Festivalul de la Smida. Dimineața era cețoasă, căci lacul Tarnița, pe malul căruia se întinde campingul, ridică valuri de aburi și întărește frigul de peste noapte până la niște temperaturi greu de suportat în miezul verii, chiar și sub 10 grade C. Bebelușului i se turna apă dintr-o sticlă la funduleț, acolo, chiar în buza cortului, și părea că nu îl deranjează prea tare toaletarea. Chiar și cu mintea de acum, copilul acela mă îndoiesc să fi avut mai mult de doi ani. L-am văzut și peste zi, distrându-se desculț la soare.

Și lui Antoniu și soției lui, care locuiesc la Cluj-Napoca, li s-a născut anul trecut o fetiță. Acum are un an și patru luni. 

Copila s-a născut în plină pandemie, în lockdown și a fost o binecuvântare. Scriam în declarație că scoatem copilul la aer și mergeam în pădurea din apropierea cartierului în care locuim. Și s-a născut într-o familie de ciupercari, în plin sezon de hribi, cel mai bogat din ultimii 50 de ani, o spun toți culegătorii.” 

Fetița și-a început periplurile prin natură de la două săptămâni. 

Veterani sunt Laura și soțul ei, care au doi copii, de 8 și 3 ani, o fetiță și un băiat. La Sibiu, unde locuiesc, muntele e la doi pași de ei. 

Practic de când s-a născut Diana (fata mai mare) am început plimbările, neavând ajutor din partea părinților. Am luat-o cu noi peste tot. Prima tură, la Păltiniș, într-o iarnă. Avea 4 luni și o căram băgată în sac și în scoică. Am făcut repede fiecare câte o tură cu schiurile și am coborât. Noi ne împărțim sarcinile și bagajul. Eu mă ocup de partea bagajelor (haine, mâncare), iar soțul de căratul copilului, partea tehnică (pregătit biciclete, schiuri etc.) De distracția copiilor, suntem amândoi responsabili!”. 

Familia Laurei, din Sibiu, profită că munții sunt aproape. În imagine, soțul și fiul ei de 3 ani. 

Bebelușul nu ia vacanță

În ceea ce ne privește… ei, bine, greșeala de începător pe care am făcut-o a fost că nu ne-am adaptat așteptările la realitate. Noi și bebelușul nu eram în același loc, în the same place, că să zic așa, mai pe hipsterește. 

Prima oară când am pus copilul în scăunelul de mașină, după ce îi comandasem o salopetă semitehnică, de tip softshell (anti-ploaie și vânt și cu polar la interior, care a costat o mică avere, cât o haină de oameni mari), bebelușul nostru avea două luni. 

Eram frânți după nopțile nedormite în care învățam că noi nu contăm deloc, ci numai suflețelul care mârâia sau icnea încetișor, că o pisicuță, la piept. Aveam nevoie de o vacanță. Un respiro. O ieșeală din „aia de-a noastră”. 

Ne-am gândit că dacă schimbăm cadrul, va fi mai ușor. Ne-am gândit că ne vom odihni. Cam asta a fost logica în jurul căreia am brodat un traseu nu foarte departe de casă, în zona Șuncuiuș (Bihor). 

Numai că cel mic nu își ia concediu când vrei tu să intri în concediu. Nu va binevoi să nu mai plângă, să nu mai vrea să mănânce noaptea și nici nu o să stea cuminte să te aștepte până sufli pe îndelete un pahar cu vin pe terasă, trăgându-ți sufletul. Nope. Nimic din toate astea. Mi-a venit să plâng de frustrare. Erau ultimele rămășițe din adolescența mea pierdută. 

Când am realizat că am fugit, doar că să ne complicăm și mai tare viața, adică să fim obosiți în continuare, dar de data asta izolați la mama dracului, aproape că am intrat în depresie. A fost ca pumnul ăla năucitor pe care îl încasează Rocky, înainte să revină cu forțe sporite în runda finală. Noi încă facem joc de glezne în runda finală, deocamdată neînvinși. 

Mă rog. Ne aflam și filozofam în căsuța noastră închiriată, în the middle of fuckin nowhere, la Zece Hectare. Era octombrie și ploua. Iar noi eram doi orășeni obosiți, cu un bebeluș extrem de mic și un câine, care nu se descurcau să facă focul în sobă. 

Până să se nască cel mic, am studiat aproape exclusiv numai soluții de mobilitate pentru părinți și copii, hotărâți să nu îl lăsăm pe bebeluș să ne schimbe (prea radical) modul de viață, ci să facem un efort suplimentar și să îl integrăm în viața noastră așa cum era ea. 

Pentru noi, perspectiva terifiantă a ceea ce asimilam a fi „viața de familie” erau cozile în trafic pe Valea Prahovei și aiurea, prin stațiunile patriei, pline de burtoși în șlapi, cu soții cu sărmăluțe, veniți „la odihnă”, care gâfâie după o plimbare la Cascada Urlătoarea și-și mai și sucesc gleznele. Fără supărare. 

Aveam în palmares numai „experiența” creșterii unui pui de câine, ajuns între timp un dulău redutabil. Am stat și cu el nopțile, mângâindu-i burtica, când plângea după cuibul și frații lui. Am șters pipi și caca de pe jos, de sub pat și am ieșit vreo doua luni nopțile la 3, la 4, la 5 dimineața, pe ploaie și pe vânt, până să învețe să „se ceară” afară. Un an și ceva i-am dedicat tot timpul nostru, fiindcă nu voiam doar să avem un câine. Trebuia să trăim cu el și ăsta era un angajament pe termen extrem de lung. Am mers la școala de dresaj împreună, când unul, când  altul, i-am dedicat lui exclusiv portbagajul mașinii (și-am cumpărat un portbagaj extern) și l-am luat cu noi peste tot. A fost și este greu, dar s-a dovedit că intuiția noastră a fost bună: e un câine cu care nu am emoții să mă duc nicăieri. E cuminte și bun. 

Asta, într-un fel, ne-a ajutat. Și nu ne-a ajutat suficient. 

În privința copilului, ne-am suflecat mânecile și am zis să aplicăm același model. Ca să nu ne ia panica despre marea schimbare ce va să vie, ne-am umplut timpul sarcinii și a lockdown-ului, uitându-ne la cum poți lega bebelușul de tine în fel și chip: de la manduci și hamuri sau marsupii cu funcții multiple (și la piept și pe spate), la rucsaci pentru cărat copiii (baby carriers), scăunele de bicicletă și minimeis-uri – sisteme de purtat copilul pe umeri „calul”. Am citit review-uri. Am comparat. 

Abia pe urmă (adică, tocmai la sfârșit, când deja copilul se născuse și l-am adus acasă) am realizat cât era de mic și ușor să îl pierzi chiar și în marsupiu.

Măi, cred că trebuie să mai așteptăm să mai crească nițel!” 

La pas prin Cheile Zărnești. 
Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Elefănțelul din cameră trebuia, întâi, să învețe să își țină capul, să stea în fund și să se mai lungească, până să îi putem lega casca sub bărbie, și să-i ajungă piciorușele în locașele speciale din scăunelul de bicicletă! Iar asta, ni se părea, cere o grămadă de timp. Părea. De fapt, lucrurile aveau să se precipite. 

Așadar, am avut această revelație și ne-am adaptat cruntei realități, chiar dacă eram și noi, ca toata lumea, avizi de plimbat, ieșit, fâțâit și pozat compulsiv pentru social media, după ce ne-a mai slăbit pandemia și mirosul de „libertate” se simțea până și prin mască. 

Așa că am urcat copilul nostru de doua luni în marsupiu și am plecat la Șuncuiuș. În cea mai mare parte a zilei, a dormit ca un pui de rândunică, la pieptul meu, într-un marsupiu. L-am plimbat pe dealuri, sub dangăt de vaci leneșe, chiar și sub pelerina de ploaie, pe malul Crișului, pustiu în extrasezon, ușor dezolant, ca o promisiune îndepărtată a verii. 

Lecția unu, învățată. 

Sincronizarea cu vremea

Am citit și eu pe undeva, pe net, cum ar trebui să îmbraci copilul outdoor. Asa că i-am luat și lui haine potrivite. Adică să nu fie nici înfofolit, imobil și transpirat, dar nici să îi fie frig. 

Ne-am inspirat din propria experiență și i-am luat un set de corp din lână, body și colanți, o cagulă mai subțirică de lână, șosete din lână și o salopetă cu botoșei, impermeabilă. 

Ăsta e pontul 1, verificat din alte două surse. Îmbrăcămintea adecvată vă scutește de un stres suplimentar. Dacă e ceva ce țin minte din copilărie și mă enerva teribil era fularul legat la spate peste gură. Îl udam cu respirația și apoi îmi era scârbă să îl mai ating cu buzele, în plus îngheța. Cum mi-l împingeam sub barbie, cum îmi era legat înapoi peste gură. 

În primul rând punem scutece, șervețele, haine de schimb groase și subțiri, haine impermeabile. Cu mâncarea nu ne mai stresăm acum, că cel mic a crescut și mănâncă orice. Dar nu uităm jucăria preferată a fetiței și păturica nani pentru băiețel. Am început cu ture scurte, ca să testăm răbdarea, în pădurea din apropierea casei. Am încercat să ne încadrăm între mesele copilului. De exemplu, prima dată i-am dat lăpticul/mâncarea și apoi am plecat”, îmi scrie Laura. Ea e deja versată. Se împarte între două slujbe de asistentă medicală și, de 8 ani, își duce copiii pe coclauri cel puțin o dată pe săptămână. 

Antoniu e și el tracker și ciupercar. Nu îl sperie niciun fel de vreme și își învață și fetița să nu se teamă de ploaie. Nici de câini. Ci, mai degrabă, de țânțari, care te atacă feroce serile.  

Mare atenție la haine impermeabile și călduroase pentru cei mici. Asta pe lângă pălăria de soare! La munte vremea se schimbă foarte rapid și dacă ne trezim în vârf de munte cu copilul în pantaloni scurți și nori negri pe cer, chiar nu e ok. Dacă aș fi pățit așa ceva nu aș recunoaște. Dar e bine să nu pățim așa ceva. 

Cel mai bun sfat e să îi îmbraci în mai multe straturi, ca foile pe ceapă. Și pentru turele din sezoanele mai reci, merită achiziționate haine de lână. Haine noi sau preloved pe care le dai apoi mai departe să încălzească alți copii. Chiar dacă ieși doar la o plimbare prin pădure, poartă bocanci, ținând cont că duci un copil în spate. Mergi pe un traseu marcat, de preferință pe care să-l și cunoști. Și mai ai nevoie de un plan făcut cu cap, nu ai vrea să te prindă noaptea în pustie. Asta dacă nu ai un cort bun și saci de dormit pentru toată familia.

Antoniu își învață fetița să nu fie mofturoasă când vine vorba de vreme.

Așadar, am protejat și noi copilul cu haine de lână. La trei luni, l-am purtat prin Apuseni, la Răchițele. Am urcat niște domoale pante ruginii, că să facem un picnic grăbit, cu sendvișuri, într-un vârf de culme cu un pic de panoramă. Și tot așa, l-am dus în Secuime, în decembrie, în zona lacului Zetea. Ar fi trebuit să fie polul frigului, dar a fost numai ceață și umezeală, nici n-am văzut soarele două săptămâni. Fiind și extrasezon, atmosfera a fost peste măsură de posomorâtă, numai gazdele ce ne-au mai încălzit cu solicitudinea și grija lor pentru detaliile care contează. 

Am băgat și în zonă (cu ochii în patru la urși) niște ture scurte, bazându-ne pe câinele din dotare, că va știi să ne avertizeze, dacă pericolul se apropie. Copilul a dormit mai tot timpul, mai ales în apropierea râurilor și cascadelor pe care, cred, le asocia cu zgomotul alb. De care am abuzat, că să ne mai salvăm în nopțile peste măsură de disruptive.

Dulcele clipocit al apei care se lovește violent de stâncă sau gâlgâiala bulboanelor umflate la topirea primei zăpezi trezeau în mica noastră ființă în vârstă de 5 luni numai visuri. Excursiile au fost ca niște cure de yoga într-o viață pe cât de sedentară și dezarmant de repetitivă, pe atât de agitată și intensă. 

Si uite-așa au venit, până la urmă, ninsorile adevărate și primul marsupiu semi-tehnic, cu suport lombar și posibilitatea de a fi transformat în rucsac. L-am încercat câteva zile pe dealurile de pe lângă casă, să vedem reacția piticului, dacă e confortabil. A fost curios și părea că se distrează. 

Până aici ați reținut că absolut orice ieșire de acest tip în natură trebuie gândită și calculată în detaliu. De la ora plecării, la îmbrăcăminte și jucării, totul ar trebui să respecte, pe cât posibil, rutina zilnică a piciului. 

Eterna Românie

Dar nu numai drumul efectiv trebuie calculat, atunci când cocoți copilul în vârful muntelui. Ci și deplasarea până la locul faptei. Iar asta, my friends, e ceva ce nu am putut încă dezlega și ne bulversează enorm orice tentativă de relaxare. 

Când am început să circulam, am calculat orele de plecare în funcție de somnul celui mic. După mic dejun și un pic de joacă, al doilea somn al dimineții, până la prânz, ar fi trebuit să ne dea un răgaz de circa 2 ore în care să zburăm pe șoselele patriei. Dar și așa, cu calcule făcute la șubler, opriri și estimări cu o largă marjă de eroare a orei de sosire, am constatat că în România nu poți ști niciodată când ajungi undeva. Am făcut, spre exemplu, 8 ore un drum de 270 km, de la Cluj la Brașov și 6 ore un drum de 240 km de la Cluj la Petroșani. Și tot 6 ore un drum până la Timișoara, 330 de km, în condițiile în care mai mult de jumătate din traseu e autostradă. 

E o nebunie al naibii de frustrantă, să nu poți profita de acest interval de aur, ci să stai pe loc după ce dai de o coloană de mașini pe câte 20 km lungime, că să cobori de pe un ciot de autostradă sau să urci pe câte unul. 

Sau să aștepți ca un lucrător la Drumuri să-ți arate fața verde care râde (dacă îmi permiteți un joc) a palețicii lui de lemn. În astfel de condiții, călătoria decurge cu foarte multe urlete și arsenalul de joculețe, dansat și cântat pare să nu îl consoleze mai deloc pe prichindelul legat în scăunelul de mașină. 

A doua greșeală din care am învățat e că nu exista nicio predictibilitate că ajungi unde vrei să ajungi. Mai bine să ai uriașe cantități de răbdare, păpică de drum (motiv pentru care am achiziționat și o mini lădiță frigorifică), mare compasiune pentru bebeluș și să faci și din drum o activitate în sine. Zicala aia motivațională potrivit căreia contează mai mult drumul, decât destinația, se aplică la noi în România mai mult ca-n alte părți. Și o putem lua ad litteram, nu metaforic. 

Rucsacul

Până să vină căldurile feroce din această vară, am hămălit copilul, cum se zice în sat la bunica (de la hamal, cel care duce bagaje în port), peste tot. Și-n oraș și pe coclauri. Între timp capul lui a început să se odihnească între omoplații mei și aproape pe umăr, fiindcă s-a lungit și deja arată ca un băiețel adevărat, în carne și oase. 

Un rucsac special conceput pentru copiii până la 30 de kg face toți banii.

Cu bebelușul la purtător, e mai ușor să te strecori oriunde. E o extensie a ta. Și o sursă inepuizabilă de transpirație. Transpiri ca un cal de curse. Dar deh, 99% transpirație, nu? Restul de 1% e fun, fun, fun!

O dată cu vara, am ajuns suficient de mari ca să putem deveni trackeri profesioniști. Cea mai bună achiziție de până acum e un baby carrier de la Deuter. Ușor pentru cărător, comod pentru prichindel, cu spațiu de depozitare și parasolar. 

Nu o spun doar eu. Antoniu a ascultat și el „sfatul unui fericit tată a 4 copii”. „Am strâns din dinți și am cumpărat un rucsac scump. Scump, pentru că e chiar deștept făcut și rezistent.

Ideal e să-l găsești second-hand, eu nu am avut noroc. De ținut cont, când cumperi un asemenea rucsac, să aibă suport pentru capul copilului, adică un fel de pernă. Dacă e model bun, la copil mă refer, adoarme în maxim 10 minute de plimbat. Și poate să doarmă chiar o oră și jumătate, acesta e recordul nostru. Foarte important e să aibă parasolar, de mare folos când e soare sau când plouă. Ajută și când te plimbi prin pădure, protejează de crengi. 

Rucsacul e mult mai comod decât celelalte sisteme de purtare și poate fi folosit chiar și la 3 ani, asta dacă părinții sunt vrednici. Am pus un copil de 5 ani în rucsac și nu era insuportabil de grea povara. Dar preferabil e ca la vârsta aceea să te ajute ei cu bagajele”. 

Înarmați cu rucsac, am început să ne dăm prin țară. 

Niște ture în zona Peștera (Brasov). Chiar la timp ca să primim Ro Alert că ursul se plimba, ca și noi, prin pasul Rucăr-Bran. Ne-a cam tăiat elanul, dar ne-am însoțit de un cățel din vecini, care a primit cu recunoștință unul din sandvișurile de drum. 

La Peștera, cu frica de urs în suflet, tot ne-am bucurat de natura domoala, străjuită pe o parte de Bucegi și pe cealaltă de Piatra Craiului. 

Copilul nu rezistă deocamdată mai mult de o oră și jumătate per total în rucsac (round trip, cum se zice, dus-întors). Începe să mârâie și să dea din piciorușe, să te tragă de păr și să bufnească și nu-l mai împaci cu nimic, nici dacă ai dansa pe o minge, ca un urs de circ. 

Ca să pre-întâmpinăm această stare, ne oprim des, bem apă, ne jucăm cu frunzele, ne uităm la cer și la pădure, ne gâdilăm cu iarba și luăm masa de prânz. Mâncarea de amiază e pregătită dinainte, în cutiuța ei, și mănâncă și câinele și adulții. 

Așa cum spune și Laura, eroica mamă a doi pici excursioniști: 

Foarte important: confort, papa bun și jucăria preferată. Pentru noi acum este foarte simplu, copiii sunt obișnuiți. Este important să nu fie cocoloșiți: lăsați să ceară mâncare când le este foame, apă când le este sete, să spună când e frig (noi nu-i îmbrăcăm gros, dacă nu e cazul), lăsați să bea apă de izvor, să stea desculți. Dar pentru urcări pe munte trebuie și antrenament pentru părinți. Ca adult, trebuie să-ți cunoști limitele, să nu pui în pericol copiii”. 

Copilul din dotare cântărește acum către 10 kilograme și nu e mai greu decât un rucsac de tură de o zi. Numai că pe el trebuie să îl iei cu binișorul. Îl ungi cu toate alifiile anti-solare și anti gângănii și-i dai în mână o jucărioară de molfăit. 

La finalul zilei, realizezi că a fost greu, dar și foarte fain, cam ca toate lucrurile bune. 

Ești obosit, dar fericit. Ceea ce e, deja, mult mai bine decât să fii numai obosit.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.