"Jurnalul Decretului": "Dacă nu scoatem poveștile astea acum, există riscul ca ele să se repete"

Avorturi făcute cu spița de la bicicletă sau pe masa din sufragerie, cu mama și bunica alături. Copii rămași fără mame. Cupluri traumatizate, lipsite de o viață sexuală normală, din frica de a nu avea de ales între un avort ilicit și o altă gură de hrănit. 

Acestea sunt doar câteva din poveștile scoase la iveală de Jurnalul Decretului, un proiect digital care adună poveștile victimelor văzute și nevăzute ale Decretului 770/1966, proiect pornit de la o simplă postare pe Facebook: mărturia unui fiu a cărui mamă trecuse printr-o astfel de traumă. 

Însă „Jurnalul Decretului” nu urmărește doar să colecționeze povești, ci și să analizeze consecințele directe și indirecte ale măsurilor legislative pe care statele le adoptă cu privire la viața intimă.

Aproape o necesitate într-o perioadă în care în SUA se discută din ce în ce mai des răsturnarea sentinței Roe vs. Wade (în multe state, singurul lucru care mai stă în calea incriminării avortului), în Italia peste 70% din doctori refuză să efectueze avorturi la cerere și în Polonia se urmărește, în ultimii ani, interzicerea completă a avorturilor, chiar și în cazul în care sarcina pune viața femeii în pericol. 

În același timp, în România, prodecanul unei universități vorbește, unei țări întregi, despre cum avortul nu este justificat nici măcar în cazul unui viol sau incest. 

Deși are un buget care tinde spre zero, proiectul a adunat un grup întreg de voluntari care pun cap la cap mărturiile oamenilor: Maria Bucuria (Cîrstea) – video, Adrian Câtu (Documentaria.ro) – foto, și mulți alți colaboratori. Am stat de vorbă cu Alina Calistru și Cristina Foarfă, inițiatoarele proiectului – în cadrul Geeks for Democracy – despre consecințele acestor povești, atât cele pe termen scurt (familii dezbinate, traume sau moarte), dar și pe termen lung, asupra statutului femeilor în societatea românească în 2019 și a problemelor cu care acestea se confruntă. 

Ce e „Jurnalul Decretului” și de ce este nevoie de el? 

Cristina: „Jurnalul Decretului” e un proiect multimedia care urmărește recuperarea unor povești din perioada comunistă, povești legate de decretul lui Ceaușescu, de interzicerea avorturilor. Decretul 770 din 1966.

Prin decretul 770 femeia a fost redusă la statutul de fabrică de copii, cu scopul de a crește forțat natalitatea și forța de muncă a țării, cea mai mare distincție la care putea spera o femeia fiind aceea de „mamă eroina”.

Consecințele acestui decret au însemnat moartea a peste 10000 de femei, mutilarea fizică și psihică a peste 100000 de femei și o traumă colectivă, despre care încă nu reușim să vorbim. 

Deși decretul a fost abrogat odată cu căderea comunismului, acesta a lăsat tare adânci, atât cu privire la deciziile pe care le pot lua femeile cu privire la propria viață, cât și cu privire la rolul acestora în societate. 

Alina: E o chestie care a marcat foarte tare societatea și trebuie să înțelegem foarte bine ce s-a întâmplat și care au fost consecințele, odată ca să avem grijă să nu se mai întâmple și apoi ca să vedem cum am ajuns în punctul unde suntem acum. 

Dar scopul nostru este să construim un proiect mai amplu pe drepturile femeilor, rolul femeii în societate, stereotipuri de gen, drepturi, acces la servicii specifice (servicii medicale, contracepție), politici publice, participarea femeii în viața publică. Iar acesta este doar primul pas pe care îl facem. 

Cristina: E vorba de un context. Mișcările pro-vita, discursul Coaliției pentru Familie, medicii care refuză să facă avorturi în spitale de stat. Treaba asta nu e atât de îndepărtată cum ne place nouă să credem.

Există clar niște tendințe extremiste, de pre-interzicere a avortului, și în România, și în afara ei. Și dacă nu scoatem poveștile astea acum și le dăm ca exemplu de „așa nu”, după aia e posibil să existe riscul ca ele chiar să se repete.

Nu vi se pare că un proiect care aduce în prim-plan discuțiile legate de interzicerea avortului face mai mult rău, oferindu-le un context și o oportunitate de expunere tocmai celor care militează pentru asta? 

Alina: Nu. Discuțiile astea există oricum în societate. Sunt ca o magmă care iese din când în când la suprafață. Tendințele astea tot revin. Și doar în momentul în care urmărim trendurile și venim în fața lor, avem șansa de a le opri. 

Cristina: Și mai e ceva foarte important: noi nu avem un discurs direct militant, nu venim cu pancarte. Doar scoatem la iveală niște povești. Concluziile și le trage fiecare. Dar nu ne poziționăm direct anti-CpF, de exemplu.

Nu ne poziționăm anti-nimic. Că în background e asta, da, dar mesajul nu e direct. Nu e militant. Accentul e pus pe storytelling, nu pe militantism.

Cum ați reușit să strângeți poveștile? Și mai ales, cum ați reușit să le convingeți pe femei să se deschidă față de voi cu astfel de povești dureroase?

Cristina: Poveștile au venit din mai multe surse. Prima a fost chiar cea de care am aflat din postarea lui Mihai Matei, care a povestit despre avorturile făcute de mama lui, Aura Lixandru.

Apoi oamenii au reacționat prin sute de comentarii, mii de reacții, un impact neașteptat de mare, „da, și eu am făcut avorturi în perioada comunistă”, „mama mea a murit făcând un avort în perioada aia”. 

Și ne-am dat seama că practic e o traumă colectivă despre care nu se vorbește și care are multe implicații indirecte și directe. Așa că o parte din povești au venit din comentarii, direct. Altă parte prin oamenii care au auzit de proiect și au zis: „știu și eu pe cineva”. 

Și, important: nu vorbim doar cu femei. De exemplu am vorbit cu scriitorul Florin Iaru, care în perioada comunistă învățase să facă avorturi. Și le făcea avorturi prietenelor lui. În camera de cămin, în blocul de nefamiliști unde stătea când era profesor de română în Galați. 

Alina: La fel, avem un material făcut cu Tudor, un băiat a cărui mamă a stat în arest preventiv pentru că ar fi făcut avorturi ilegale femeilor din spitale.

Băiatul ăsta povestește în material cum el a cunoscut-o pe mama lui când avea 4 ani, când ea s-a întors din arest. Pe o alee, undeva într-un parc. I s-a spus: „Ea este mama ta”. Și a rămas cu trauma asta a abandonului.

Deci consecințele se duc foarte departe: traume fizice pentru femei, dar și bărbați care trebuiau să se descurce, să ajută cumva femeile. Nici pentru bărbații acelor femei nu era ușor. Toate astea veneau cu niște consecințe foarte puternice asupra relațiilor de familie, relațiilor intime. 

Cristina: Din ce ne-au povestit și femei și bărbați, oamenii spuneau: „nu mai facem sex, ca să nu mai facem copii”. Ceea ce afecta foarte tare viața intimă și viața de cuplu, care ducea la certuri, tensiuni, traume. Și la copii și la părinți. Femeile spun: „Îmi era frică să mai fac sex. Dacă rămâneam gravidă, știam prin ce urma să trec și nu mai voiam”.

Alina: O chestie pe care o auzim destul de frecvent: așteptarea menstruației devenise un stres. Și în fiecare lună, pe măsură ce se apropia perioada când trebuia să îți vină, stresul creștea: „sper să îmi vină luna asta, să nu trebuiască să ajung la avort”. 

În perioada decretului, pe măsură ce a trecut timpul, legislația și controalele s-au înăsprit. Dacă la început se mai găseau, cât de cât, mijloace contraceptive pe piață, cu anii au dispărut și alea.

Politica pro-natalistă n-a însemnat doar interzicerea avortului, a stat în mai multe măsuri și a afectat teribil controlul asupra propriului corp și asupra vieții de familie. 

Cristina: Iar avorturile te lipseau de intimitate. Făceai avorturi pe masa din sufragerie, cu mama și bunica lângă. În camera de cămin, cu colega de facultate lângă. Chiar Florin Iaru povestea când i-a făcut avort unei prietene a iubitei lui.

Și iubita lui era acolo, de față. Totul se întâmpla în condiții improvizate, fără intimitate. Te expuneai familiei sau unor străini într-un moment foarte intim. 

Ce poveste a fost cel mai greu de ascultat?

Alina: Povestea Aurei, mama lui Mihai Matei. A fost povestea de la care am pornit proiectul. Mă bușeau lacrimile la interviu. Mi-a luat o grămadă să fac transcriptul, că trebuia să mă opresc odată la cinci minute.

Femeia a făcut o hemoragie foarte puternică după ce își pusese o sondă și încerca să oprească sângerarea cu un cearșaf. Povestea cum casa ei arăta ca un abator. Asta m-a marcat tare vizual.

O altă tipă făcuse avort spontan – ea nu voia să facă avort – dar s-a întâmplat și a ajuns la spital și procurorul a întrebat-o de ce n-a adus resturile într-un lighean. 

Cristina: Procurorii erau mereu în spital. Orice pierdere de sarcină suspectă era tratată întâi de procuror, după aia de medic. 

Alina: Iar în majoritatea fabricilor unde erau multe femei angajate erau controale periodice, să nu cumva să scape cineva din evidență, să fie însărcinată și să facă avort. 

Cristina: Și ne-au șocat metodele de avort. Pentru niște oameni care trăiesc în 2019 sunt pur și simplu SF. Spița de la bicicletă înfiptă în colul uterin și ținută acolo câteva ore, în timp ce mergi pe stradă, femei care săreau de pe dulap ca să își producă hemoragie, care intrau în cada cu apă clocotită, andreaua, tulpini de plante și crengi înfipte în colul uterin, fusul, umerașul, ceaiurile. Bunică-mea bea ceaiuri care, teoretic, provocau contracții.

Când te întrebai în fiecare zi ce îi vei pune pe masă copilului tău, când stăteai nopțile la cozi la carne sau la alte alimente de bază și se întâmpla să nu prinzi, partidul voia să faci și mai mulți copii. Cu ce să îi hrănești? Cum să îi crești?Aura Lixandru își aduce aminte cu lacrimi în ochi de greutățile acelei vremi și de presiunea de a face copii, în condițiile în care nu aveai ce să le dai să mănânce. #jurnaluldecretului #decretul770 #avort #comunism #viataincomunism #politicapronatalistaFoto&Video: Adrian Câtu (Documentaria.ro)Editor video: Maria CîrsteaReporteri: Alina Calistru, Cristina Foarfă

Publicată de Jurnalul Decretului pe Vineri, 19 iulie 2019

Ce impact a avut proiectul vostru asupra oamenilor care au ajuns să fie implicați în el? 

Cristina: În primul rând, oamenii au început să vorbească în familie. Să-și întrebe mamele, bunicile, mătușile, de perioada aia. Eu știam, de exemplu, că bunică-mea făcusem foarte multe avorturi, dar cumva normalizasem asta. Nu vorbisem niciodată despre asta cu ea. 

Când am început să facem proiectul, am început să o iau la întrebări, înainte să moară. Mi-a povestit și de avorturile maică-mii. Și îmi amintesc cum povestea de un medic care a venit la noi acasă beat, i-a făcut avort maică-mii pe masa din sufragerie – pe care eu o știu foarte bine – nu își dezinfecta instrumentarul și le ștergea de o pătură de-a bunică-mii. 

Alina: Noi nu avem exercițiul ăsta al vorbirii. Nu vorbim în familie, lăsăm totul în spate, nu mai vorbim despre lucrurilea astea. Dar ele rămân cu noi. 

Cristina: Oamenii refuză, de multe ori, să își accepte niște traume. Că am primit și reacția asta: „Dar de ce faceți voi un proiect despre asta? Că e ceva nasol. De ce vreți să scormoniți? De ce e relevant să vorbiți acum despre asta?”

Ce alte reacții negative ați întâmpinat?

Alina: Pe un subiect atât de sensibil te pui în bătaia puștii, noi ne-am asumat riscul ăsta de la început. Dar dincolo de câteva comentarii pe Facebook care arată că oamenilor le lipsește mai degrabă informația și reacționează pentru că nu știu ce s-a întâmplat – nu au fost multe.

Dar mulți dintre oamenii cu care am vorbit au devenit puțin mai deschiși când am dat drumul la proiect. Au constatat că sunt și alți oameni care vorbesc despre asta. Că, uite, nu ești singura femeie care povestește despre avort. 

Cristina: Noi nu milităm pro-avort. Avortul e doar o manifestare a intruziunii statului în viața privată. Noi nu susținem că avortul e cea mai bună soluție.

Ce susținem noi e că e nevoie de educație sexuală pentru ca femeia să aleagă ceea ce i se potrivește ei și să nu mai existe presiune din afară pentru o chestie atât de intimă. 

Alina: În momentul în care interzici avortul – de fapt, când statul interzice orice – lucrurile se întâmplă în continuare. Interzicerea avortului nu a însemnat că nu s-au mai făcut avorturi.

A însemnat că avorturile astea s-au petrecut în condiții inumane, insalubre, cu complicații. Au murit cel puțin 10 000 de femei. Multe au rămas cu sechele fizice.

O zice foarte mișto Florin Iaru: în momentul când statul interzice o chestie, tu o să găsești portița. O să găsești o variantă prin care să ocolești măsura intruzivă. 

Alina: Dacă te uiți și pe date, imedat după ce s-a dat decretul a fost, într-adevăr, un boom pe natalitate, în primul an. Din ’66 în ’67 s-a dublat nataliatea, după care a început să scadă iar.

În schimb a crescut numărul morților materne.

Statul nu și-a îndeplinit decât parțial obiectivul de a avea mai mulți copii, în schimb au murit mult mai multe femei. Și da, copii au fost, dovadă toate orfelinatele pline de copii care trăiau în condiții îngrozitoare, ținuți ca niște animale, ca la Cighid.

În anii ‘90 erau 170 de mii de copii în orfelinate.

În toate țările unde avortul a fost interzis există astfel de povești, de mărturii ale consecințelor acestei măsuri. Și atunci de ce se tot întoarce societatea la discuția despre interzicerea avortului?

Alina: Unele lucruri sunt ciclice. În orice societate ies periodic la suprafață niște tendințe de oprimare a celuilalt. De impunere cu forța a propriei tale viziuni.

Din conservatorism, din dorința de a crește natalitatea ca să ai mai multă forță de muncă, din religie. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, o vreme ne mai potolim, după aia ajungem iar acolo, și tot așa.

Și cred că de multe ori se întâmplă asta pentru că se schimbă generațiile și nu învățăm din istorie. Cu decretul, vorbim de o generație care știe că s-au întâmplat chestiile astea, dar se gândește că „e departe, nu mai ajungem noi acolo”.

Și dacă nu înveți, repeți. 

Cristina: Și conservatorismul. CpF nu militează doar pentru interzicerea avortului, ci și a relațiilor între persoane de același sex, printre altele. 

E un întreg platouaș de elemente conservatoare care vin la pachet. În momentul în care apare unul, le trage și pe celelalte.

Un scriitor a învățat să facă avorturi pentru a-și salva prietenele de la o viață pe care atunci nu și-o doreau. Nu e ficțiune. Florin Iaru povestește despre intervențiile pe care le-a făcut prietenelor sale, despre cum frica dispare atunci când ești sigur de ceea ce faci, de oamenii care știu și care împărtășesc refuzul față de o comandă socială absurdă, despre punerea în balanță și răul cel mai mic. În curând, întrega poveste pe Jurnalul Decretului. Reporteri: Cristina Foarfă, Alina CalistruVideo: Maria Cîrstea, Ștefan Schultz#jurnaluldecretului #decretul770 #avort #comunism #viataincomunism #politicapronatalista

Publicată de Jurnalul Decretului pe Marţi, 6 august 2019

Nu vă e teamă că prin expunerea acestor povești, veți obține reacția inversă? Că oamenii le vor interpreta ca pe un manifest pro-viață? 

Cristina: Noi nu milităm. Noi ne concentrăm pe povești. Oamenii își iau propriile decizii, în funcție de ceea ce văd. Perspectiva noastră e una umană, nu un manifest.

Când îl vezi pe un om că suferă din cauza unor măsuri abuzive, atunci poate te întrebi ce e în neregulă cu un astfel de discurs restrictiv. 

Și am vrea ca femeile să înțeleagă că viața lor intimă e doar a lor. Că totul ține de alegerile pe care le fac ele.

Că nu are nimeni dreptul să influențeze niște alegeri atât de intime.

Și că nu trebuie să lași pe nimeni să pună presiune pe tine.

Nimeni, nici statul, sau mai ales statul, nu ar trebui să se bage în viața privată a individului.