Jurnal tanzanian (II)

Ioana Epure

Director editorial

Când eram copil, animalele din savana africană erau, pentru mine, la fel ca turnul Eiffel sau Acropolele. Niște lucruri minunate, despre care se spune că există, dar pe care, din cauză că nu le-ai văzut niciodată, le bănuiești întotdeauna că ar fi doar niște invenții al căror rol este doar acela de a uimi copiii la școală.

Acum zece ani, când am văzut prima oară Parisul, îmi amintesc cum primul gând pe care l-am avut a fost: „Ah. Locul ăsta chiar există”.

Acum patru ani, când am văzut prima oară un elefant într-un safari în Ghana, tot ăsta a fost primul meu gând.

[Citiți prima parte a „Jurnalului tanzanian” aici].

„Am mai fost odată aici, la Lupingu”, povestește Jimmy. Așteptăm amândoi, în barcă, să vedem dacă putem cumpăra de la localnici pește pentru masa de prânz. Jimmy e fiul gazdei noastre, Vitalis. E în ultimul an la Medicină în Dar Es Salaam, iar pe parcursul șederii noastre în Tanzania ne-a ținut, din când în când, companie. 

E un soare dogoritor și Lacul Malawi – Nyasa, cum îi spun tanzanienii – te cheamă la scăldat. E unul dintre cele mai mari lacuri din Africa, iar mie îmi amintește de Baikal – aceeași culoare, aceeași textură, aceeași izolare de lumea reală care te teleportează într-o liniște infinită, fără-de-timp. Țărmurile muntoase se prăvălesc în apă de o parte și de alta a plajei din Lupingu, în sătucurile de pe mal se ajunge ori pe jos, ori cu barca, iar legătura lor cu restul lumii e drumul spre Ludewa, care șerpuiește, greoi, prin munți. Până la cel mai apropiat spital sau magazin faci două ore.

Drumul până la Lupingu e dificil chiar și pentru vehiculele 4×4. Foto: Ioana Epure

Aici, în Lupingu, preoții catolici din Germania au construit la începutul secolului XX o misiune și o biserică care stau și azi în picioare. Am înnoptat în clădirea masivă din cărămidă a misiunii la invitația preotului de acolo, care ne-a și adus cu mașina lui – un 4×4 masiv, cu banchete de lemn în spate, care funcționează deopotrivă ca mijloc de transport în comun și ambulanță de ocazie. De altfel, e una din puținele mașini care pot face față drumului aproape imposibil care taie munții dintre Ludewa și Lupingu, mai ales în sezonul ploios. 

„Eram mic și am venit aici cu fratele meu, Paul”, continuă Jimmy povestea, în legănarea leneșă a bărcii. Tanzanienilor le place să spună povești pe îndelete. Vorbesc rar, cu multe detalii – le ia cinci minute să comande patru beri la cârciumă, nici nu înțelegi ce e atâta de negociat și, probabil, ca european, nici n-o să înțelegi vreodată – și uneori ai impresia că bat câmpii și au uitat de unde au pornit. Dar dacă ai răbdare, întotdeauna – dar întotdeauna – o să existe o concluzie sau un rost la povestea lor.

Noaptea, la Lupingu, stelele se văd mai bine decât oriunde altundeva. Foto: Ioana Epure

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

„A fost destul de amuzant. La noi în sat, în Lugarawa, a venit un medic italian care avea doi copii. Noi ne-am împrietenit cu ei, ne jucam mereu împreună. Atunci când medicul a decis să vină câteva zile cu familia lui aici, la lac, copiii au cerut să venim și noi cu ei.

 La insistențele lor, doctorul ne-a luat cu el. Când am ajuns aici, la misiune, copiii doctorului au fost duși sus, la masă. Pe noi doi preotul de atunci ne-a lăsat în curte și ne-au dat ugali din cassava să mâncăm, nu ne-a lăsat să urcăm să stăm la masă cu italienii.

 Dar copiii au plâns după noi și, până la urmă, au trebuit să ne aducă. Era așa multă mâncare la ei pe masă și nouă ne dăduseră atât de puțin.

 În ziua aia am învățat două lucruri. Că în familiile europenilor copiii chiar au un cuvânt de spus și că sunt ascultați, că deciziile lor se respectă. Și că, atunci când sunt mici, copiii au multă iubire în ei, dar că pe măsură ce cresc ea dispare”.

După plimbarea cu barca, decidem să facem o baie în lac. Apa e caldă și limpede. Jimmy, însă, ne așteaptă pe margine – mulți dintre africanii pe care i-am cunoscut sunt speriați de apă, iar Jimmy și tatăl lui, Vitalis, nu fac excepție. Multe dintre plajele pe care le-am vizitat în Africa sunt populate aproape exclusiv de europeni, și m-am întrebat mereu de ce – până când mi-am dat seama că ideea de „stat la plajă” e, de fapt, doar o chestie culturală. 

Multe din plăcerile noastre de zi cu zi lipsesc din cultura lor și invers; și uneori e ușor să uiți asta. Să-ți imaginezi că toată lumea are aceleași plăceri ca tine. Și aceleași nevoi.

Nici noi n-am înțeles pe moment de ce Jimmy nu simte nevoia să se arunce în apă și să se bucure de răcoare și de baie. Am înțeles abia câteva zile mai târziu, pe o plajă din Zanzibar, când și-a despachetat tacticos o pereche de pantaloni scurți, și-a împăturit cu grijă blugii pe prosop și a intrat încet în apă, la început cu ezitare, apoi cu uimirea și bucuria unui copil.

Foto: Ioana Epure

Jimmy are 32 de ani, locuiește în Dar Es Salaam de vreo șapte și nu s-a scăldat niciodată în apele Oceanului Indian.

„Acum înțeleg de ce toți europenii merg la plajă”, ne spune, în timp ce-și trage sufletul după câteva încercări de a înota.

„Noi pur și simplu nu facem chestia asta, să mergem la plajă.”

E o după-amiază perfectă în Jambiani, apa are o culoare aproape nefirească, cinci-șase nuanțe diferite de turcoaz care capătă, din anumite unghiuri – când soarele e chiar deasupra capului nostru – reflexii magenta. Nisipul e alb și suntem singurii oameni de pe plajă, iar Jimmy zâmbește satisfăcut pe prosop, după ce a dezlegat un nou mister al europenilor cu obiceiuri ciudate.

***

După cele zece zile în Lugarawa, înconjurați doar de munți, de săteni și de copiii și profesorii de la școlile pe care le-am vizitat, cei 900 de kilometri spre Dar Es Salaam par aproape interminabili. Plecăm înainte de răsărit, în timp ce un grup de bărbați aleargă în formație pe marginea drumului, în cele 12 grade ale dimineții și printre casele adormite – până și pe băiatul de la benzinărie trebuie să-l trezim ca să alimentăm.

„Poliția locală”, ne explică Vitalis. Voluntari din sat, care se antrenează pentru a ajuta la păstrarea ordinii. Un soi de „neighbourhood watch”.

Pe drum spre Dar Es Salaam ne oprește de 4-5 ori poliția. În Tanzania, poliția rutieră e atât de coruptă, încât șoferii nici nu așteaptă să afle de ce au fost opriți – au banii deja pregătiți. 

Ne oprim în Parcul Național Mikumi pentru un scurt safari. Suntem obosiți și tânjim după mâncarea gătită de bucătăreasa din Lugarawa, dar în parc sunt lei, girafe și elefanți și uităm de foame. Pe marginea drumului sunt zeci de babuini cerșetori care speră că șoferii care trec prin parc or să le arunce câte ceva din mașini.

Babuinilor le place să stea picior peste picior. E un gest atât de uman. 

Când eram copil, animalele din savana africană erau, pentru mine, la fel ca turnul Eiffel sau Acropolele. Niște lucruri minunate, despre care se spune că există, dar pe care, din cauză că nu le-ai văzut niciodată, le bănuiești întotdeauna că ar fi doar niște invenții al căror rol este doar acela de a uimi copiii la școală.

Girafă în Parcul Național Mikumi. Foto: Ioana Epure

Acum zece ani, când am văzut prima oară Parisul, îmi amintesc cum primul gând pe care l-am avut a fost: „Ah. Locul ăsta chiar există.”

Acum patru ani, când am văzut prima oară un elefant, într-un safari în Ghana, tot ăsta a fost primul meu gând.

În timp ce ne plimbăm printre antilope gnu, impala și zebre îmi amintesc amuzată de încercările etiopienilor de a ne convinge că motivul pentru care animalele astea au dispărut aproape cu desăvârșire de la ei din țară este faptul că vecinii lor, kenyenii, le-au furat ca să le ducă în rezervațiile lor.

***

Întoarcerea în haosul, ambuteiajele și poluarea din Dar Es Salaam e greu de suportat. Capitalele africane îmi plac doar în porții mici, iar drumul până la feribotul spre Zanzibar îmi amintește de nivelul 2 din Hercule – pe care îl jucam pe calculator în copilărie – care se chema „Hero’s Gauntlet” și era mai greu decât celelalte din cauză că personajul tău alerga fără oprire în timp ce diverse obstacole îi apăreau în cale.

În Dar Es Salaam, obstacolele sunt mașini, motociclete, biciclete, vânzători ambulanți, șoferi de taxi care încearcă să te ducă oriunde pe bani mulți, gropi, pantofi întinși la vânzare pe asfalt, lucrări, și toate fără vreo urmă de logică și de structură. Trecerile de pietoni sunt decorative, uneori chiar și sensurile de mers sau semafoarele sunt doar o convenție, iar dacă lovești o altă mașină din greșeală, cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci e să fugi, pentru că o discuție între șoferi care s-au tamponat minor nu se face cu asigurările pe masă, ci ca la bazar. E o negociere.

***

Pe feribotul spre Zanzibar, o doamnă învelită într-o abaya neagră suferă de rău de mare și stă cu o eșarfă la gură, icnind la fiecare val. Mă trag într-o parte, o las să se întindă pe jos și îl urmăresc pe bărbatul ei, îmbrăcat lejer în pantaloni scurți și tricou, cum se chinuie să se asigure că, în ciuda suferinței, soția lui are mereu picioarele acoperite de văl.

Spre deosebire de restul Tanzaniei, Zanzibarul e în proporție de 99% musulman. Pe plajele cu resorturi îngrijite și restaurante cu mese așezate romantic pe plajă se plimbă, la apus, grupuri de femei îmbrăcate exact ca cea de pe feribot, care își înmoaie satisfăcute gleznele în apă, în timp ce femeile europene de pe plaje stau în costume de baie la soare. Chemarea imamului la rugăciune se aude peste muzica de la terase, și, în timp ce la intrarea în restaurante și magazinele de suveniruri ești întâmpinat cu Hakuna Matata, în sate oamenii se salută cu As-salamu alaykum.

Copii jucându-se pe plajă în Nungwi, Zanzibar. Foto: Ioana Epure

***

În 1968, autorul american de science fiction John Brunner publica romanul „Stand on Zanzibar”. Romanul avea ca subiect supraaglomerarea planetei și pornea de la premisa că, dacă cei 7 miliarde de oameni care se estimau a popula planeta în 2010 (estimare corectă, de altfel), ar sta în picioare, umăr la umăr, ar acoperi cu toții complet suprafața Zanzibarului. 

Îmi amintesc de asta într-un daladala cu care mergem la plajă. 

Un daladala e o soi de camionetă cu o remorcă acoperită, cu două băncuțe, în care încap un număr infinit de oameni și bagajele lor. Estimarea mea ochiometrică se învârte în jurul unui număr de 10-12 oameni care ar putea încăpea confortabil pe băncuțele din spate. În realitate, pierd numărătoarea pe la 23, plus bagaje (sacoșe de rafie, găleți, genți, coșuri), plus copii, plimbați din mână în mână pentru o reașezare optimă care să permită un număr și mai mare de călători. 

În daladala, întotdeauna mai e loc de cineva. Foto: Ionuț Dragomir

Asta fără a pune la socoteală taxatorul, care merge agățat de mașină, sau bagajele de deasupra: saci cu nuci de cocos, legături de lemne de foc, banane și, între două sate, o bicicletă care atârnă pe laterala mașini și flutură la cei 80, 90 de kilometri pe oră pe care îi prinde camioneta mai plină decât o mașină cu clowni, dar care, în mod surprinzător, nu cade. La fel cum nu cade nici taxatorul, care cu o mână ia banii, cu alta dă restul și se ține, la un moment dat, doar cu barba de bara din spate a mașinii.

Într-un daladala întotdeauna mai are loc cineva.

Un daladala n-are program și nici stații, dar întotdeauna vine cu o eficiență care te uimește, alimentată de dorința operatorilor de a încasa banii pe cât mai multe bilete – sume minuscule dacă le compari cu taxiurile care sunt recomandate de obicei turiștilor pentru transportul pe insulă – un dolar versus 40.

***

Mulți vizitatori ai insulei, mai ales cei care vin aici cu pachete turistice, pregătiți de vacanțe perfecte pe plajele albe cu ape turcoaz ale insulei, nu realizează că în spatele fațadei de resorturi a Zanzibarului sunt sate și oameni cu o cultură complet diferită de a lor. Iar cei care se rătăcesc totuși printre aceste sate rămân uimiți de sărăcia din spatele hotelurilor de pe plajă, iar revelația că, dincolo de patina de glam pe care i-o dau companiile de travel, e totuși Africa, vine ca o palmă.

Viața reală din spatele resorturilor din Zanzibar. Foto: Ioana Epure

E ceva aproape pervers în ideea de a te lăfăi de plajele perfecte ale insulei în timp ce ignori cu desăvârșire faptul că localnicii se bucură de foarte puține din avantajele pe care turismul le aduce, în mod normal, unui astfel de loc.

După cum ne-au explicat localnicii, majoritatea proprietarilor de resorturi sunt nemți, turci sau italieni. Oamenii n-au în continuare drumuri, iar principalul mijloc de transport în comun de clasicul daladala rablagit. Apa curentă și canalizarea sunt vise, iar procesarea gunoiului pare că se face doar pe plajele turistice. Clivajul dintre cele două lumi, a turiștilor și a localnicilor, e copleșitor, iar localnicii nu reușesc decât să tragă foloase mici de pe urma numărului mare de vizitatori de la ei de pe insulă: încercând obsesiv să vândă, pe plaje, pachete turistice, tururi, plimbări, masaje, suveniruri și droguri.

Avantajele reale care ar trebui să se reflecte într-un loc atât de popular precum e Zanzibarul, la nivel de infrastructură, educație și nivel de trai, lipsesc cu desăvârșire. Zanzibarul e o distopie.

Foto: Ioana Epure

***

Un daladala, un feribot, o mașină și trei avioane mai târziu, și sunt aproape acasă. Am stat trei săptămâni în Tanzania și mă gândesc cu jind la o cadă plină cu apă caldă și spumă.

Și la cât de repede aș putea să revin. Nu doar în Tanzania – în Africa. La autobuzele fără stații și program, la spălatul cu bidonul și ibricul sau la o țeavă din care curge un firicel timid de apă rece, la restaurantele unde primești mâncarea după o oră jumate și la camerele de hotel cu mucegai pe tavan. 

Dar și la ospitalitatea copleșitoare a oamenilor, la sentimentul că timpul nu există, că e doar o convenție, la spațiile uriașe, neatinse de om, în care te poți pierde și la nopțile în care lumina stelelor nu e filtrată prin smog sau întinată de poluarea luminoasă.

La o viață de o mie de ori mai simplă și mai onestă decât cea pe care o trăim noi, europenii.

***

Pe feribotul de Zanzibar, în legănatul valurilor, împart cu Jimmy o pereche de căști și ascultăm o combinație stranie de bongo flava și Stereophonics, într-un schimb cultural nevorbit.

Stăm pe podea, ne uităm la bărcuțele artizanale care traversează în paralel cu noi și-l ascultăm pe Kelly Jones în „Dakota”:

„I don‘t know where we are going now”

Doamna cu abaya vomită în spatele meu în eșarfa verde pe care o ține la gură. Pe punte miroase a mare și a benzină.

Jimmy mă trage într-o parte, o ajută pe doamnă să-și găsească o poziție mai confortabilă, apoi își așează tacticos la loc casca în ureche.

„Shall we continue?”.

Tanzania, cadru cu cadru

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€