Jurnal tanzanian (I)

Sunt în Tanzania de zece zile. Drumul e prăfuit și întunecat, dar în zare cerul încă are portocaliul violent al apusurilor africane. Acesta este jurnalul meu de călătorie. 

***

Suntem șapte oameni în mașină: trei români; gazda noastră din Lugarawa, Vitalis Haule, și fiul lui, Jimmy; un profesor de la o școală primară din zonă; și un oficial ale cărui atribuții par similare cu cele ale unui prefect. 

Reprezentăm Educab Tanzania, un proiect educațional dezvoltat de un grup de prieteni, concentrat pe zone marginalizate - din România sau din țări în curs de dezvoltare - care nu au acces la resurse educaționale. Nu e doar un program de donații, ci e o rețea informală menită să sprijine aceste comunități pe termen lung, atât prin ajutor material, cât și prin expunere la cunoștințe și experiențe greu de accesat în mod independent. 

La radio se aude în surdină un cântec religios tanzanian care o tot ia de la început la fiecare zdruncinătură, iar din portbagaj zdrăngăne niște seturi de ceai din abanos pe care le-am primit cadou de la localnici, împreună cu două găini vii și un ied - care stau cuminți în portbagaj alături de niște banane și jumătate de sac de alune de pământ.

Ne extragem toți din măsele puiul de la una dintre cele patru mese care ni s-au întins astăzi.

De altfel, am descoperit că în Tanzania ața dentară e cea mai de preț posesiune a unui vizitator, iar pe fiecare masă scobitorile sunt așezate la loc de cinste: în dieta tanzaniană, găina din portbagaj are un loc precis și, cu cât exemplarul e mai alergat și mai cu experiență de viață, cu atât mai bine. Găina bătrână face ciorba bună, se spune în România, și tind să fiu de acord - dar naiba te ia dacă aici, în Tanzania, nu știi să manevrezi expert scobitorile, așa cum localnicii par să știe.

***

“Oh, I thought if I were to go there, I would die”, povestește Vitalis în timp ce își soarbe cafeaua pe terasa unui motel din parcul național Mikumi, unde am înnoptat în drumul de aproape 900 de kilometri dintre Dar Es Salaam și Lugarawa. Vitalis vorbește despre zăpadă: a fost odată în Austria și nu i-a plăcut deloc frigul, lucru previzibil pentru un om crescut la Ecuator, unde chiar și iarna, în mijlocul munților - așa cum este aici - temperatura nu scade sub 12 grade Celsius.

Vitalis Haule, gazda noastră, are 75 de ani, a fost profesor 40 de ani și e un fel de lider local în Lugarawa. Foto: Ioana Epure

E 7 dimineața și stăm la taclale așteptând micul dejun care fusese programat la ora 6 - și care nici în următoarea jumătate de oră nu va veni. Nu ne agităm. Tanzanienii au cu totul altă relație cu timpul și distanțele decât avem noi, europenii. E o chestie comună în toate țările prin care am trecut în Africa, dar aici e cu totul specială: dacă îl întrebi pe Vitalis la ce oră ne întâlnim își ia timp de gândire de câteva secunde bune, se uită concentrat la tine, ca și cum ar face niște calcule complicate în cap, și apoi răspunde: “Oh, maybe, 7? Or 8, let’s meet at 8. Yes, very good, very good”. Dar ora 8 înseamnă cel puțin 10 jumate, iar întâlnirea poate avea loc - sau nu. Cum o da Dumnezeu. E OK și 8, și 10, doar nu ne grăbește nimeni. 

Nu ai cum să grăbești un tanzanian. E ca și cum ai încerca să schimbi direcțiile rădăcinilor unui copac. N-o să faci altceva decât să-l strici. Distanțele se aproximează cu o marjă de eroare de zeci sau sute de kilometri, iar timpul în care parcurgi respectivele distanțe pare scos din pălărie: o cifră inutilă, de care tu, ca tanzanian, nu ai nevoie; dar pe care trebuie să o produci, pentru că acești wazungu nebuni, obsedați de ceasuri, au nevoie să le spui ceva, orice.

În școlile din Lugarawa am văzut, împreună cu colegii mei, multe ceasuri în cabinetele directorilor. Niciunul nu mergea.

Și la început te revolți. Cu ceasul și programul în mână, ca un misionar cu Biblia, încerci să faci lucrurile să meargă: să aranjezi ceva de aici, ceva de acolo, să programezi și să reprogramezi, să sugerezi o schimbare sau alta, să modifici, transpirat ca un contabil în perioada de depunere a bilanțurilor, câte ceva pe ici pe colo - ca să iasă, totuși, cum vrei tu.

Fericirea adevărată vine când abandonezi. Când îți arunci și tu ceasul pe geam, înțelegi că lucrurile se întâmplă atunci când se întâmplă, te bucuri că ai avut o oră și jumătate să îți bei cafeaua înainte să vină micul dejun și ai văzut și răsăritul. Iar ideea că timpul s-ar putea să fie doar o construcție abstractă, care de fapt nu există - și a cărui putere opresivă poate fi distrusă dacă pur și simplu îl ignori - devine aproape reconfortantă.

Și abia atunci începi să te bucuri de timpul african.

Și constați, cum-necum, că toate lucrurile se așează de la sine, într-un dans al lor, propriu, în care tu nu ai un control real. Timpul e o iluzie. Și, în liniștea imperturbabilă a întinderilor tanzaniene, respiri. 

***

Suntem în Tanzania de o săptămână și abia am avut timp să mă gândesc la ce se întâmplă. Între drumul de 22 de ore din Dar Es Salaam până în satul unde suntem acum și cele cinci școli pe care le-am vizitat între timp n-a fost loc de mare lucru. Doar de somn și de o bere Kilimanjaro cumpărată cu frontala pe cap de pe la vreun birt din sat.

Locul unde se petrece acțiunea e Lugarawa, un sat aflat în sud-estul Tanzaniei, aproape de granițele cu Malawi și Zambia, la vreo 6 grade sub Ecuator și la 100 de kilometri de cel mai apropiat drum asfaltat. 

Un loc cu mulți copii, multe școli, multe probleme, dar cu oameni care caută să-și facă drum prin ele. 

Ne întoarcem dintr-o vizită la un tip care și-a construit propria hidrocentrală pentru a-și alimenta cu curent electric un proiect piscicol DIY, construit cu cârca și lopata într-o pajiște din mijlocul pădurii. Sos Peter îl cheamă și tocmai ne-a arătat cum reușește să înmulțească somn african în captivitate (o chestie care nu se întâmplă în mod normal - somnul își depune icrele în ape curgătoare, în sezonul ploios) folosind hormoni preluați din glanda pituitară a peștilor.

 Mini-hidrocentrala lui Sos Peter n-are vreo lucrătură elegantă. Nici șuruburi noi ori piese venite în cutii lucioase comandate de pe Amazon – are doar niște bobine mari pe care probabil le-a găsit în vreo piață supraaglomerată din Dar Es Salaam și niște țevi care par reciclate dintr-o instalație sanitară abandonată. Mașinăria aprinde, momentan, un bec.

Dar Sos Peter e un tip cu școală, care s-a întors în satul lui natal ca să crească pești, chiar dacă toată lumea i-a zis că e nebun. I-a a fost suficient să înțeleagă principiul după care funcționează o hidrocentrală ca să o pună cap la cap de unul singur.

Sos Peter aprinde un bec în pădure cu propriile lui mâini. Și, cumva, cred că întruchipează perfect spiritul ingenius și întreprinzător al tuturor locuitorilor din colțul ăsta de lume, care n-au cui se plânge: au ajuns la concluzia că lucrurile se fac cel mai bine când pui tu singur mâna pe treabă. 

***

Suntem găzduiți de comunitate, într-o casă uriașă care se pare că a aparținut unui fost ofițer de poliție mutat în capitală. Suntem hrăniți de trei ori pe zi. Avem o bucătăreasă care gătește atât de bine încât am vrea cu toții s-o luăm acasă.

În fiecare dimineață mă trezesc cocoșii, vecinii care trăncăne în spatele geamului meu, copiii care se joacă și muzica de la birtul din sat, care pare că nu se oprește niciodată. Camera mea, în capătul dinspre bucătărie al casei, miroase a foc de lemne, același miros pe care mi-l amintesc din copilărie, de la bunicii mei.

Oriunde mergem ni se întind mese și brațe într-un fel absolut copleșitor. În fiecare zi, misiunea noastră este să mergem din școală în școală, să cunoaștem profesorii și elevii, să le proiectăm desene animate și să le facem mici cadouri pe care orice comunitate din Europa le-ar lua peste picior, dar de care ei au mare nevoie: cretă, pixuri, cărți.

Nu suntem nici oengiști, nici misionari, și nici nu vrem să pozăm în salvatori albi. Lugarawa nici n-ar avea nevoie de așa ceva – cu puținele resurse pe care le au la dispoziție, oamenii au transformat colțul ăsta de vale într-un loc în care oamenii o duc bine; sau, în orice caz, bine după standardele unei țări în curs de dezvoltare.

Lugarawa are mulți copii și puține școli. Și chiar mai puțini profesori. Săptămâna asta am trecut dintr-o sală de clasă în alta, de la un grup de clădiri din cărămidă, nefinisate, la altul, de la o hazna la alta, de la copii de clasa întâi la copii de clasa a opta. Am văzut internate care funcționează în clădiri atât de simple – pereți nefinisați, paturi de lemn, podele de ciment, câte un bec chior în fiecare cameră (acolo unde există electricitate) și nelipsitul praf roșu specific zonei. Și am văzut sute de copii aliniați la careu în uniforme identice, toți rași în cap, cântând imnul Tanzaniei mândri - mândri mai ales pentru că îl cântă la școală.

În Tanzania școala e ceva care se face cu greu, cu sacrificii și cu multă implicare din partea comunității. Rata de abandon era uriașă până când autoritățile au decis să le ofere copiilor câte o masă caldă. Atâta că proviziile pentru această masă sunt contribuțiile părinților, combinate cu legumele care cresc în grădinile îngrijite ale școlilor - de care au grijă copiii și profesorii. Mamele gătesc prin rotație la școală, iar bucătăriile vin sub forma a trei pereți din cărămidă cu pirostrii.

În unele din școli nu e nici apă, nici curent electric. Alimentarea celor 2-3 becuri din clase se face printr-un generator sau printr-o baterie de mașină încărcată cu panouri solare. Pentru că nu sunt prize, dar noi le-am promis copiilor desene animate, atunci când ajungem îi vedem pe profesori cum scot becurile și leagă sârmulițele din instalație de sârmele vreunui prelungitor antic. Nu doar copiii vor să vadă desene animate - și profesorii se uită, din spatele claselor, cu aceeași uimire pe care o au și copiii. O baterie de mașină cu doi clești poate face minuni pentru câteva zeci de copii care nu au văzut vreodată imagini mișcătoare pe un ecran format din patru foi A4 lipite cu scotch.

În fiecare școală trecem prin ceremonialul de întâmpinare - care poate dura și o oră - în care ne prezentăm, vorbim profesorilor și copiilor, ne mulțumim unii altora și ne salutăm. E epuizant, dar pentru profesori e important - sunt rare ocaziile festive în școli. Și și mai rare ocaziile când sunt întrebați ce cred că le-ar mai trebui pentru ca școala - și, indirect, și ei - s-o ducă mai bine. Pentru ca elevii să aibă vieți mai ușoare.

Africa e locul preferat de întâlnire al multor organizații care, în teorie, ajută. În practică, ajutorul e de multe ori dat după standarde europene, fără ca oamenii să fie vreodată luați în serios și întrebați de ce au de fapt nevoie - ca și cum ar fi niște copii care nu sunt în stare să-și gospodărească satele. Așa ajung aici haine pentru copii care n-au nevoie de haine, dar au nevoie de săli de clasă noi, pentru că fac ore și câte 40 de copii la un loc; calculatoare vechi și depășite, care ajung aici pentru că europenii își imaginează că localnicilor le place, poate, să le țină pe post de bibelouri cu mileuri pe ele; voluntari care vin o săptămână, se pozează cu copiii, și apoi nu se mai uită înapoi, bucuroși că au bifat și voluntariatul în Africa, o chestie care, în mod normal, te sanctifică automat.

În sat a existat cândva o instalație solară donată de o organizație italiană. Sau să fie din Germania? Nici nu-și mai amintesc. Important este că nimănui nu i-a păsat dacă oamenii care urmează să o opereze vor și ști să facă asta. Sau să-i facă mentenanța. După o vreme, centrala s-a stricat. Și n-a mai știut nimeni ce să facă cu ea. Acum e mobilă; iar organizația donatoare n-a mai apărut în peisaj.

Într-un laborator de informatică - unicul din zonă, în școala secundară, pentru copii mai mari, șase calculatoare depășite de mult zac inutilizabile sub niște cearșafuri, iar câțiva profesori iau prânzul și beau elegant Coca Cola și Sprite în băncuțe.

Mâncarea, eterna supă de găină, orez, mazăre, o fiertură delicioasă de frunze de dovleac, varză și cartofi, e gătită chiar la școală și servită de profesoarele de cultură civică și Swahili, în timp de bărbații savurează câte un copan. E a nu știu câta oară când trecem prin ceremonialul de primire - și țin minte că în toate țările din Africa în care am mers ceremonialul ăsta pare să fie foarte important. N-o să uit niciodată cât am mers pe vine salutând bătrânii unui trib din nordul Ghanei, care trebuiau să fie la înălțime mai mare decât tine, cel mai tânăr, dar stăteau toți așezați pe scaune.

De fapt, nimeni n-a mai pornit un calculator de multă vreme încoace.

În casa unui profesor dintr-o școală aflată la încă vreo 15 kilometri de drum forestier de Lugarawa, o casă tipică - întunecoasă, cu podele de ciment și cu finisaje rudimentare, perdele între încăperi și mobilată cu o canapea și o masă, stăm cu toții pe scaune și mâncăm în tăcere, pe genunchi, al doilea prânz al zilei.

Zi care a început cu un dans tradițional de întâmpinare, tobe, și un tur oficial al școlii în timpul primului prânz, când copiii primeau mâncare gătită de părinții de serviciu, pe pirostrii, într-o șură de cărămidă, și o mâncau tacticoși așezați prin grădina școlii - pe rădăcinile unor copaci mari, chiar în vecinătatea unor hărți ale lumii, Africii de Est și Tanzaniei, construite pe pământ din bucăți de lemn.

În timp ce îmi plimb lingura prin ultimele felii de avocado cules din copacul din curte, începe ceremonialul de la revedere, discursurile de mulțumire și plecăciunile de recunoștință.

Din curtea din spate aud cârâiturile de protest ale unor găini.

“În spiritul tribului Wapangwa”, traduce din Swahili Vitalis, gazda noastră, “comunitatea de aici are un dar pentru voi, prin care oamenii își exprimă aprecierea pentru vizita voastră”.

În scenă intră unul din profesori, cu o găină nedumerită în brațe, pe care i-o întinde colegului meu, Grațian - care ne reprezintă în ceremoniile în care niciun cuvânt nu e prea mare și niciodată nu poți să fii prea impozant.

Grațian acceptă emoționat cadoul.

Găina e în continuare nedumerită.

Grațian trebuie să vorbească.

“My friends, I think this is the beginning of a beautiful friendship.”

Și sper că Humphrey Bogart și Ingrid Bergman văd scena asta de undeva, de sus.

***

Vitalis, gazda noastră, are patru vaci, vreo 200 de găini, doi ciobănești germani, o nevastă blândă și cinci copii. E un lider local cu talentele unui politician, discursuri pe măsură, o poftă nesfârșită de viață și o dorință neobosită de a vedea cum cei 5.000 de copii din zona Lugarawa merg la școală, aliniați frumos în uniformele lor de culoarea steagului Tanzaniei. A fost profesor mai bine de 40 de ani și, dacă îl asculți cum vorbește cu copiii, știi că va rămâne mereu, în sufletul lui, profesor, chiar dacă s-a pensionat.

Are 75 de ani și țopăie până în vârful muntelui cu agilitatea unui om care toată viața a făcut asta, uitându-se de sus la cei trei wazungu obosiți, care-și dau duhul pe versant și încearcă să țină pasul cu cei treizeci de copii pe care i-au luat în drumeție. Copiii urcă rapid - mulți dintre ei fac drumul ăsta des, trimiși de părinții lor după lemne. Unii au pantofi cu tălpile găurite, alții au adidași cu trei numere mai mari. Unul din profesorii însoțitori se descalță și o ia la fugă pe coasta muntelui cu pantofii în mână.

Și urcăm, urcăm, iar în vârf ne oprim, în dreptul unei cruci mari instalate de misionarii care au ajuns pentru prima oară în zonă. Crucea e pe cel mai înalt vârf din zonă, un vârf vizibil din toate satele întinse de jur împrejur, și marchează finalul pelerinajului care se desfășoară în fiecare an în aprilie, și care reproduce drumul lui Iisus către Golgota. Mai mult de jumătate din tanzanieni sunt catolici practicanți, și nu fără motiv: misiunile au adus mereu educație, spitale și sprijin pentru construirea infrastructurii.

Azi, spre deosebire de zilele trecute, în care am vizitat cele cinci școli din zonă și n-am apucat să vedem copiii decât la careu și în sala de clasă unde le-am proiectat desene animate, o să avem ocazia să vorbim cu ei. Vitalis a selectat treizeci de copii din toate școlile - unii mai mari, unii mai mici - după rezultatele la învățătură.

În vârf ne odihnim. Zâmbim stânjeniți unii la alții. Facem poze. Noi, europenii, stăm la soare, înfometați de lumină și căldură. Ei așteaptă, grupați și cuminți, să primească apă și gustări.

E ziua mea de naștere și soarele care mă arde pe față la poalele crucii misionarilor e tot ceea ce mi-aș putea dori.

Mâncăm pâine, banane fierte și eugenii. Și constat că în toate culturile lumii copii mănâncă eugeniile la fel: întâi crema, apoi biscuiții.

Fără să știu, copiii se strâng și îmi cântă la mulți ani. Îmi dau flori și îmi pun la gât ghirlande colorate. Suflu într-o lumânare înfiptă într-un tort pe care apoi îl mâncăm împreună.

Foto: Ioana Epure

Apoi în jurul meu se strâng toate fetele, poate 5 sau 6; patru dintre ele, de aproape 19 ani, sunt în pragul examenelor care le vor duce în treapta superioară de învățământ - ultimii doi ani de liceu. Au fețe rotunde și frumoase, ochi mari, gene lungi și spatele drept - așa cum nu-l poți avea decât după ani mulți de transportat bagaje pe cap.

Vorbim în engleză - în școala secundară, în Tanzania, se predă exclusiv în engleză. Le întreb ce vor să facă mai departe. Doctor, jurnalist, femeie de afaceri.

Le spun că pot să mă întrebe orice.

“E adevărat că jurnaliștii sunt de multe ori în pericol?”.

“Sunt și în Europa oameni care trăiesc greu?”.

“Cum e să fii femeie de afaceri în Europa? Există discriminare și acolo?”.

Discuțiile despre discriminarea femeilor fac loc discuțiilor despre mutilarea genitală. Mă întreabă, aproape în șoaptă, dacă se practică și în Europa - în Tanzania e ilegală, dar încă se întâmplă în unele zone, iar școala le învață să raporteze orice astfel de situație la poliție. Nu-mi spun deschis, dar le e teamă.

Apoi vorbim de zăpadă, le arăt poze cu aurora boreală și cu câinele meu.

Le spun că pot să fie orice vor ele să fie și că nu ar trebui să lase pe nimeni să le spună altceva. Că s-ar putea să trebuiască să muncească de două ori mai mult decât băieții și să fie de două ori mai bătăioase - dar că, dacă se luptă suficient, pot ajunge acolo unde își doresc.

Într-o țară europeană, discursul ăsta e redundant. 

Într-o țară europeană, fetele n-ar dormi în niște încăperi întunecoase cu saltele pe podea (există o singură școală secundară în zonă, care adună copii din toate școlile primare) și n-ar avea nevoie de frontală ca să învețe după lăsarea întunericului.

Dar nu suntem într-o țară europeană. Și, cum necum, sper că fetele astea istețe și frumoase și extrem de feminine, așa rase în cap cum sunt, vor face din rahat bici și or să-mi scrie, peste ani, din cabinetele lor de doctori și avocați din Dar Es Salaam.

Când se face tăcere, îmi spun, aproape surprinse: “You are just like us. And we are just like you”. 

Vreau să-i fac jurnalistei cadou pixul meu preferat, dar nu l-am luat cu mine, așa că îi dau eșarfa mea. Mă întreabă dacă poate să-mi care rucsacul foto până jos, la coborâre. E greu și ezit la început, dar i-l dau, și o văd cum o ia înainte, mândră, imaginându-și pentru o oră că e jurnalistă pe teren, înarmată cu un aparat foto ca-n filme.

O urmăresc cu privirea și o las să se ducă în ritmul ei. Cumva, sunt sigură că nici eu singură n-aș fi avut atâta grijă de aparatul ăla cum a avut ea.

În seara asta am văzut trei stele căzătoare de pe terasa noastră din Lugarawa.

Tanzania, cadru cu cadru

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.