Jurnal din primul trimestru de sarcină. O nouă relație cu corpul meu, vinovăție și presiunea de a fi mereu bine

Bianca Dragomir

Mi-am dorit mult să devin mamă. Ani la rând nu am reușit. Ani în care am idealizat tot ce înseamnă maternitate și a fi însărcinată. Apoi, visul mi s-a îndeplinit și realitatea a început să mi se arate. 

***

După ce pe timpul nopții merg de vreo 10 de ori la toaletă, reușesc să mă trezesc și pentru câteva minute mă simt odihnită. Cobor scările în pas alert și îmi spun: „azi o să fac tot ce mi-am propus”. Încerc să mănânc ceva, dar nu reușesc decât să beau o cană cu lapte. Mai mult forțat. În timp ce o fac, însă, simt cum picătură cu picătura energia se scurge din corpul meu. Deja mi-e somn. Din nou.

 „Hai că ăsta e răsfăț. Când eram eu însărcinată, mi-era și mai rău și tot făceam de toate”, îmi sună ca un refren în minte. E vocea femeilor dinaintea mea. Cel mai probabil și lor li s-a spus la fel. 

Așa. 1. Trebuie să termin un material pentru revistă; 2. Să îi scriu tipului expert pe Orientul Mijlociu; 3. Să dau câteva telefoane; 4. Să mă pregătesc pentru o colaborare extra din weekend ca să mai câștig niște bani în plus… Ar trebui să mai bag la spălat, în casă mi se pare haos. Și nici nu mai avem cine știe ce mâncare. Chiar și atunci când nimeni nu mi-o cere, simt că mâncarea și curățenia din casă sunt responsabilitatea mea. Îmi trec totul în agendă sub ianuarie 2026. 

Simt că, deși sarcina e în corpul meu, așteptările sunt ale tuturor. Multe dintre femeile din România sunt crescute cu reflexul că „se descurcă”, că nu cer, că trag de ele, iar când obosesc li se spune că exagerează. Chiar una dintre prietenele mele, ca să mă încurajeze, mi-a spus: „De ce te vaiți, în loc să te bucuri de așa o minune? Eu m-am bucurat de fiecare moment!” Știu că și ei i-a fost greu, dar s-a făcut că nu îi este. 

Văd ecranul laptopului în ceață și nu prea pot să stau pe scaun. Mi-e incomodă poziția asta deja de vreo două luni. Mă mut pe canapea și agonizez, ca în fiecare zi de vreo două luni, într-o stare de greață continuă. Mi-e sete, dar nu pot să beau apă pentru că am senzația că mi se urcă imediat înapoi în gât. Aveam refluxul gastric și înainte de sarcină, acum doar s-a făcut de zeci de ori mai rău. De câteva zile gingiile au început să-mi sângereze. Merg la baie, scuip sânge. Sper să nu fie totuși de la stomac. Am nevoie de soare, dar de câteva zile e mereu întuneric. 

Mă gândesc că, poate, înainte să încep să bifez tot ce am de făcut pe lista cu to-do, m-ar ajuta să citesc ceva plăcut. Am primit o carte a cărei acțiune se desfășoară în Salonic, „Câteva nopți și încă una”, scrisă de Isidoros Zourgos. Sună de parcă ar putea să mă aline. Îmi merge mintea în continuu cu panică să nu ratez ceva din ce trebuie să fac. Prea mulți de „trebuie”. Câte ore facem oare cu mașina până la Salonic? Aș pleca, poate mi-ar fi mai ușor în Salonic. Poate acolo aș putea să mănânc. Mintea mi-e super stimulată, de parcă în ciuda lipsei de energie mi s-a aprins un motor în plus în creier.

Cu toate astea, mă apuc să citesc, dar nu mă prea pot concentra. Zona dintre ochi îmi zvâcnește, presiunea din cap crește și se lasă pe maxilar: simt că port pe cap un cufăr cu zeci de mere. Cel puțin asta e imaginea care-mi vine în minte. Adevărul e că nu pot să mai fac altceva, acum, în afară de a sta pur și simplu cu ochii închiși, întinsă pe canapea. E minimum de efort pe care corpul meu mai poate să-l facă, dacă i-aș da voie să simtă ce simte. Dacă nu l-aș tot împinge obsesiv să trăiască „normal”. Și cât de norocoasă sunt că pot să mai lucrez și de acasă. Ce or face femeile care trebuie să meargă la birou în fiecare zi, opt ore pe zi?

Cum e la alții 

Mă gândesc la ele și mi se strânge stomacul: la femeile care lucrează în retail, în fabrici, în școli, în spitale, la cele care fac naveta, la cele care nu-și permit să lipsească și nici nu au „luxul” de a fi crezute. De curând, o vecină mi-a spus că nora ei, nevoită să care greutăți la muncă, a avortat în primele luni de sarcină.

În alte țări, sprijinul arată mai puțin ca o predică și mai mult ca un set de drepturi aplicabile, menite să scadă stresul. De pildă, în Franța, există un traseu prenatal standardizat (inclusiv 7 consultații prenatale obligatorii), iar din luna a 6-a până la naștere costurile medicale eligibile sunt acoperite 100% (fără avans, în limita tarifelor asigurării), astfel încât femeia să nu fie pusă să „se descurce” între controale, bani și vinovăție. Sistemul public de asigurări acoperă și un interviu prenatal timpuriu pentru a discuta anxietăți, nevoi, vulnerabilități, nu doar analize. În Danemarca și în Germania există programe locale pentru suport emoțional, sprijin psihosocial pe perioada sarcinii. 

Pe zona de muncă, unele sisteme au mecanisme clare pentru ca sarcina să fie cât mai protejată de factorii externi.

„Ești epuizată pentru că așa trebuie să fie o femeie”. Cum arată violența psihologică într-o societate care o ignoră

Controlul, jignirile, gaslighting-ul, șantajul, amenințările, intimidarea, umilirea, izolarea, hărțuirea, lipsirea de libertate, toate sunt forme pe care le poate lua violența psihologică.

VIDEO. „Fetele nu voiau, dar o făceau pentru bani". Luana Iguana despre sex work-ul din cluburile românești

Luana Iguana, dansatoare și antreprenoare, povestește pentru Project F cum sportul a ajutat-o să vindece traume din copilărie, diferența dintre pole dance și striptease, prejudecăți, sexualizare și despre cele șase luni în care a trăit realitatea din interiorul strip cluburilor din Capitală.

În Marea Britanie, angajata însărcinată are dreptul la timp liber plătit pentru consultații/îngrijiri prenatale și, odată anunțat angajatorul, intră în joc ideea de evaluare a riscurilor și adaptarea muncii. În Quebec (Canada) există un instrument de mare ajutor: dacă locul de muncă implică riscuri și nu se poate face o adaptare în niciun fel, programul Pour une maternité sans danger permite retragerea preventivă cu indemnizații de înlocuire a venitului (regulă prezentată ca 90% din venitul net), tocmai ca femeia să nu fie forțată să aleagă între sarcină și salariu.

În România, pe hârtie lucrurile arată bine, cu prevederi comparabile cu alte țări europene ca intenție: după notificarea angajatorului, există evaluare de risc, posibilitate de reducere a programului de lucru cu până la 1/4 fără scădere salarială, interdicția muncii de noapte, concediu de risc maternal (cu 75% indemnizație din venitul net), consultații decontate.

Diferența rămâne cea de implementare (nu există trasee clare, standardizate și monitorizate de stat), accesul la resurse este inegal mai ales între mediul urban și cel rural, între a avea noroc de un medic bun și „nu găsesc loc la stat, ci doar în privat”, plus că cele mai multe angajate stau în continuare „ la mâna omeniei șefului”. Iar sprijinul emoțional e oferit mai degrabă de organizații non-guvernamentale și mai ales dedicat femeilor din medii vulnerabile.

Vinovăție și oboseală 

Îmi bag nasul între paginile cărții. Mirosul de carte nouă nu mă face încă să vomit. Dar stomacul mă arde în continuare, mă arde și mă doare. Aceeași senzație de arsură simt și în nări. Văd pe măsuța de cafea cartea Istanbul, scrisă de Orhan Pamuk. O tot mut de colo-colo după mine. Îmi vine să plâng când îmi amintesc ultima propoziție din carte.

Pamuk, într-o ceartă cu mama lui care insista să nu abandoneze facultatea de arhitectură pentru a se face pictor, spune: „Nu am să mă fac pictor, am să mă fac scriitor!” Așa am vrut și eu, să mă fac scriitoare. În ultima vreme plâng și mai des decât o făceam.

La cină mănânc hamburger și cartofi prăjiți. Doar asta pot să suport și mă gândesc că mai bine mănânc ceva, oricât de nesănătos e, decât să nu o fac deloc. Pe la jumătatea hamburgerului mă bufnește plânsul. Un sentiment puternic de vinovăție mă copleșește. O să îi fac rău copilului cu mâncarea asta. 

Trece cumva ziua și reușesc să fac una-alta. Mă bag în pat devreme, dar cum pun capul pe pernă, începe să mă doară. Mă ia amețeala. Pentru prima oară în viața mea, mă gândesc: „dacă m-aș da cu capul de perete, oare mi-ar trece?” Mă sperii de gândul meu. Trece și nu mai revine.  

***

Când durerea și epuizarea sunt mari, poți avea și astfel de gânduri și uneori chiar ai nevoie de sprijin real. Dacă simți că revin sau te sperie, vorbește cu cineva de încredere sau sună la 112. Pentru sprijin emoțional poți apela Telefonul Antisuicid 0800 801 200 (gratuit).

***

Nu m-a pregătit nimeni pentru aceste zile. Nici pentru momentele în care am vrut să chem salvarea pentru că eram atât de constipată încât am crezut că corpul meu, literalmente, va exploda. Nu m-a pregătit nimeni pentru acest tip de relație cu corpul meu. Partea cea mai bună e că devin tot mai conștientă de el și sunt obligată să-l văd, să-l înțeleg, pentru prima oară în 37 de ani. 

Cei mai mulți oameni din jur au început brusc să-mi spună „Trebuie să mănânci bine și sănătos pentru copil!”, în timp ce informația că nici apă nu pot să beau nu pare să aibă vreun impact. Nu m-a pregătit nimeni pentru presiunea pe care unii oameni din jur, și chiar unii medici, o pun pe tine să fii fericită că „altfel îi faci rău copilului”. Dar ce fac dacă nu pot să fiu mereu fericită? Distrug o viață?

Voci de experți, podcasturi sau reeluri de pe internet sunt, în realitate, liste cu tot ce ai voie și nu ai voie să faci. Norocul meu este că cei mai mulți dintre medicii sau cadrele medicale cu care am interacționat și care mă monitorizează sunt echilibrați, surprinzător de blânzi și îmi oferă tot suportul de care am nevoie.

Totuși, o mare parte din „sistem”, și nu doar cel medical, ci și social, îți vorbește uneori rece, alteori moralizator, alteori ca și cum datoria ta principală ar fi să nu ai pretenții noi. 

Ca femeie însărcinată în România, simt că sunt între două presiuni: una tradițională, care încă se transmite de la o generație la alta („fii recunoscătoare, taci, îndură”) și una instituțională („urmează indicațiile”). Între ele, dacă nu ripostezi în vreun fel, dispare persoana. Rămân funcțiile, responsabilitățile și rolul de „mamă”. Iar când nu te simți bine, parcă trebuie să dovedești că meriți compasiune.

Într-o seară, m-am dus de urgență la Maternitatea Filantropia, pentru că la intervale de o oră-două mă albeam brusc la față și simțeam că o să cad din picioare (deși nu s-a întâmplat, într-un final). Când doctorița a întors ecranul ecografului spre mine ca să-l văd cum se mișcă, în timp ce îmi confirma că e bine, o lacrimă mi-a curs pe obraz până sub bărbie. Într-un fel parcă mi-era și rușine că păream melodramatică. „Ești prea sensibilă!” mi s-a spus de atâtea ori. Îmi revine în minte și acum. I-aș fi spus: „Aș putea să rămân aici ca să îl văd din când în când, să văd că e bine?” 

Nimeni nu m-a pregătit pentru o astfel de grijă față de o altă ființă încă din primele săptămâni din viața lui. Și nici pentru teama că orice gest, până și în ce poziție dorm noaptea, i-ar putea face rău copilului. Sau pentru teama că l-aș putea pierde în orice moment. 

Încă încerc să înțeleg ce mi se întâmplă. Și încă mă minunez cum nimic din ce e greu în perioada asta nu diminuează nici măcar puțin bucuria de a fi rămas, în sfârșit, însărcinată. Sunt recunoscătoare, chiar dacă nu o strig în piețe publice, chiar dacă aleg să vorbesc și despre aspectele mai puțin plăcute. 

___

Dacă ești însărcinată sau ai fost, aștept să împărtășești cu mine experiența ta din primul trimestru. Experiențe dificile prin care treci sau ai trecut, dar bineînțeles și luni fără niciun fel de probleme. Mă găsești la [email protected]