Jurnal de mondial (17): un vârf de unghie

Textul ăsta trebuia să fie despre Belgia… apoi despre Japonia. Şi iar despre Belgia.

Totuşi, e despre Japonia şi Gabriela Ruse, cele două mari învinse ale zilei.

Trecută prin calificări şi ajunsă pe tabloul principal de la Wimbledon, tânăra noastră jucătoare (20 de ani) a fost învinsă dramatic de Radwańska (7-5 în setul decisiv), după ce a ratat 6 mingi de meci.

Ea scrie încă o pagină din povestea competitorului aflat la un vârf de unghie de victorie, dar care, totuşi, pierde. Pentru că e naiv, pentru că e mai puţin experimentat, mai puţin şiret.

Revenind la nebunia de meci din optimile Mondialului, un noroc chior la capul lui Vertonghen (1-2) şi un contraatac-şcoală (3-2) au marcat o revenire aparent neverosimilă a favoritei.

Belgia s-a trezit când nu mai avea nimic de pierdut. A început să închege exact acele acţiuni care fuseseră atât de bine oprite până atunci de disciplinaţii fundaşi niponi.

Se putea la fel de bine ca Japonia să câştige, dar, căzuţi psihic după egalare, băieţii lui Akira Nishino au dat cu piciorul avansului pe care-l obţinuseră.

Putem să invocăm norocul de la acea lovitură de cap a fundaşului de la Tottenham. Dar nu putem omite lumânarea pe care unul dintre japonezi a făcut-o în disperare, când putea rezolva altcumva toată faza.

Şocul unei eventuale izbânzi l-a înceţoşat.

E detaliul care, în final, a adus diferenţa. E ceea ce desparte campionii de contenders: victoria nu trebuie să te mire.

În prima repriză, Belgia a fost formaţia pozitivă. A jucat între linii, a deviat mingi, a șutat de la distanță, a pasat în diagonală și şi-a asumat driblinguri.

Această abordare frontală şi atletică a fost contracarată de cele două torpile nipone căzute ca plumbul în poarta uriaşului Courtois.

*

Am fost sceptic înainte de Mondial.

Antrenorul Roberto Martínez l-a lăsat acasă pe Nainggolan, pentru a-l titulariza pe Witsel, şi l-a ales în banda stângă pe Ferreira Carrasco, amândoi veniţi tocmai din China.

Nu a luat fundaș stânga în lot și a preferat o apărare în trei, firavă în fața posibilelor contraatacuri purtate pe benzi.

Dar, cumva, Belgia a reuşit să compenseze prin viteza de joc. Împinge liniile şi îşi sugrumă adversarii.

Poate că nu va lua Mondialul şi poate că Hazard nu e Ronaldo. La fel cum De Bruyne încă nu e Iniesta şi Mertens nu e Messi. Poate că nici Lukaku nu a ajuns la dimensiunea lui Ibrahimović.

Dar în acest climat în care jucătorul trebuie să respecte planul tactic, fără să vină cu idei personale şi fără să îşi dezvăluie ego-ul, poate că belgienii sunt îndeajuns de buni să ridice trofeul.

O sperietură au trecut-o. Cine ştie.