Junii din Măguri

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

E simplu. Dacă vreodată vor veni peste noi niște barbari moderni, cum ar fi statul islamic, dacă președintele nostru va isca vreun război cu bulgarii sau rușii, apăsând din greșeală pe ceva buton roșu, dacă va avea loc o calamitate naturală sau dacă aerul din Cluj va deveni la fel de irespirabil ca cel din Beijing, nu stau pe gânduri: îmi iau familia și plec în cel mai frumos, mai sigur și mai secret loc din lume.

Satul Măguri e ascuns în Munții Gilăului, cam la 50 de kilometri de oraș. E întins pe un platou la 1200 de metri altitudine. Nu e mic: are peste 300 de fumuri, risipite pe mai mult de 7 kilometri pătrați.

Deocamdată, ca norocul, la Măguri nu se ajunge tocmai ușor: ori o tai direct pe Coastă, ori ocolești pe Valea Băii, ori mergi ca mine, pe o cărare dinspre Valea Răcătăului.

Așadar, dacă vrei să-l găsești, trebuie să-l cauți binișor: să treci prin păduri care au fost cândva dese sau doar au fost, să-ți freci burta mașinii de pietre sau să calci pe urme de urs în apropiere de izvoarele din pădure, cum am pățit ultima dată când am ales să urc „pe dos”, cum se zice în limbajul locului.

Când îl găsești însă, dai nu peste un sat, ci peste o lume. Cam după 10 ani, începi să o înțelegi. După 20, începi să o iubești. După 30, te adoptă și îi aparții pentru tot restul vieții.

Greul vine doar când trebuie să povestești cuiva despre loc. Nu știi de unde să începi. Seamănă cu a povesti cum te-ai îndrăgostit și cum se face că acum îți iubești consoarta mai mult și altfel decât la început.

Așa ceva nu se poate nici traduce în cuvinte și nici nu interesează, cu adevărat, pe nimeni. La manual zice că acum, după introducere, vine desfășurarea acțiunii.

În fiecare an, în apropiere de sărbătorile Crăciunului, în acest loc se petrece ceva secret, subversiv, despre care gura satului doar vorbește, aruncând ici-colo mici informații: câți sunt, de unde vin muzicanții, câți bani le dau sau cine e tarostea.

E vorba despre Juni, adică flăcăii satului, cei încă necăsătoriți, cu vârste între 18 și 25. Sunt împărțiți în două trupe: Josenii și Susenii, un fel de East Coast/West Coast din rap-ul american.

Misiunea lor e un tur de forță impresionant: în trei zile și trei nopți, fiecare trupă trebuie să colinde tot satul și să joace obligatoriu toate fetele și femeile din case.

Turul se încheie în noaptea de 26 spre 27 decembrie la Casa Conacului, cu un spectacol de proporții la care e invitată toată comunitatea. Balul se sparge pe la 4-5 dimineața.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Practic, Junii încheie rotund sărbătoarea, pe care tot ei o porniseră în ziua de Ajun. Cine rezistă și iese viu dintr-un asemenea turnir se cheamă că e bărbat adevărat.

Cu vremea, dinamica poveștii s-a mai schimbat: pe vremuri, juni puteau fi doar cei scăpați de armată, dar cum încorporarea obligatorie s-a abolit la fel ca sclavia sau înrobirea țiganilor, a dispărut reperul.

Vârsta de participare a tot scăzut. Cu tupeu maxim, generația digitală de azi a coborât pragul maturității către 15 ani. O fi Măguri un sat, așa, mai ascuns vederii, dar să nu vă imaginați cumva că tinerii ar fi străini de computere, wi-fi, rețele sociale, televizoare plate full HD sau mașini de teren bengoase.

Riscul pe care și-l asumă, de a ieși din decor pe traseu, e mult crescut față de vremea predecesorilor scăpați de armată. La vremea lor, aceștia au văzut multe, inclusiv structura de metal a paturilor pe sub care conduceau valizele de lemn în poziția târâș.

Dacă privim și mai departe în trecut, junii colectau de la fiecare casă mâncare, nu bani: hălci de carne afumată, table de slănină sau colaci trași pe mânecă.

Erau vremuri grele, nu ca acum, când bunăstarea e prezentă pe toate mesele, deși mulți oamenii se încăpățânează să spună că „mai demult era mai bine”.

Totuși, de ce e oribil de greu, dacă nu chiar la limita supraviețuirii, să mergi cu Junii?

Fiindcă nu e plimbare de plăcere, ci un spectaculos tur de forță. Pe deasupra, mai e și ritual de inițiere.

Iar orice ritual de inițiere, se știe, are o dublă menire:

a) să îl transforme pe inițiat în mod radical;

b) să îl confirme în ochii comunității.

În junglă, adolescenții erau trimiși singuri în pădure cu o sarbacană, să vâneze și să mănânce o maimuță. În anii ’90, în Palo Alto (SUA), copiii bogaților făceau noaptea de cart, singuri în bătaia vântului, sau frecau puntea unui galion portughez vechi de 200 de ani, ancorat în Golful San Francisco. Chestia asta trăznită făcea parte din programa școlară obligatorie a băieților de 12 ani.

Aici, la Măguri, când intri în hora junilor, trebuie să te gândești foarte bine înainte, să te consulți cu familia. Te așteaptă trei zile nebune, care nu seamănă cu aproape nimic din viața normală.

Repetițiile de colinde și dansuri încep cu săptămâni înainte de Crăciun, iar muzicanții sunt aleși după negocieri serioase și plătiți cu mulți bani, fiindcă de ei depinde, în mare măsură, succesul acțiunii.

Ce îi așteaptă întrece însă aproape orice imaginație. Zeci de kilometri umblați, cântări pe traseu și în sute de case, plus jocul de final până dimineața.

Tuturor acestor încercări li se adaugă trecerea constantă de la frig la cald, oboseala extremă cauzată de nesomn, diversitatea agresiunii culinare, buze crăpate și degete înghețate.

Ca să fii jun, trebuie să te lași antrenat și strunit de Taroste. El e șeful trupei și trebuie să-i asculți ordinele ca la armată.

Prietenul meu Alin Tomoș, de exemplu, pe care l-am fotografiat în postură de jun în urmă cu 10 ani, nu doar că acum e viceprimar și om la casa lui, ci a devenit tarostea junilor din Joseni. Iar unul dintre cei mai tineri participanți, Ionuț Mariș, nu are încă 16 ani împliniți. Echipa lor e formată din 12 oameni.

Practic, ce fac băieții aceștia se cheamă Performance. Începe de la cum sunt echipați, cumva standard: cizme de gumă, sacou, fular, cârjă încrustată și, cel mai important element, care îi diferențiază de alți performeri de prin satele Ardealului: cușma cu flori în frunte.

Apoi, ceea ce fac e fascinant: la fiecare Crăciun are loc un ritual care se repetă cu mici variațiuni. Înainte de a porni efectiv la colindat, Junii dau un spectacol-concurs în fața bisericii, unde e strânsă comunitatea. Iar bătrânii decid acolo, pe loc, care trupă joacă mai frumos și are muzicanți mai buni: Josenii sau Susenii.

Când începe luatul caselor la rând, fiecare trupă o ia din extremitatea ei de sat. Mai întâi cântă în ogradă. Gadza trebuie să-i invite să intre. Ei se prefac ba că intră, ba că pleacă, dar, în cele din urmă, se înduplecă și intră toți în casă. Unde fie stau roată, fie se pun la masă.

Dacă afară nu e zăpadă și înghețat, gazdele ar face bine să acopere covoarele, din timp, cu folie de protecție.

Odată trupa intrată în casă, tarostea spune o poezie legată de Crăciun, de juni, face urări specifice. Gazda pune pe masă mâncare, prăjituri, scoate berile, destupă o uiagă. Se cinstesc, se veselesc și schimbă câteva impresii.

În tot acest timp, fetele și femeile așteaptă, discret, undeva în fundal. Apoi vine altă cântare și un joc turbat de sar blidele pe mese, zornăie ferestrele (unde nu sunt încă termopane) și se crapă tencuielile.

Când ies în trombă, continuă să cânte și să joace, lăsând în urmă o stare greu de apucat, cumva emoționantă: tocmai s-a petrecut un ritual mult așteptat, un soi de teatru dansat care vine din fibra lor românească străveche, care – bună, rea, cum o fi ea – îi definește și îi diferențiază de restul lumii.

Iar băieții aceștia plini de veselie, de curaj și de nestăvilită energie sunt, de fapt, nu doar aducătorii unei vești bune – nașterea unui Mântuitor, ci și un simbol al tinereții veșnice.

Misiunea lor e foarte dificilă, la limita imposibilului. Aici tarostea joacă un rol-cheie. Băieții trebuie să reziste până la capăt, cu orice preț: să cânte fără să răgușească, să mănânce fără să li se facă rău, să bea cu măsură, ca să nu se îmbete pe traseu, și să danseze fără să cadă răpuși de oboseală și nesomn.

În tot acest timp, cum se zice în Ardeal, „gura satului melițează întruna”, ca o babă de serviciu și deopotrivă ca o instanță invizibilă.

Timp de 3 zile, acești tineri coagulează curiozitatea oamenilor din sat, care știu aproape în timp real, mai ales acum, de când cu telefoanele mobile, pe unde au ajuns junii, ce fac, ce zic, cine ce minune a provocat, care s-a „șpiruit”, precum și toate celelalte trăznăi care fac parte din povestea colindului lor.

Fiindcă ei se poartă, într-un fel, la fel ca aceia ce umblă cu caprele și urșii: cu un dram de nebunie. De aceea li se iartă aproape orice. Sar garduri, se cocoață pe mașini din mers, aruncă petarde te miri unde, dansează pe ce apucă, cum ar fi pe masa din curtea omului, și toate astea în timp ce agită periculos bâtele deasupra capetelor și suflă din fluiere de arbitru.

Junii din Măguri sunt, pur și simplu, periculos de simpatici.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€