José Luís Peixoto, scriitor: “Trebuie să facem un efort să înțelegem cine sunt oamenii din jurul nostru: părinții, bunicii. E un semn de maturitate”

Codruţa Simina

Redactor

Oamenii scriu literatură pentru a împărtăși adevăruri colective și pentru a înțelege ce rămâne neschimbat de-a lungul timpului. Mai precis, literatura încearcă să fixeze ideile și limbajul într-o cunoaștere care să traverseze timpul și să formeze un fel de bază de date cu tot ceea ce știm despre noi înșine, spune scriitorul portughez José Luís Peixoto.

Aflat într-o rezidență literară la Timișoara, Peixoto a acceptat un dialog online în prezența studenților Facultății de Litere de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Am vorbit despre ce înseamnă viața unui scriitor care reușește să trăiască din scris, cum se împacă literatura și istoria, dar și ce înseamnă, din punctul lui de vedere, o carte bună.

Am aflat că unul din marile merite ale unei cărți bune este acela că surprinde. Am mai aflat, de la un scriitor care s-a născut în anul căderii dictaturii din țara sa, că asta nu e niciodată o garanție.

„E o iluzie imatură să credem că doar ceea ce trăim și vedem e realitate”, spune Peixoto. Și ne încurajează să înțelegem mai bine viețile celor de lângă noi, cu toată istoria lor.

***

Reporter: M-am gândit că am putea începe prin a vă întreba, ținând cont că avem printre noi mulți tineri, cum este viața unui scriitor de succes care reușește să trăiască din scris.

José Luís Peixoto: Sunt destul de multe neînțelegeri despre ceea ce înseamnă scrisul și viața practică și ce înseamnă o viață de scriitor profesionist. Uneori văd o simplificare, ce face distincția dintre o viață de diletant, a unui om cu o viziune despre artă, care trăiește după cum vin și trec mareele inspirației, și o viață de mercenar, fără nicio dimensiune artistică.

Pentru mine, ceea ce consider interesant când alegi calea scrisului și a literaturii drept profesie, este încercarea de a găsi un echilibru între dimensiunea artistică, în sensul profund al cuvântului și o abordare practică, pentru că trăim într-o lume practică. Pentru mine, e foarte interesant să lucrez în domenii multiple. Iar asta mă ajută să lucrez cu aceste două dimensiuni. Multe lucrări îmi permit o anumită explorare artistică, un experimentalism, dar în același timp, cum sunt comenzi plătite, sunt și importante în modul cum mă organizez.

De pildă, în acest moment termin o piesă de teatru, care mi-a fost comandată de o trupă de teatru din Portugalia. Așadar, inițial a fost o comandă. Dar asta nu înseamnă că nu există un spațiu care să îmi permită o abordare artistică a acestei lucrări. Istoria literaturii și istoria artei abundă în lucrări incredibile care inițial au fost comandate. De pildă, Capela Sixtină și multe alte exemple. Mă mai gândesc la tatăl meu care era tâmplar. Când un client îi cerea să facă o ușă, tata făcea ușa având în vedere ceea ce i se ceruse. Și cred că asta e o muncă cinstită. Nu mi se pare că un asemenea mod de lucru poate să restrângă libertatea celui care lucrează. Cred și că de multe ori avem acces la biografiile destul de romanțate ale unor artiști.

Asistăm de departe și idealizăm totul într-un mod care nu e util pentru a avea o percepție reală asupra a ceea sunt aceste vieți cu adevărat. Cred că cine trăiește din scris trebuie să încerce să realizeze mai multe echilibre. Dar în multe aspecte, nu e o viață diferită de altele. 

- Vreau să vă întreb dacă v-ați întrebat vreodată – și dacă v-ați dat un răspuns – de ce scriem literatură noi, oamenii?

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Geoană, banii din Bulgaria și de la Nelu Varga. Finanțare de la o rețea de evazioniști: „Eu i-am băgat 50 de mii de euro, din păcate mi i-a băgat înapoi. Îi dădeam și un milion”

ONG-ul care îl vrea pe Mircea Geoană președinte a primit, în luna mai, 50.000 de euro de la o firmă fantomă din Bulgaria, controlată de un om de afaceri condamnat pentru înșelăciune care a fost pe lista fugarilor și a reușit să scape de pușcărie.

- E o chestiune foarte amplă și am putea până la finalul acestei discuții să vorbim doar despre asta și tot ar mai rămâne lucruri de spus. Dar ce e esențial e că literatura vine un urma unei reflecții individuale și colective. Scrisul are dimensiuni profunde individuale și colective. Citim singuri, cei care scriu, scriu singuri, dar suntem conștienți că împărtășim o idee colectivă.

Observăm că textele care rezistă în timp sunt cele care vorbesc despre un adevăr colectiv, texte care dau nume unor idei care aparțin unei conștiințe colective. Uneori literatura încearcă să identifice aceste adevăruri, aceste afirmații ale conștiinței umane dintr-un anumit moment sau chiar să ajungă la adevărul naturii umane. Ca să atingă acest obiectiv, literatura lucrează cu idei și cu limbaj. Dar și limbajul este ceva ce evoluează permanent. Literatura încearcă să fixeze ideile și limbajul într-o cunoaștere care să traverseze timpul și să formeze un fel de bază de date cu tot ceea ce știm despre noi înșine. 

- Spuneați într-un interviu pe care l-ați oferit unei reviste de cultură din România că „o carte este o scrisoare pe care o scriem unui destinatar necunoscut”. Și aș vrea să vă întreb care au fost cărțile pe care le-ați citit și cu care ați simțit că dialogați cel mai mult, chiar așa peste istorie, în baza asta de date despre care vorbiți. 

- Cred că e foarte important ca atunci când scriem și avem ambiții literare să cunoaștem extrem de bine tradiția literară în care sperăm că integrează textele noastre. Dintr-un anumit punct de vedere, literatura e o formă de cunoaștere. Nu e ca știința, ca biologia, ca chimia, care ne dau răspunsuri fără echivoc. Literatura oferă adesea răspunsuri subiective, abstracte. Dar ne dă niște răspunsuri.

Și cum e o formă de cunoaștere, nu e interesant să spui ceea ce s-a spus deja, să descoperi ceea ce s-a descoperit deja. Așadar, e important să știm ce a existat înainte de noi și ceea ce există în același timp cu noi și să intrăm în dialog. Eu m-am născut în regiunea Alentejo din sudul Portugaliei, regiune care are o bogată tradiției literară. Așadar, a fost important să am în vedere operele scrise deja care vorbesc despre această regiune. Sunt portughez, scriu în limba portugheză, prin urmare cărțile mele se integrează în scriitura portugheză.

Așadar, pentru mine e important să cunosc, să am o idee, o părere, o viziune despre literatura portugheză din trecut și din prezent. Dacă e să fiu mai ambițios, pot să îmi propun ca operele mele să aducă ceva nou întregii literaturi care se s-a scris în lume în limba portugheză, să aducă ceva nou în literatura europeană, în care de asemenea mă integrez, sau într-o perspectivă absolută, să aducă ceva nou în literatura mondială. Deci trebuie să cunosc aceste medii.

Nu cred că trebuie să ne cerem scuze pentru ambiția noastră. Literatura trebuie să fie ambițioasă. În același timp însă, trebuie să fim și modești, deoarece cunoaștem superficial literatura lumii și toate aceste medii literare, pe care nu reușim să le aprofundăm până la cel mai mic detaliu. Însă cărțile pe care le-am scris au multe legături cu alți autori, uneori chiar o legătură foarte directă. Am scris o carte despre José Saramago, am scris un roman care se numește Livro (Carte, n. red) în care apar foarte multe referințe despre alți scriitori. Piesa de teatru la care lucrez în prezent, cum are drept temă absurdul, are o legătură foarte directă cu piesa Rinocerii de Ionesco.   

- Aș mai vrea să vă întreb dacă aveți un criteriu personal după care vă dați seama, în timp ce citiți o carte, că țineți în mână o carte bună.

- Am un criteriu, care e de fapt un anticriteriu: să fiu surprins. Cărțile care mă entuziasmează cu adevărat sunt cele care merg dincolo de așteptările mele. Dar am și un criteriu esențial care mă poate face să decid dacă scriitura unei cărți este eficientă sau nu. Iar acest criteriu este coerența. Eu înțeleg că un text, de pildă un roman, trebuie să fie ca un mecanism. Piesele trebuie să funcționeze în armonie. Toate piesele trebuie să fie esențiale, nu trebuie să fie elemente inutile, care să nu contribuie la obiectivul central al acelui text.

Evident că toate acestea sunt mult mai subiective decât afirmația laconică de la începutul răspunsului. Și având în vedere ce am vorbit mai devreme, inovația dintr-un text ar trebui să ne învețe ceva nou, să ne arate ceva nou. Asta apreciez eu cel mai mult când citesc.

- Romanul dvs. Cimitirul de piane tratează moartea unui atlet portughez. Ați scris bucățica aceea micuță care se numește Mi-ai murit și care se referă la moartea tatălui dvs. Ați scris o carte care poartă numele localității în care v-ați născut. Cum vă dați seama că ceva e subiect de proză? Cum vă dați seama că vreți să scrieți un roman despre un subiect anume?

- Cred că ideile care ne fac să scriem o carte pot veni oricând și de oriunde. Pur și simplu, într-o zi ceva obișnuit capătă alt sens. Ceva cu care ne-am întâlnit de multe orin capătă într-o zi un nou sens, care ne atinge într-un mod diferit. Și are loc o epifanie, un cuvânt care mie îmi place mult.

Iar această idee trebuie să fie un element prezent în tot textul. Poate fi un personaj. Doar că pentru a exista, un personaj are nevoie de timp, spațiu, de întâmplări în care să fie implicat. Și ca aceste întâmplări să aibă loc, e nevoie de alte personaje. Și astfel, pornind de la o idee inițială, care e un personaj, trebuie să construiești o lume întreagă în care acest personaj să existe.

Ideea poate fi și un anumit tip de limbaj. De exemplu, să scriu un roman în graiul pe care îl folosea bunica mea când vorbea. Dar apoi e nevoie să construiești o lume în care acest grai să existe și să fie folosit.

O idee poate fi și o întâmplare anume. Dar apoi trebuie să construiești ce a fost înainte, ce va veni după, circumstanțele care au produs întâmplarea aceea, participanții. Trebuie să construiești tot ceea ce trebuie ca întâmplarea să existe. Apoi mai sunt criteriile care ne permit să punem în valoare ideea, iar acestea sunt personale și depind de valorile celui care scrie.

Dar eu cred că trebuie să reflectăm mult înainte de a scrie o carte, deoarece după publicare o carte va fi extrem de importantă pentru cel care a scris-o. Ia mult timp să scrii o carte și va schimba viața persoanei care a scris-o. Eu chiar cred că schimbă identitatea celui care a scris-o. După ce scrie și după ce publică, un om e diferit atât pentru sine însuși, cât și pentru ceilalți.

În același timp, actul de a publica o carte este o afirmație implicită în fața unor oameni pe care nu îi cunoaștem: „merită să-ți petreci timpul citind cuvintele acestea”. Din punctul meu de vedere, nu are sens să publici o carte și apoi să îți ceri scuze că ea există. Când publici o carte, trebuie să ai încredere absolută în ceea ce publici, pentru că e singurul mod în care justifici propunere pe care o faci unor necunoscuți, care ar putea face o grămadă de lucruri, însă tu vii și le spui: „Să vă petreceți timpul vostru, care e prețios, citind aceste pagini”.

De aceea, să alegi o temă pentru o carte presupune o reflecție profundă asupra valorilor personale, asupra lucrurilor pe care le considerăm atât de importante, încât le împărtășim unor necunoscuți într-un mod atât de public.

- Cât de conectat sunteți la ceea ce se întâmplă zi de zi? Vă uitați la știri, aveți conturi pe rețele sociale? Interacționați cu cititorii acolo?

- Din punct de vedere practic, ca să amintesc subiectul cu care a început dialogul nostru, pentru mine foarte important să păstrez colaborările cu presa, deoarece mă ajută mult în organizarea muncii mele. Am colaborări regulate cu presa portugheză. În ce privește știrile, cred că e foarte important să mă mențin la curent cu ce se întâmplă în lume, pentru că trăim momente interesante. Și mai cred că pentru mine ca scriitor, timpul este un subiect fundamental.

Jurnalismul și literatura au relații diferite cu timpul.  Am putea spune că literatura este antagonică jurnalismului, din acest punct de vedere, al relației cu timpul. Literatura, când se uită la subiectul său, încearcă să caute ceea ce nu se schimbă. Literatura are ambiția să se ocupe de lucruri care sunt adevărate azi, erau adevărate acum 300 de ani și vor fi adevărate și peste 300 de ani. Jurnalismul ne prezintă inventarea permanentă a lumii. Când era doar presă tipărită, ziarul ne oferea zilnic o actualizare a lumii. Acum, când avem și internet, jurnalismul face asta minut de minut.

Din acest punct de vedere, jurnalismul e efemer, în timp ce literatura încearcă să fie eternă. Dar asta este o iluzie, deoarece literatura are o dimensiune efemeră și jurnalismul are o dimensiune eternă. Și, evident, avem nevoie și de literatură, și de jurnalism. Dar literatura, chiar și în manifestările sale cele mai ambițioase sau megalomane, are nevoie de istorie. Fie că scriem roman istoric, fie că scriem roman SF, scriem pornind de la vremurile noastre.

Uneori cred că literatura are nevoie de o distanțare pentru a-și analiza subiectele, pentru că ea conține implicit o viziune, o reflecție. Ea susține o teorie despre lume. Și e foarte greu să ai o perspectivă clară atunci când trăiești evenimentele. Eu consider extrem de interesante chestiunile acestea. De pildă, cartea despre Coreea de Nord, este un text pe care îl consider literar, dar care în anumite aspecte se apropie de jurnalism.

Sunt foarte activ pe rețelele sociale. Consider că sunt o formă de comunicare, cu propriile sale reguli. Nu sunt ingenuu și înțeleg că sunt multe perversități în modul acesta de comunicare. E o formă de comunicare adesea extrem de superficială și plină de neadevăruri. Dar cred că putem folosi cu rost rețelele sociale. În cazul meu, pot ține legătura cu mulți oameni care sunt departe de mine, să îmi promovez munca.

De asemenea, cred că atunci când am inventat ceva, nu-l mai putem dezinventa. Așadar, din moment ce avem această realitate, pentru mine prea are sens să fii în afara ei. Eu am prieteni care nu sunt pe rețelele sociale, dar nu știu cum, ajung să știe mereu ce se întâmplă acolo. De multe ori, sunt persoanele acelea fără poză la profil și cu nume bizare. Mi se pare important ca cine este pe rețele sociale, să fie cu numele adevărat și să își arate chipul.

- Sunt aici studenți, elevi, care din păcate încă nu au vizitat Portugalia. În cărțile dumneavoastră vorbiți adesea despre Portugalia, aș vrea să ne faceți o descriere personală a Portugaliei.

- Nu e ușor să descrii Portugalia, așa, dintr-o dată. Comparată cu România sau cu alte țări, Portugalia e mică. Dar pentru cine nu a ieșit din Portugalia, este o țară imensă. Portugalia are 10 milioane de locuitori. Mi se întâmplă și mă aflu în țări mult mai mari și să aud oameni care-mi spun: „10 milioane? Ce țară mică!”. Și atunci mie îmi vine să le zic: „Ia loc pe un scaun și numără până la 10 milioane”. 

Sau: Portugalia are 600 km de la nord la sud și 200 km de la vest la est. „200 de km e puțin? Faceți drumul acesta pe jos!”. Însă în ciuda acestor dimensiuni, Portugalia este o țară foarte diversă. De la nord la sud găsim peisaje foarte diferite, culturi diferite. Eu m-am născut într-o regiune care se numește Alentejo și care are multe diferențe față de restul regiunilor. În egală măsură, o să găsim multă coeziune în Portugalia.

Un portughez din nord și unul din sud nu au nicio îndoială că sunt din aceeași țară, pentru că granițele portugheze au fost trasate acum mai bine de 800 de ani. Portugalia e înconjurată de Atlantic și de Spania, iar pentru noi Spania e un fel de ocean. Suntem așadar o insulă scăldată de soare. Avem o medie de 310 zile însorite pe an în Portugalia. Soarele este foarte important în identitatea Portugaliei. Pe de o parte, istoria, pe de alta, soarele.

Să vedem, de pildă, Lisabona. E un oraș cu o istorie imensă, care se vede pe străzi, în toate imaginile. Dar este și un oraș care se prezintă ca un amfiteatru în fața fluviului Tejo și a Atlanticului. De asemenea, e foarte amuzant că Portugalia e o țară cu diferite chipuri, în funcție de locul din care o privim. Cred că văzută din partea aceasta a Europei, pară o țară foarte veselă. Dar Portugalia este o țară ce are legături puternice cu Brazilia și cu țările africane în care se vorbește limba portugheză (n.r. Angola, Mozambic, Capul Verde, Guineea Bissau, São Tomé și Príncipe).

Însă în comparație cu aceste țări, noi ne considerăm serioși și chiar un pic ursuzi. Iar acesta este o caracteristică importantă a culturii noastre: relația cu țările în care se vorbește limba portugheză. O relație colonială până în anii '70, dar care acum e foarte puternică. Noi, în Portugalia, consumăm multă cultură din aceste țări, știm ce se întâmplă acolo. De aceea, în Portugalia avem mai multe legături și comunicăm mai ușor cu America Latină decât cu Finlanda. Și cred că e un aspect important al culturii portugheze și al modului de a fi al portughezilor.

- Vă considerați un scriitor portughez sau un scriitor de limbă portugheză, care se adresează acestor culturi din toată lumea, care se exprimă în portugheză?

- E foarte greu să știi pentru cine scrii. În 2014, am publicat o carte care sper să fie tradusă și în România, se numește Galveias, e numele satului unde m-am născut. A fost publicată în multe țări, printre care și Japonia. Am fost în Japonia, pentru mie a fost incredibil să văd cum oamenii vorbesc despre satul meu, o realitate atât de îndepărtată  de ei. Dar de fapt eu știam că să citești această carte în Galveias sau în Lisabona sunt experiențe foarte diferite.

Cei din Galveias – un sat de o mie de oameni –, când citesc cartea, citesc despre străzile pe care merg zi de zi. Când cineva din Lisabona sau din Porto citește această carte, citește de fapt despre o abstracțiune, despre un sat pe care și-i imaginează. Poate că cineva din Japonia citește acest roman și locuiește într-un sat de o mie de oameni. Care ar fi lectura în care să ai mai multă încredere? Nu știu să răspund.

A scrie și a citi presupune un angajament imperfect. Iar asta este foarte clar la traducere. Când citim o carte tradusă, trebuie să acceptăm că citim o variantă a originalului. Și nu zic deloc că e rău, așa se întâmplă, e o împrejurare a vieții. Nu avem cum să învățăm toate limbile pământului, prin urmare trebuie să avem încredere în traducere.

Și chiar când facem un efort enorm să învățăm o limbă, relația noastră cu această limbă nu e la fel ca a celui care a învățat limba respectivă de când era copil, de la mama sa. De aceea, scrisul, lectura, limbajul sunt încercări pe care le facem ca să ne înțelegem mai bine între noi și pe noi înșine. Scrisul, din motive sociale, e considerat o activitate profundă și înălțătoare. Dar și cititul, predarea sunt activități la fel de înălțătoare precum scrisul. Profesorii ar merita și ei să dea nume străzilor.

Așadar, principalul angajament al celui care scrie trebuie să fie față de propriul text, cu caracteristicile sale interne, așteptând ca celălalt să facă și el partea sa și să vină în întâmpinarea textului, să îl caute. Presupun că cine are aceeași cultură cu a mea, cine vorbește aceeași limbă ca mine e mai pregătit să citească ceea ce scriu eu. Dar nu pot fi sigur că așa e.

Continuând comparația cu predarea, eu cred că profesorul poate facă tot ce-i stă în putință să exprime cunoașterea, dar cine învață are obligația de a face efortul de a asimila această cunoaștere. Nu e suficient să fii acolo și să vină cunoașterea spre tine. Trebuie să fii disponibil, să cauți, să vrei să absorbi cunoașterea. De aceea, nu mă miră dacă un cititor din Japonia, în urma dorinței și a eforturilor sale, ajunge la o lectură mai profundă a unui text al meu decât un cititor portughez.

- Am citit săptămâna trecută cartea dvs. despre Coreea de Nord. Am citit-o în același timp cu cartea unui jurnalist român, Adelin Petrișor și am descoperit similitudini. De pildă, cartea lui Adelin Petrișor se numește Țara cu un singur gras, aveți și dumneavoastră un paragraf despre asta. Ce ați spune unor tineri că este o dictatură?

- Îi înțeleg foarte bine, pentru că eu m-am născut în 1974, anul în care s-a încheiat dictatura din Portugalia. Eu am crescut auzind că nu știu ce e lumea, pentru că nu am trăit în dictatură. Însă pentru că nu am trăit în perioada respectivă, pentru mine a fost foarte important, pe măsură ce m-am maturizat, să văd ce s-a întâmplat atât de important, ca să aud asta constant.

Eu știam că, deși nu trăisem în dictatură, trăisem și eu ceva, aveam și eu problemele mele. Mi-am dat seama, iar asta poate că se întâmplă și cu unii români, că eu mă născusem într-un moment al marilor schimbări pentru țara mea. Multe dintre lucrurile pe care le vedeam în jurul meu erau rezultatul unor lucruri care se întâmplaseră anterior și care erau extrem de profunde și de impresionante.

În general, noi, oamenii, avem un defect. Credem că lumea a început cu noi. Am 47 de ani. Am amintiri extrem de vii despre lucruri care s-au întâmplat acum 30 de ani. Și te impresionează mult când te gândești că m-am născut în 1974 și 30 de ani separă ziua mea de naștere de Al Doilea Război Mondial.

Eu când am învățat despre Al Doilea Război Mondial, mi se părea că e la fel de îndepărtat precum descoperirile geografice din secolul al XVI-lea. Deci oamenii care aveau vârsta mea de acum când m-am născut eu, în 1974, aveau amintiri despre Al Doilea Război Mondial așa cum am eu acum despre începutul anilor '90. Istoria e un subiect fascinant, pentru că ne permite să înțelegem un pic mai bine ce e în jurul nostru.

Mă plimb prin Timișoara, trec prin fosta Piață a Operei, care acum se numește Piața Victoriei și văd porumbei, copii, un McDonalds. Dar e incredibil să te uiți la fotografii din 1989 cu piața aceasta. Piața aceea nu e doar ceea ce e acum, ci și ceea ce a fost. Trebuie să facem un efort să înțelegem cine sunt oamenii din jurul nostru: părinții, bunicii. E un semn de maturitate.

Trecem printr-o perioadă în care purtăm măști, păstrăm distanța socială, ceea ce era de neînchipuit acum trei ani. E o iluzie imatură să credem că doar ceea ce trăim și vedem e realitate. De aceea ne uităm în cărțile de istorie, ca să învățăm și ca să devenim conștienți.

Întrebare din public: Ce sfat ați avea pentru un tânăr filolog, absolvent de Litere?

- Curaj! Cred că e important să încercați să ajungeți la acel echilibru despre care vorbeam la început. Adică să nu vă faceți iluzii complet nerealiste, să nu așteptați lucruri care cu greu s-ar putea întâmpla, dar în același timp să vă păstrați curajul de a crede în visurile dumneavoastră. Uneori întâlnesc părinți care sunt foarte îngrijorați că copii lor vor să fie pictori, artiști, cântăreți. Activități despre care oamenii cred că sunt nesigure. Nu voi putea vreodată să critic aceste alegeri, pentru că eu trăiesc din scris, ceva ce nu credeam că se poate. Însă am o viață foarte organizată, trăiesc bine, nu am multe probleme.

E foarte important să știm ce ne place să facem, ce am face și dacă am fi milionari. Și apoi să încercăm să creăm condiții pentru a face o profesie din această activitate. Poate fi extrem de important și pentru împlinirea noastră personală. Nu trebuie însă să cedăm în fața lenei. Nu trebuie să cădem în capcana pe care ne-o întinde lenea. Dacă ne face plăcere ceea ce muncim, munca nu e de fapt muncă. Eu consider că lucrez mereu și sunt mereu în concediu. Și să facem un efort să nu ne obișnuim cu lucrurile pe care ni le dorim mereu. Pentru mine e un privilegiu să fiu aici cu dumneavoastră. Să împărtășim idei e o onoare pentru mine. E foarte important să prețuiesc aceste activități, deși mărturisesc că am frecvent asemenea întâlniri.

E foarte normal la vârsta voastră să aveți îndoieli, anxietăți, frici, dar să înțelegeți că e un potențial enorm în viitor. Ceea ce este în fața voastră e extraordinar. Puteți face orice. Iar asta aduce speranță.

Întrebare din public: Am început să scriu o carte, care va fi prima mea publicație și ca tânăr scriitor aș vrea să vă întreb care sunt capcanele în care poate cădea cineva care pleacă pe acest drum, al publicării poveștilor din spatele ideilor?

- Sunt multe lucruri de avut în vedere. E foarte important să vă gândiți bine, să nu vă grăbiți înainte de a face acest pas. În vremurile noastre, problema e că toată lumea se grăbește. În portugheză avem un proverb care spune că graba nu e sfetnic bun. Eu cred că e important ca atunci când lucrați la un text, să îl lucrați cât de mult puteți. Să fiți convinsă că publicați cea mai bună variantă la momentul respectiv.

Să îl arătați unor oameni în a căror părere aveți încredere. Dar nu o încredere oarbă, trebuie să aveți în vedere criticile, dar să fiți critică și cu opiniile celorlalți, căci de multe ori pot fi subiective. Iar, în cele din urmă, să fiți sigură că acea carte poate fi publicată. E extrem de important. Să publici o carte e ca și cum ți-ai face un tatuaj pe frunte. E important să încercați să găsiți o casă potrivită pentru cartea dumneavoastră, adică un loc în care cartea să aibă o viață mai bună, să ajungă la cititori. Să nu publicați niciodată la edituri care cer bani.

Dacă nu găsiți o editură care să investească în cartea dumneavoastră, mai bine să nu publicați la o editură, ci să o publicați singură. Nu știu cum e în România, dar în Portugalia, editurile care cer bani autorilor nu sunt oneste. Creează așteptări, dar nu le duc la îndeplinire. Primesc banii, publică niște exemplare, dar nu promovează cartea.

***

José Luís Peixoto are 47 de ani și este cel mai tânăr scriitor deținător al premiului José Saramago. A publicat proză, poezie și teatru, iar cărțile sale au fost traduse în mai mult de 30 de limbi.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€