Joan, fata care alerga pe ascuns. Povestea atletei din Kenya care a dobândit cetățenia română

În adolescență, Joan se trezea la 4 dimineața, ca să poată alerga în satul ei fără să aibă parte de priviri dezaprobatoare. Era o tânără care visa să vadă lumea și să participe la competiții, chiar dacă i se spunea că singurul fel în care se poate realiza e să se „mărite repede și cât mai profitabil”. A ales în schimb să trăiască într-o baracă improvizată pentru a fi aproape de unul dintre camp-urile celebre în Kenya, unde vin să se antreneze sportivi din toată lumea.

Din primii bani câștigați din atletism a plătit taxele școlare pe un an întreg pentru două dintre surorile ei.

Și, nu în ultimul rând, Joan Chelimo e o femeie care a îndrăznit să aducă pe lume un copil în afara unei căsătorii, fiind din nou judecată aspru.

Lungul drum al atletelor din Kenya în România

Se acordă cetăţenia română doamnei Melly Joan Chelimo, cetăţean kenyan, fiica lui Stephen Kibet şi Zipporah Jemeli Marindich, născută la data de 10 noiembrie 1990 în localitatea Tilol, Uasin Gishu, Kenya

Se acordă cetăţenia română doamnei Rutto Stella Jepkosgei, cetăţean kenyan, fiica lui Charles Kanda şi Perisi Jeptoo Yego, născută la data de 16 decembrie 1999 în localitatea Kessom, Marakwet, Kenya

Se acordă cetăţenia română doamnei Meringor Delvine Relin, cetăţean kenyan, fiica lui Paul Kibet şi Chemrekew Tongelech, născută la data de 01 august 1992 în localitatea Kapsangar, West Pokot, Kenya

Pe 13 mai 2021, trei atlete din Kenya au depus jurământul de credință față de România în cadrul unei ceremonii solemne prezidate de președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie. Legitimate la Steaua din 2019, sportivele cu performanțe remarcabile la nivel internațional ar putea concura pentru România la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Legătura lor cu țara din estul Europei a fost făcută de întânirea cu antrenorul român Carol Șanta, care lucrează de aproape un deceniu în Iten, orașul kenyan supranumit „Casa campionilor” pentru numărul uriaș de medaliați olimpici care s-au pregătit aici. Joan, Stella și Delvine, alergătoare de anduranță, sunt pariurile lui Șanta.

Joan are un rezultat fantastic la semimaraton, care o plasează printre cele mai rapide zece alergătoare din toate timpurile pe această distanță. 1:05:04 e timpul în care terminat cursa de la Praga, în 2018. La Boston s-a impus în ani consecutivi, 2017 și 2018, iar acum vrea să-și împingă limitele și să triumfe și la maraton.

Spune că aleargă pentru fiica ei, Ariana, născută în 2015, și că e convinsă că povestea ei va „schimba multe vieți atât în Kenya, cât și în România”.

I-am cerut un interviu, Joan a răspuns. Ne-a oferit povestea ei, spusă în propriile-i cuvinte.

„E greu pentru mulți să-și imagineze ce mult înseamnă pentru un copil kenyan pantofii. Poate și de aceea, mai toți atleții kenyeni sunt cumva obsedați de încălțările sportive”

“Părinții mei vin din triburi diferite. Sunt ambii Kalenjin, dar unul e Keyio și celălalt e Nandi. Majoritatea marilor atleți kenyeni sunt Kalenjin. Se spune că avem gena bună.

Sincer, primele păpuși cu care m-am jucat au fost cele ale fiicei mele, Ariana. Și tot cu ea m-am uitat prima oară la desene animate. Eu am trăit vremuri foarte diferite și am crescut într-un context foarte diferit. Așa că nu asociez copilăria cu joaca și jucăriile, ci cu munca și responsabilitățile. Nu am amintiri în care mă jucam, decât la școală, în rest, țin minte treburile gospodăriei care erau în sarcina mea: aveam de adus apă, de adus lemne, pregăteam ceaiul, mă îngrijeam de animale, nu prea rămânea timp de joacă. A trebuit să fiu de mică foarte responsabilă și organizată.

Ca jocuri ale copilăriei, îmi aduc aminte că săream peste o sfoară și un joc în care aruncam de la unul la altul o minge confecționată din resturi de plastic și sfoară și cel din mijloc trebuie să o prindă. De curând m-am jucat jocul ăsta cu Ariana, când mi-am vizitat satul natal.

Despre ce mi-am dorit foarte mult și n-am avut? Pantofi de școală. Majoritatea mergeam la școală în picioarele goale.

Condițiile de igienă nu erau chiar ideale, îmi era efectiv groază că trebuia să intru acolo desculță.

E greu pentru mulți să-și imagineze ce mult înseamnă pentru un copil kenyan pantofii. Poate și de aceea, mai toți atleții kenyeni sunt cumva obsedați de încălțările sportive. Cu cât mai multe și mai frumose, cu atât mai bine. Eu am avut foarte rar în copilărie haine noi. Copiii mai înstăriți primeau haine de Crăciun. Noi primeam haine folosite de la rude, de la copii cărora le rămâneau mici.

Din clipa în care am devenit un sportiv consacrat și am primit de la Adidas pantofi de alergare, am făcut cadou mereu unei atlete mai tinere și lipsite de susținere câte o pereche de pantofi, nouă sau puțin uzată. E un ajutor enorm. Eu am o pasiune pentru pantofii de alergare. Cei pe care îi port acum poartă semnătura Stellei McCartney și îi ador.

„Alergarea era un mod de a vedea lumea, de a vedea ce există dincolo de satul natal”

Satul în care am crescut se numește Kipkabus și se află în provincia Uasin Gishu. E o așezare de circa 500 de locuitori, majoritatea fiind mici fermieri. Eram cu adevărat simpli, nu aveam proprietăți mari și cam tot ce produceam era pentru consumul propriu. Apa era una dintre marile probleme din zonă. Printre primele “investiții” făcute în urma câștigurilor din sport a fost un bazin de colectare a apei la casa părintească. Pentru mama mea era ceva extraordinar. În ultimii ani infrastructura s-a îmbunătățit, oamenii din zonă pot să vândă ce produc în orașele apropiate, dar au în continuare acces complicat și limitat la apă.

În satul în care am crescut alergatul nu era ceva de admirat. Nu era parte din cultura locală. Acolo marea realizare era să te măriți, cât mai repede și mai profitabil. Lumea se uita ciudat la mine când alergam în colanți sau pantaloni scurți, pentru că pudoarea e foarte mare în cultura locului. Plus că tot ce înseamnă educație sexuală e subiect tabu. Așa că, de exemplu, să ai un copil în afara unei căsătorii era ceva de neconceput, rușinos.

Eu am avut totuși norocul că mama mea era o femeie educată, a mers la școală, nu s-a plictisit niciodată să învețe, iar mai recent s-a apucat de un curs de master post-universitar. Cumva asta m-a ajutat să nu văd lucrurile obtuz și limitat de percepțiile locale, ea mi-a deschis mereu ochii. Eu am ales să alerg pentru că am văzut în asta o șansă la educație mai bună. Dar nu am fost un copil exceptional la școală.

Am aflat la un moment dat despre programul celebrului antrenor Brother Colm O’Connell de la St. Patrick’s School (n.r. – preot irlandez misionar ajuns în Kenya în 1976). Cunoșteam o fată care era acolo și în fiecare zi o întrebam ce făceau la antrenament. Îmi spunea, iar eu puneam în practică. Oricum, era ceva ciudat pentru satul din care veneam, lumea nu prea alerga acolo. Mergeam la antrenament dimineața foarte devreme ca să nu mă vadă nimeni. Cumva îmi era teamă că vor râde de mine.

În 2009 am aflat despre primele povești de mare succes ale unor atleți kenyeni, așa că am luat lucrurile în serios și am plecat la Kaptagat, acolo unde erau cele mai apropiate campusuri de atleți, în speranța că voi impresiona pe cineva și voi primi o bursă. Nu îmi permiteam să stau în campus așa că am închiriat un adăpost, un fel de casă, în care stăteam cu o altă fată și plăteam chirie circa doi euro pe lună, pentru a avea un acoperiș deasupra capului și a putea să ne antrenăm după programul de acolo și împreună cu alți atleți valoroși.

Nu era mai nimic pe atunci în Kaptagat. Nici o pistă de alergare decentă, drumuri proaste. Cam toate casele în care am stat noi erau construite ilegal și au fost mai apoi dărâmate. Nu era frenezia de pe acum, când e un loc faimos, acolo unde vin numeroși oameni interesați de atletism sau unde kenyenii vin cu sutele pentru a se alătura vreunui grup de pregătire. Pe atunci era ceva mai cunoscut Iten ca „fabrică de campioni” și locul în care se pregăteau cei mai cunoscuți atleți.

Am făcut ce era necesar să pot să mă descurc. Nu mi-a fost rușine să muncesc în paralel, încercam să vând cărbune între antrenamente și școală. Am locuit mai întâi în condiții foarte grele, iar atunci când m-am mutat într-o casă care avea tencuială am simțit că e un mare upgrade. Chiria nu mai era 2 euro pe lună, era 15 euro, iar banii aceia erau munciți din greu. O zi obișnuită însemna antrenament, de obicei de două ori pe zi, școală și muncă, iar timpul liber era dedicat odihnei, pentru că făceam foarte mult efort fizic.

În 2010 rezultatele muncii mele s-au văzut și am reușit să fac câteva curse bune. Chiar am câștigat o cursă de 1500m la un concurs de selecție la care a fost prezent un profesor de la o universitate americană, Texas Tech University și care mi-a oferit imediat o bursă. Era ceva incredibil. Am trecut însă repede de la extaz la agonie, când am înțeles că nu am cum să plec, pentru că nu aveam bani pentru a-mi da testul de limbă, pentru a-mi echivala studiile și a-mi rezolva documentele. Am plâns două zile, am vrut să mă las, am văzut cum îmi trece visul prin fața ochilor și nu pot face nimic.

În cele din urmă am strâns din dinți, am reluat antrenamentele și am început să particip la concursuri de cross-country. Am câștigat concurs după concurs și am ajuns în finala selecției naționale. Ceea ce mi-a deschis drumul spre performanță. Din primii bani câștigați în Kenya mi-am făcut pașaportul, pentru a putea fi pregătită în cazul în care ar fi venit vreo oportunitate de a concura în străinătate. Am reușit să mă mut într-o casă mai decentă și să-mi îmbunătățesc puțin traiul. Împlinisem 20 de ani, iar oportunitățile au început să apară.

„Ariana e steaua care îmi luminează calea”

Ce aș fi făcut dacă n-aș fi insistat pentru o carieră sportivă? Opțiunea mea ar fi fost să mă concentrez pe școală. Mă fascinau computerele și probabil că aș fi încercat să învăț IT, pentru că am avut șansa să studiez într-un liceu în care existau calculatoare. Eram extrem de interesată dar, pe de altă parte, timp aveam puțin pentru că eram primul copil născut în familie, iar asta însemna foarte multe obligații față de casă și familie.

Ai mei sunt foarte importanți pentru mine. Sunt foarte mândră că am reușit să-i plătesc studiile Barbarei, sora mea, și celorlalte rude apropiate, pentru că școala în Kenya nu e gratuită, există taxe pe care trebuie să le plătești atât pentru școlile publice, cât și cele private. Ca să înțelegi dimensiunea, dacă câștigam la un concurs 1000 de dolari (ceea ce e foarte puțin pentru un concurs mare în Europa), eram în culmea fericirii pentru că puteam să plătesc studiile pentru un an întreg pentru două dintre surorile mele. Pentru noi reprezenta ceva enorm. Era o super realizare.

Ariana, fiica mea, s-a născut în 2015. Numele ei complet este Ariana Kechei. „Kechei” înseamnă „stea” în dialectul Kalenjin. Așa că poți spune că ea e steaua care îmi luminează calea. În 2014 am câștigat semimaratonul de la Cardiff și eram deja însărcinată cu Ariana. Nu știam cât de mult mi se va schimba viața, dar în curând urma să aflu că am de tras pentru doi, nu doar pentru mine. Trebuia să devin un om mai bun și să reușesc în viață. Motivația creștea enorm.

Părinții mei au făcut tot ce-au putut pentru mine, dar posibilitățile au fost limitate. Așa că eu mi-am propus să-i ofer Arianei ceea ce eu n-am avut. Vreau să fie o fată modernă, educată, puternică și să vadă lumea întreagă, să o înțeleagă. Uneori, în timpul curselor, mă gândesc la ea și asta îmi aduce resurse nebănuite de energie. Mai ales că știu că pentru ea singura mea opțiune e să fiu prima, în orice cursă.

Tatăl natural al Arianei, când a aflat de ea, m-a dat afară din casă. La 25 de ani a fost un moment de cumpănă pentru mine, dar eram în același timp entuziasmată că voi deveni mamă. Practic a trebuit s-o iau de la capăt. Rămăsesem pe drumuri, m-am întors la ai mei, nu mai aveam nimic. Nu știam încotro s-o apuc, dar trebuia să găsesc repede o variantă. Nu pentru mine, ci pentru Ariana. Am avut însă noroc. În acea perioadă, când Ariana avea cam 1 an, l-am cunoscut pe Kip, partenerul meu de viață, care m-a ajutat și de la care am învățat multe.

M-ați întrebat ce face diferența între un campion și un atlet de duzină.

Oricine poate alerga, dar pentru a fi un campion trebuie să înțelegi cât de mult trebuie să sacrifici și cât de departe trebuie să-ți duci limitele. Puțini înțeleg asta. În trecut am fost o atletă ca oricare alta, până când am înțeles că e nevoie de enorm de multă disciplină și de un mare spirit de sacrificiu. La început nu aveam nici obiective, nici visuri, nici program de pregătire, nici antrenament, ci doar o perspectivă superficială, pe termen scurt.

Cred că pentru a putea deveni un campion trebuie să te raportezi altfel la lume. Să îți micșorezi foarte mult anturajul, pentru a putea să te concentrezi pe ceea ce faci, să fii stabil, cu mintea limpede, să urmezi conștiincios un program și, esențial, să-ți cauți un antrenor bun, să-ți construiești o echipă. Și trebuie să renunți la timp liber, la distracții, la nopți pierdute, la ceea ce alți tineri văd drept o viață normală.

Trebuie totodată să fii pregătit să muncești din greu, cu adevărat greu. Sunt mulți oameni care au sisteme de pregătire în spate, dar nu muncesc suficient. E foarte important să ai obiective săptămânale, lunare sau anuale, pe care să le asociezi cu visurile tale și cu unde vrei să ajungi.

Nu în ultimul rând trebuie să înveți să gestionezi presiunea. Care vine din partea familiei cu precădere. Nu poți să stai plecat cu lunile, iar apoi să te întorci acasă și să spui că n-ai făcut nimic. Nu-i poți cere copilului tău să accepte că vei fi multă vreme departe de el și să nu ai rezultate care să justifice sacrificiul.

„România e o țară minunată în care cred că mă voi bucura de recunoaștere, respect și corectitudine, iar viitorul sună extraordinar”

În țara mea nativă, am simțit că nu mă voi bucura niciodată de șansa de a participa la marile competiții, olimpice și mondiale, deși aveam performanțele necesare. Lucrurile se întâmplă altfel. Mi-am dorit să ajung undeva unde mă pot pregăti așa cum trebuie, unde mă bucur de susținere și unde performanțele mele sunt respectate și răsplătite. Știam despre România că e o țară europeană, iar după primele vizite am decis că e un loc în care m-aș stabili și mi-aș crește copilul. Am ales România în contextul în care aș fi putut merge în Franța, de unde e soțul meu. Dar ăsta e nivelul de încredere pe care îl avem în antrenor, în alegerile lui și știu că își dorește ce e mai bine pentru mine.

Antrenorul e Carol Șanta, omul cu care am decis și eu, și colegele mele, să ne construim viitorul și cu care cred că am fi plecat oriunde. Am aflat mai multe despre România de la el, am vizitat țara de mai multe ori cu el, ne-am pregătit aici în mai multe rânduri, tot el a găsit un club dispus să ne susțină. Practic, din 2018, acesta a fost planul nostru și am crezut în el cu tărie.

Sunt îndrăgostită de Transilvania, de zona de munte – m-am bucurat ca un copil să văd zăpada de pe vârfurile munților – de arhitectură, de biserici, de cetăți și castele. Sunt o persoană credincioasă și am regăsit în România respectul pentru credință. Nu știu exact cum mă voi putea obișnui cu frigul, dar cred că e o chestiune de timp și da, uneori, mă sperie aglomerația și traficul intens.

În schimb îmi place la nebunie mâncarea. În Kenya mâncăm foarte mult “ugali”, care e aproape identic cu „mamaliga” de aici. Ne-a plăcut foarte mult mamaliga cu lapte. Atunci când mergi undeva, e esențial să fii confortabil cu stilul de mâncare și cu gusturile. Personal, ador mâncarea de aici.

Nu am avut până de curând șansa de a alerga curse de pistă. Am fost convinsă că sunt o alergătoare de șosea, de semimaraton și maraton. Dar ultimele curse pe pistă mi-au demonstrat că am o șansă foarte bună și pe pistă. A fost o perioadă cu multă incertitudine. Încă nu suntem 100% sigure de eligibilitatea noastră la Tokyo, dar dacă totul va fi ok, așa cum sperăm, probabil că voi alege cursa de 10.000 și să încerc să iau o medalie, dar voi fi bucuroasă și la o clasare în primele 8. Ar fi o confirmare că locul meu e în elita atletismului și că putem planifica următorii ani cu gândul la cele mai strălucitoare medalii.

A fost multă agitație în ultima perioadă, cu multe schimbări, cred că în momentul acesta sunt mai pregătită să alerg pe pistă și nu maraton, dar pe termen lung vreau să aleg maraton. Sună ciudat, dar îmi place să îmi testez limitele, să văd cât de mult pot să mă autodepășesc, să văd cât efort pot să suport.

Trecerea la maraton a fost un șoc. E mult mai dificil și ești în postura de a consuma absolut fiecare fărâmă de energie. Maratonul pentru un alergător profesionist înseamnă suferință. Și trebuie să știi să gestionezi și să înduri această suferință și să ajungi să o iubești, înțelegând că doar așa poți obține succesul. E un sport greu, dar satisfacțiile sunt uriașe.

De când am început să concurez la nivel internațional am schimbat foarte mult mentalitățile copiilor din zona din care provin. Fata aceea simplă care alerga dimineața pe ascuns le-a arătat că atletismul te poate duce oriunde îți dorești.

Am un soț francez, m-am mutat în România, o țară minunată în care cred că mă voi bucura de recunoaștere, respect și corectitudine, iar viitorul sună extraordinar. Și l-am construit cu mâna mea, cu efortul meu din fiecare zi. Asta a inspirat și mulți copii și mulți părinți, care au înțeles că ține numai de ei să găsească drumul spre o viață mai bună. Indiferent unde te naști.

Sportul mi-a schimbat viața, călătoresc, văd, cunosc, învăț, înțeleg, a schimbat viața familiei mele și a fiicei mele. Și știu că povestea mea va schimba și alte vieți. În Kenya și în România. Vreau să învăț cât mai bine limba, vreau să inspir copiii de aici, să le dau mai departe povestea mea și să îi determin să creadă mai mult în ei și în alegerile lor. Sunt convins că vor fi oameni care nu au văzut cu ochi buni alegerea mea, dar când România va fi pe harta atletismului de elită, iar steagul românesc va flutura la cele mai importante competiții din lume, cred că-și vor schimba părerea.

Peste tot unde voi merge, îmi voi reprezenta țara cu mândrie. O văd cu alți ochi decât cei născuți aici și cred că pot aprecia mai ușor multe din lucrurile bune de aici. Abia aștept să le arăt România celor dragi, în special fiicei mele. Și abia aștept să simt bucuria unei medalii olimpice pentru România. Nu doar la Tokyo, ci poate și la Paris în condiții mai puțin stricte, într-un context în care umanitatea a depășit pandemia și oamenii se vor putea bucura la un loc, împreună, de frumusețea sportului.”