Istoricul Mădălin Hodor: În 1989 a avut loc o diversiune militară executată de "armata secretă" a Partidului

Codruţa Simina

Redactor

Cum se face ca un eveniment la care a fost martor o țară întreagă, și care s-a soldat cu peste 1.000 de victime, să nu fi fost elucidat în 30 de ani?

Cum de nu am putut să răspundem până acum la această întrebare obsesivă − „cine a tras în noi după 22”?

Anul trecut, istoricii români Mădălin Hodor și Andrei Ursu, împreună cu americanul Roland Thomasson, doctor în științe politice, au dat publicității o cercetare referitoare la rolul Securității în evenimentele din decembrie 1989, care lansează o nouă ipoteză, bazată pe documente, privind victimele Revoluției.

În interviul care urmează, l-am rugat pe Mădălin Hodor să ne prezinte acest studiu.

Istoric și cercetător în Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), el a semnat în ultimii o serie de texte privind activitatea și colaboratorii poliţiei politice din regimul comunist.

Mădălin Hodor. Foto: Alex Gâlmeanu

*

− Care ar fi, pe scurt, concluzia studiului pe care dumneavoastră și colegii dumneavoastră l-ați realizat?

− Ce am încercat noi să scoatem în evidență în primul rând este faptul că, în cercetările Parchetului, rolul Securității în evenimentele din decembrie ’89 este ocultat atât în perioada 17-22, cât și în perioada ulterioară, până în 27 decembrie.

Adică nu există Securitatea între cei desemnați ca responsabili.

Studiul nostru are exact scopul ăsta − de a arăta că Securitatea, ca principal aparat represiv al regimului, era vinovată principal pentru represiunea de dinainte de 22, cât și, afirmăm noi, cu argumentele pe care le aducem, implicată direct și în ceea ce se numește „diversiunea” de după 22 decembrie.

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

Emilia Şercan povesteşte ce nu s-a văzut în emisiunea Eugeniei Vodă

După o săptămână în care momentul a fost dezbătut pe larg, jurnalista ne-a încredinţat un text în care explică de ce a clacat în emisiunea de la TVR.

Nu ne-am propus să rezolvăm problema Revoluției sau să dăm un răspuns definitiv, o cheie care deschide toate ușile, ci pur și simplu să formulăm cele mai plauzibile ipoteze din punctul nostru de vedere.

De asta, plauzibil este că, după 22 decembrie, cei care aveau cele mai mari motive să demareze o diversiune militară, și cei care puteau s-o facă, care aveau mijloacele la dispoziție pentru a face așa ceva, erau cei care urmăreau să scape, în primul rând, de responsabilitatea pentru masacrul de până în 22 decembrie.

Pentru că atât Securitatea, cât și Armata, precum și celelalte structuri ale Ministerului de Interne au acționat la comanda lui Nicolae Ceușescu și au implementat ce a spus el până în 22 decembrie, până în ultima clipă, când Ceaușescu a plecat din clădirea Comitetului Central (CC).

Deci, noi spunem că aceste persoane, care erau șefii Armatei, șefii Securității și ai altor structuri ale MAI, erau primii interesați de a crea un fenomen diversionist terorist.

Cu scopul:

1) de a scăpa de responsabilitatea pentru măcel.

Așa cum bine știți, fenomenul diversionist a fost pus în seama lui Ceaușescu, a teroriștilor lui Ceaușescu − deci brusc, atât Armata, cât și Securitatea, din instrumente ale dictaturii represive, devin aliații de bază ai Revoluției, pe care o „apără” de acești teroriști.

2) de a conserva privilegiile acestor instituții.

Vorbim despre Securitate, în primul rând, care nu vedea în niciun fel ceea ce se întâmpla ca fiind o schimbare radicală de regim, ci credea că va continua regimul comunist într-o formă ușor ameliorată. Ei nu credeau că Revoluția va merge până la desființarea sistemului

3) de a se pune la dispoziția noii puteri politice, oricare ar fi fost ea, și de a-și demonstra atât loialitatea față de aceasta, cât și faptul că sunt indispensabili în noua arhitectură a statului.

− Prezentați în studiu o mărturie a lui Iulian Vlad, șeful Securității în 1989, care nu a fost preluată în dosarul său ajuns în instanță. Cum ați ajuns la acest document?

− Documentul a fost publicat cu foarte mulți ani în urmă, într-o variantă prescurtată, adică doar acea întrebare legată de teroriști, care îi este adresată lui Vlad.

Întreg documentul are mai multe puncte, pentru că Iulian Vlad răspunde acolo unui chestionar pe probleme.

Sigur, cea mai interesantă este cea legată de teroriști, unde Vlad enumeră tote unitățile și sectoarele Securității de unde puteau să provină acești teroriști.

Declarația a fost publicată de generalul Ioan Dan, fostul șef al Parchetelor Militare, în cartea sa „Teroriștii din 1989”. E o carte care nu a avut un impact foarte mare la public și care a fost ignorată mulți ani de zile.

Am reluat discuțiile cu domnul general Dan, și el mi-a oferit o copie a declarației integrale și mi-a povestit și cum a ajuns în posesia ei.

Această declarație a fost dată de Iulian Vlad în februarie 1990 − dacă nu mă înșel −, generalului Diaconescu, care, la vremea respectivă, devenise unul dintre șefii Parchetului Militar.

Generalul Diaconescu nu a conexat această declarație la dosarul care a mers în instanță în procesul lui Iulian Vlad. Declarația a rămas la ceea ce se numește dosarul-urmă.

Dosarul-urmă este un dosar cu toate actele făcute de procurori în anchetă. Din acest dosar, procurorii extrag ce li se pare interesant și relevant juridic și trimit în instanță.

Această declarație a rămas în dosarul-urmă și nu a fost trimisă în instanță. Niciodată.

Iar generalul Dan a găsit-o în fișetul generalului Diaconescu, când acesta a plecat din Parchetul Militar. El a luat-o și a publicat-o. Ce am făcut eu a fost să o republic în variantă integrală, cu toată povestea legată de ea.

După părerea mea, ceea ce scrie Iulian Vlad acolo sunt exact indiciile evidente ale celor care au acționat după 22 decembrie. Iar Iulian Vlad vorbește inclusiv despre focurile trase în Piața Palatului.

În declarația sa, pe lângă toate unitățile de Securitate pe care le enumeră, Vlad vorbește despre rețeaua R, adică spune, la un moment dat, cadre în rezervă și în retragere din cadrul MAI, gărzile patriotice și membrii de partid – ceea ce este o descriere milimetrică a acestei rețele.

Folosită juridic, această declarație ar fi trebuit să deschidă o anchetă amplă, dar, iată, ea a rămas într-un fișet. Din ce motive, putem numai să suspectăm.

„Diversiunea militară a fost executată de militari, după un manual, după niște planuri foarte bine puse la punct, deci tocmai existența acestei diversiuni militare este responsabilă pentru ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie și pentru victimele de atunci.”

Mădălin Hodor, istoric

*

− Din ceea ce am citit în studiul dumneavoastră, nu este doar cazul acestei declarații. Mulți dintre teroriștii reținuți la Revoluție au fost eliberați fără să fie chestionați prea mult.

− Da, a fost pur și simplu o verificare sumară. S-a verificat doar dacă povestea pe care o spuneau ei era veridică.

Și atunci, eu prefer termenul de diversioniști celui de teroriști. Acesta, după părerea mea, a fost indus ca instrument de manipulare; nu uitați că această versiune cu teroriștii a fost lansată în zilele Revoluției, iar teroristul a avut un profil foarte atent lucrat, ca să spun așa.

Ce se înțelege prin terorist? Așa cum ne-a fost livrat, ca imagine, este un tip foarte bine antrenat, eventual drogat, care nu este român, ci este clar arab sau de altă naționalitate, este fanatic, îl apără pe Nicolae Ceaușescu indiferent de ceea ce se întâmplă, chiar și când devine evident că nu mai poate fi apărat.

Stă într-un pod, într-o casă, în canalizare sau prin tuneluri subterane, și trage în populație și în armată până în momentul în care este prins sau neutralizat.

Asta este, dacă vreți, imaginea-standard creată atunci, în ’89, și care s-a perpetuat până în zilele noastre.

De unde veșnicele discuții: dacă teroriștii au existat sau n-au existat. Unii spun că, evident, nu poate să stea în picioare o poveste de genul, ăsta, alții susțin, din contră, că așa s-a întâmplat.

După părerea mea, nici o tabără, nici cealaltă nu are dreptate, pentru că așa ceva nu a existat.

Această figură a teroristului a fost un construct diversionist. Le servea oamenilor care au făcut diversiunea tocmai în ideea că responsabilitatea pentru măcel și pentru ce s-a întâmplat după 22 decembrie îi revine lui Ceaușescu.

Și atunci, vinovații erau acești loialiști în absolut ai lui Ceaușescu și numai ai săi.

Șefii Armatei ridicau din umeri și spuneau că nu știu cine sunt teroriștii, Iulian Vlad însuși, luat la întrebări de membrii CFSN-ului, spunea că nu sunt din Securitate, ci unii care acționează pe cont propriu. Sunt spusele lui Iulian Vlad.

Dacă ne uităm la lucrurile astea, ne dăm seama cât de artificial este constructul.

Din cauza chestiunii ăsteia, în ’89 au fost arestați mulți oameni care nu aveau nicio legătură cu teroriștii sau care nu puteau fi învinuiți de ceva.

Au fost arestați, de exemplu, vreo 5 studenți arabi care fuseseră în vizită: au ieșit din casă și au fost luați drept teroriști. Sau cetățeni de etnie romă, care, din cauza culorii pielii, au fost luați drept arabi.

Această confuzie care slujește ideii că nu au existat teroriști și că totul e doar o prostie născută din confuzia oamenilor a slujit, de fapt, ascunderii adevăraților teroriști, care au existat în carne și oase și se numesc diversioniști.

Pentru că ceea ce a făcut, totuși, Parchetul Militar a fost să stabilească măcar atâta: că în decembrie 1989 a avut loc o diversiune militară.

Ceea ce duce la concluzia că diversiunea militară a fost executată de militari, după un manual, după niște planuri foarte bine puse la punct, deci tocmai existența acestei diversiuni militare este responsabilă pentru ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie și pentru victimele de atunci.

− Vorbiți în studiu despre un plan pentru lupta de rezistență. Ce înseamnă planul ăsta și cine putea să-l ducă la îndeplinire?

− Chestiunea este destul de simplă, nu e nimic ocult sau secret aici. Totul pornește de la august 1968, de la invazia sovietică în Cehoslovacia.

Un moment care, în general, este privit ca un triumf al lui Nicolae Ceaușescu și asociat cu ceea ce a urmat după aceea, așa-zisa independență și disidența României față de URSS. Care este un construct fără niciun fundament, dar nu intrăm în detalii acum.

Or, atunci, doctrina de apărare a României a fost revizuită radical.

Adică a trebuit să țină cont de posibilitatea că o invazie precum cea din Cehoslovacia, în care sovieticii au ocupat și anihilat puterea politică în câteva ore, se poate repeta și în România.

În consecință, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, experții noștri în securitate au pus la punct un alt concept de apărare a teritoriului național, concept care se regăsește în Legea 14 din 1972, Legea Apărării Naționale, care are ca fundament teoria luptei întregului popor pentru apărarea Patriei.

Faptic, prin această lege, toți cetățenii români, indiferent de vârstă sau ocupație, devin pe loc mobilizați în eventualitatea unui război, și fiecare are un rol în apărare.

Bineînțeles, această doctrină a fost rafinată de-a lungul anilor și s-au adăugat și alte detalii.

Printre care și conceptul de luptă pe teritoriul ocupat de inamic, care pornește de la premisa oarecum logică că un inamic − nu este menționat, dar se înțelege printre rânduri că vorbim despre URSS și aliații ei − a ocupat teritoriul României într-o fază inițială.

Pe teritoriul ocupat ar fi urmat să apară celule de rezistență sau nuclee de rezistență, cu rolul de a executa acțiuni de diversiune, de a provoca confuzie inamicului, de a obține informații despre organizarea lui, un fel de gherilă după modelul sovietic, chinez, vietnamez și așa mai departe.

Aceste celule de rezistență erau ceea ce se numește Rețeaua R.

R vine de la rezistență. Această rețea era alcătuită din persoane conspirate, adică nu erau la vedere, ci erau recrutați în timpul stagiului militar.

Această rețea R era o structură din care făceau parte cadre în activitate și în retragere din Armată, cadre în activitate sau în retragere din Securitate, din MAI, din gărzile patriotice, dintre membrii de partid…

Era o suprastructură pusă sub comanda Partidului.

Era un fel de armată secretă a Partidului, care, în situații de război, funcționa în directa subordonare a primului secretar de la județ sau a unei alte persoane desemnate din timp de pace.

Asta ca să lămurim cumva natura acestei rețele și modul ei de subordonare. Deci nu exista o rețea separată a Armatei, una a Securității, una a MAI… toate funcționau unitar.

Știu cum se recrutau, de pildă, în cazul Armatei. Exista un fel de studiu care se făcea înainte de încorporare, astfel încât anumite persoane erau selectate la nivel de județ.

Începând cu 1970, s-a încercat crearea acestor celule de rezistență la nivel teritorial. În fiecare an, 10-15 persoane dintr-un județ erau recrutate pentru această rețea.

Erau trimiși să satisfacă stagiul militar în unitățile DIA ale Armatei − Direcția Informații Militare era titulatura înainte de ’89 −, în care funcționau acele batalioane de cercetare-diversiune, la nivelul fiecărui corp de armată.

După modelul sovietic, fiecare corp de armată avea un batalion de cercetare-diversiune. La trecerea în rezervă, aceste persoane erau incluse în rețeaua R și continuau activitatea în formă acoperită, ca să spun așa.

Intrau într-o altă structură, legătura cu ei era ținută prin ofițeri din DIA de la București, care mergeau periodic în teritoriu, se întâlneau o dată pe an sau, dacă era nevoie, de două ori.

Mapele personale ale membrilor rețelei R erau trimise la centrele militare zonale, unde erau separate de restul rezerviștilor, într-un fișet: aveau culoare roșie, indicativul R și un număr de ordine pe copertă.

Ofițerul de la București mergea și le actualiza datele care țineau de stare civilă, dacă interveneau modificări în serviciu, chestiuni de familie sau alte probleme suplimentare.

La aceste întâlniri se actualizau parolele, pentru că ofițerul de la București avea o parolă și celălalt răspundea cu parola care i se dădea.

Se actualizau și parolele astea și uneori se făceau exerciții practice sub coordonarea acestui ofițer și se dădeau teme de lucru. Să observe anumite chestiuni, să raporteze. Iar exercițiile acestea erau periodice.

De exemplu, un astfel de exercițiu a avut loc în Brașov în vara lui 1987, când au fost chemați rezerviștii din zona Moldovei și Munteniei.

A fost un exercițiu tematic comun și, în civil sau îmbrăcați cu uniforme ale diverselor instituții, au primit diverse misiuni, urmând să raporteze, să obțină date referitoare la diverse chestiuni.

Această rețea a funcționat din anii ’70 până în decembrie ’89.

După părerea noastră, existența acestei structuri, rețeaua R, este în afara oricărei îndoieli.

Repet, este prinsă în doctrina de apărare a României, nu e o chestiune făcută ad-hoc, în decembrie ’89, nu e ca și cum și-ar fi spus: bine, hai să vedem pe cine ne bazăm. Și rolul acestei rețele în evenimentele din decembrie ’89 a rămas, până în zilele noastre, amestecat cu foarte mult fum.

Au mai fost încercări de a explica această chestiune, nu s-a mers până în profunzime și nici nu s-a stabilit exact cum și dacă a fost implicată această rețea în evenimentele din decembrie.

Ceea ce știm este că, dacă ne uităm la modalitatea în care a fost organizată diversiunea militară, care a însemnat răspândirea de informații false prin intermediul televiziunii − cum ar fi coloanele blindate care atacă un oraș, sânge care nu mai există în spitale, vin teroriștii!, apa e otrăvită… −, acestea sunt mesaje standard, de manual, care erau utilizate prin intermediul acestei structuri.

Mai trebuie menționat faptul că diversiunile nu erau disparate: adică nu se făcea o diversiune pe televiziune, alta cu trăgători și cu alte chestiuni. Totul a fost concertat și după manualul de diversiune.

Este evident ce se întâmpla; la televizor, cineva citea un bilețel care spunea că e semnalat un grup de elicoptere care se îndreaptă spre Brașov, Sibiu sau în altă parte.

Exact în momentul respectiv, unitățile de antiaeriană de la Brașov sau Sibiu vedeau pe radare ținte aeriene. Adică se crea o amenințare foarte concretă.

Psihoza cu teroriștii, care a cuprins pe toată lumea în decembrie ’89, nu este o fabulație − cum au susținut ani de zile procurorii de la Parchetul Militar −, și anume că tot ce s-a întâmplat în decembrie a fost rodul imaginației unor persoane care și-au imaginat teroriști și s-au luptat între ei…

− N-a fost o halucinație colectivă.

− Nu. A existat această psihoză generală, dar ea a fost indusă, nu s-a creat în stradă. În 22 decembrie, revoluția aparent învinsese, nu mai era nimeni care să tragă împotriva curentului.

− Și totuși, numărul victimelor crește după 22 decembrie.

− Sigur. Numărul de victime crește. Dacă vreți, și asta e o chestiune. Până în 22, arme aveau doar Armata și Securitatea. După 22 s-au dat arme tuturor.

A fost o primă fază, mă refer la București aici, mai ales la zona centrală − Comitetul Central (CC) și zona Palatului.

Foarte simplu, revoluționarii au pătruns în CC și s-au înarmat, pentru că în CC era o cantitate uriașă de armament și muniție adusă de Securitate, Direcția a V-a, USLA și așa mai departe, ca să-l apere pe Nicolae Ceaușescu în sediul CC-ului.

Sunt nenumărate mărturii ale celor care au pătruns în clădire în primele ore și care vorbesc despre stive întregi de Kalașnikoave, grămezi de muniție până în tavan și așa mai departe.

Deci, era armament abandonat în interiorul CC-ului, în orice birou. Securiștii au abandonat armele și au fugit, s-au strecurat printre oamenii care intrau în sediul CC-ului și au plecat.

Știu că există povestea aia elucubrantă cu cei de la Direcția a V-a care au lăsat toate armele sub un copac, într-un părculeț de lângă Casa Poporului, ceea ce e aberant.

N-a lăsat nimeni nicio armă acolo. Au fost lăsate în CC. Și, evident, oamenii care au pătruns înăuntru au pus mâna pe ele. Practic, s-a făcut o înarmare ad-hoc.

A urmat o perioadă în care s-a încercat o recuperare, cât de cât, a armelor – erau și copii care luaseră.

Însă, după primele focuri din Piața Palatului și după ce a început să se tragă intensiv, s-a procedat la redistribuirea acestor arme oricăror civili care veneau și cereau.

S-au dat pe bază de buletin sau pur și simplu s-au luat din depozite și ce s-a mai găsit în subsolul CC-ului. Au fost sute, mii de oameni care au avut arme, mai mult sau mai puțin capabili să facă față acestei situații.

Și, da, unii au căzut pradă acestei psihoze induse, și au omorât alți oameni, crezând că se luptă cu teroriștii. De asta spun, există această perspectivă: au tras niște oameni care aveau arme și erau nepregătiți.

Trebuie spus că diversiunea militară a funcționat inclusiv asupra unităților Armatei, despre care nu poți să spui că nu avea o minimă instrucție, mai ales ofițerii. Deci nu poți să spui că ofițerii au început să tragă pentru că li s-a părut lor nu știu ce.

Diversiunea a fost atât de bine făcută, încât inclusiv militarilor li s-a părut veridică. S-au tras sute de focuri de tun spre țintele simulate pe radare, s-a tras cu rachetele…

A fost ridicată aviația de vânătoare pentru a le intercepta.

Această diversiune electronică ne indică absolut clar că responsabilii nu puteau să provină decât din Securitate și Armată, pentru că erau singurii care puteau să simuleze așa ceva.

Adică nu poți simula ținte aeriene, grupuri de elicoptere – care nu apăreau pur și simplu pe radar. Ele se și comportau cum s-ar fi comportat un grup de elicoptere în realitate.

Zburau o oră, după care se așezau. Cine le urmărea înțelegea din asta că se alimentează. Chiar părea că e vorba despre aeronave care lansează teroriști.

Dar ele nu existau.

Apăreau doar pe radarele unităților de apărare antiaeriană. De cele mai multe ori, în preajma acestor unități de radiolocație se și deschidea focul. Și părea că sunt atacate de teroriști.

„Nu poți simula ținte aeriene, grupuri de elicoptere – care nu apăreau pur și simplu pe radar. Ele se și comportau cum s-ar fi comportat un grup de elicoptere în realitate. Zburau o oră, după care se așezau. Cine le urmărea înțelegea din asta că se alimentează. Chiar părea că e vorba despre aeronave care lansează teroriști. Dar ele nu existau”.

− La modul general, am fost toți victima unui uriaș caz de dezinformare?

− A unei diversiuni militare. Nu e vorba despre dezinformare. Imaginați-vă un inamic care vrea să ocupe teritoriul național al României și care provoacă această panică generală pentru a putea să-și atingă obiectivele. E o diversiune militară.

Sau, dacă vreți, ceea ce se face astăzi cu propagandă și fake news. Slăbirea capacității de apărare.

Ce s-a petrecut a fost o diversiune militară, doar că s-a făcut în interior. S-a făcut împotriva propriilor cetățeni.

După părerea mea, asta a avut drept scop oprirea Revoluției. Pentru că asta s-a întâmplat.

Practic, s-a stopat acea revoluție populară începută la Timișoara și s-a stopat, în primul rând, avântul care ar fi dus inevitabil, dacă era lăsat, spre o chestiune mult mai maximală față de ceea ce s-a realizat.

Pentru că interesul sistemului a fost acela de a încapsula această Revoluție, de-a o opri în aliniamentul păstrării sistemului comunist − într-un mod de avarie, evident.

Ceaușescu nu mai putea fi salvat, a fost ucis și i s-au pus în cârcă toate crimele posibile și imposibile tocmai pentru ca oamenii care au fost în jurul lui, tot sistemul care a fost obedient și i-a ascultat ordinele să scape.

− Și să păstreze relațiile de putere.

− Sigur. Să supraviețuiască instituțional, să-și păstreze privilegiile, să nu răspundă.

Nu poți să-ți imaginezi că Iulian Vlad sau altcineva din Securitate concepea că instituția lor poate să supraviețuiască într-un sistem democratic.

Deci, trebuia găsită o variantă de avarie. Ceea ce s-a și întâmplat. S-a găsit, ei au supraviețuit, au trecut în democrație… Au fost trecuți, ca să zic așa. Au trecut foarte ușor puntea dintre comunism și democrație.

− Cum putem să explicăm, totuși, că în 30 de ani n-am reușit niciodată să răspundem, instituțional, la întrebarea asta − „cine a tras în noi” ?

− Nu am putut din motivele pe care vi le-am spus. Nu că nu am putut, nu am vrut. Așa e mai precis, cred.

Nu am vrut. Pentru că dovezile sunt ample.

Aveai la dispoziție absolut toate instrumentele, martorii trăiau, până și armele erau cu funingine pe ele, știai cu ce armă s-a tras. Știai cine o avea în custodie.

Puteai să faci lucrurile astea. La evenimentele acelea au fost zeci de mii de martori.

− E paradoxal: ai un eveniment de dimensiunea asta, cu peste o mie de morți și zeci de mii de martori, și totuși, zeci de ani mai târziu, nu poți avea niște concluzii clare legate de ce s-a întâmplat.

− Concluziile nu pot fi clare pentru că nu a existat dorința de a se lămuri această chestiune. Pentru că lămurirea acestor chestiuni ar fi însemnat învinovățirea unor oameni care ulterior erau în vârful statului, în structurile de putere.

Cum ai fi putut să organizezi procese împotriva Securității în ’90?! Sau cum ai fi putut să organizezi procese împotriva Armatei în ’90?!

Dacă vă uitați, niciun ofițer MApN nu a fost judecat în ’90 pentru chestii evidente. Armata a tras la Timișoara. Acolo, șefii Armatei au organizat represiunea.

Abia prin 2004 sau 2007 au fost primii acuzați din Armată. De ce? Pentru că, nu-i așa?, Armata e cu noi. În decembrie, brusc, Armata a trecut de partea poporului.

Nu mai poți să faci procese și să spui că ofițeri superiori din Armată au dat ordine să se tragă împotriva propriului popor.

La fel, s-a mers pe minimum de pagubă care poate fi făcută sistemului. Au fost deferiți justiției câțiva oameni, s-a aruncat praf în ochi cu câțiva securiști care au fost judecați în lotul Timișoara, nemaivorbind că toți au fost grațiați după doi ani de zile.

După care, ani întregi, pe dosarul Revoluției s-a stat cu fundul, spunându-se − da, anchetăm, facem, sigur, lucrăm!

De fapt, a fost o lungă perioadă în care, în afară de declarațiile care erau date pentru certificate de revoluționar, nu prea s-a făcut nimic.

Dacă te uiți în dosarul Revoluției și citești ce e acolo, e o calamitate. Adică, după 30 de ani, nici nu mai știi câte dintre declarațiile alea corespund realității și câte nu. Ăsta e alt subiect.

Pentru că vorbeam despre martori și despre faptul că foarte mulți oameni au mistificat evenimentele și au mințit copios pentru a obține certificate de revoluționar.

Au fost inventate situații, au apărut tot felul de povești care să justifice aceste certificate – e o chestiune de mafie.

Ar trebui făcută o anchetă la cum s-a făcut dosarul Revoluției!

− O anchetă la anchetă?

− Da, exact. O anchetă a anchetei. Care, dacă s-ar face, ar ieși la iveală niște situații monstruoase, că pe moartea unora s-au făcut averi, s-au parafat cariere și așa mai departe.

Oameni care au făcut chestiunile astea azi umblă pe la televiziuni și se bat cu cărămida în piept că sunt luptători pentru aflarea adevărului Revoluției.

− Cum ne explicăm preocuparea anemică, chiar și a cercetătorilor, față de Securitate și activitatea ei?

− Aici sunt mai multe chestiuni. Inclusiv pe istoricii care scriu despre Securitate se vede cu ochiul liber o anumită apetență pentru perioada de până în 1964.

Adică se scrie intensiv pe rezistența din munți, penitenciare, lagăre, torționari și așa mai departe. Nu zic că nu e bine, dar mai încoace de anii ’70 nu prea urcă nimeni.

Răspunsul e simplu: pentru că nu profită, doamnă! Nu profită.

Istoricii ăștia merg pe omertà generală. O înțelegere tacită în care toată lumea e fericită să se scrie doar pe chestiuni care sunt mai vechi.

Plus că se merge pe ideea că din anii ăștia, ’70, ’80, încă mai sunt oameni care trăiesc.

Sistemul e deranjat de orice fel de chestiune legată de asta. Și se și reacționează la abordări pe perioade mai recente.

Când m-am apucat de subiectul Revoluției, am fost uimit să constat că foarte puține documente sunt la baza a ceea ce s-a scris până acum.

Istoria despre ’89 e din mărturiile persoanelor, din poveștile unor securiști, din ce spune Stănculescu în interviu, ce spune Iliescu într-un alt interviu, ce-a mai înțeles vreun autor din ce-a spus Iliescu…

Dar zero barat documente. Orice fel de istorie, în absența documentului, nu există.

Or, arhivele sunt doldora de astfel de documente. Toată lumea a fost șocată, acum doi ani de zile, când am spus că arhivele CNSAS conțin documente relevante pentru a clarifica ce s-a întâmplat la Revoluție.

Au sărit toți de fund în sus − cum se poate?! Eu vorbeam despre documente din arhiva Securității care conțin măsuri, planuri de organizare, care îți arată cum funcționa sistemul și îți arată că așa a funcționat și în 1989.

Nu poți să înțelegi ce s-a întâmplat în 1989 dacă tu nu știi chestiuni minimale.

Vine cineva de la USLA și-ți spune: eu n-am avut atribuții, eu mă ocupam de antiterorism. Și tu, ca proccuror sau judecător care nu are acces la documentele astea, nu știi exact despre ce e vorba, și tinzi să-l crezi.

„Nu s-a putut dovedi nici cu o singură hârtie că URSS a intervenit direct militar în România, în ’89”.

− Pentru că habar nu ai cum era structurat sistemul, de fapt.

− Da. Habar nu ai. Efectiv, habar nu ai ce făceau ăștia în realitate. Dacă te uiți pe documentele de la CNSAS, vezi că ei sunt prinși în toate planurile de apărare, sunt peste tot în dispozitive de luptă − adică ăsta era jobul lor.

Există în continuare tone de arhive care nu sunt exploatate sau, și mai rău, sunt ținute intenționat în afara ochiului public. Mă refer la arhiva Securității, care a fost preluată de Armată în ’89 și dusă la Pitești. Se află și acum acolo.

Armata a intrat în arhive, în sediile Securității, le-a încărcat cu camionul și le-a dus la Pitești. Acolo este, de pildă, fișetul lui Iulian Vlad unde, probabil, sunt documente de primă mână.

Armata le ține sub titulatura de „captură de război”. Ce război o fi fost în 1989 nu explică.

Ei dețin o arhivă al cărei emitent nu sunt ei, și n-ar trebui să fie la Pitești, la MApN, ar trebui să fie la CNSAS, că el are atribuții aici.

Vedeți, sunt tot felul de chestii cel puțin ciudate. Și ce se scrie acuma e pe același aliniament. E o contradicție flagrantă în însăși structura anchetei Parchetului.

Păi, tu vii și spui că a existat un grup de decizie care a organizat o diversiune militară. Foarte frumos. Dar cum poți să organizezi o diversiune militară fără să existe executanți ai acestei diversiuni?!

Adică e foarte frumos pentru publicul românesc să pui totul în cârca lui Ion Iliescu, că toată lumea îl urăște și e de acord că Iliescu trebuie să fie judecat pentru sângele vărsat, dar nu cumva suntem în aceeași secvență ca-n decembrie ’89, când Ceaușescu era vinovatul?

Când am mai spus lucrurile astea despre Iliescu și grupul de la Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), am fost acuzat foarte tranșant că încerc să-l apăr pe Ion Iliescu și am nu știu ce jocuri.

Eu nu am niciun fel de parti-pris cu Iliescu, însă problema noastră este că începem să raționăm ca niște oameni lipsiți de discernământ și să acuzăm pe cineva mai degrabă de lucrurile pe care nu le-a făcut decât de alea pe care le-a făcut.

Rămâne de dovedit dacă Iliescu a dat niște ordine sau a făcut conștient niște acțiuni din astea în decembrie ’89.

Dar nu poți, în niciun caz, să susții că Iliescu a pus simulatoare de zbor sau de zgomot, că a urcat în pod și a tras cu pușca cu lunetă sau s-a dus la televiziune și a scris bilețele diversioniste.

Nu le-a făcut el. Cineva le-a făcut pe astea. Iar preocuparea pentru găsirea lor este zero.

Acesta este și motivul pentru care am scris studiul ăsta. Încercăm să tragem un semnal de alarmă într-o mare cacofonie în care, de fapt, nimeni nu e interesat să afle adevărul.

Pentru că, iarăși, suntem într-o zonă extrem de nocivă de manipulare. Publicului românesc i se spune exact ce vrea să audă: Iliescu le-a făcut pe toate și toată lumea să fie fericită că s-a găsit acest mare diversionist, Iliescu, da?

El și cu Brateș au făcut o diversiune teroristă. Personal, eu nu reușesc să înțeleg motivele pentru care ar fi făcut așa ceva…

Dar mă refer la felul în care este manipulată opinia publică: este identic ca-n ’89. Toată lumea a fost fericită că l-am omorât pe Ceaușescu și-n momentul ăla n-a mai zis nimeni: măi, dar a omorât singur oameni pe la Timișoara?

Suntem iarăși, după 30 de ani, în același scenariu. Găsim un țap ispășitor și închidem sec dosarul. Nu mai găsim pe nimeni altcineva responsabil.

Fotografii de Zafer Galibov / Colecția Fotografii a Muzeului Municipiului București

− Ați lansat de curând și o petiție.

− Este online pe site-ul acela de petiții. Mai avem o petiție, pe care am depus-o deja. Noi cerem acolo exact chestiunea asta: extinderea anchetei și identificarea făptașilor diversiunii.

Cerem să fie dat accesul la arhivele care nu au fost predate instituțiilor abilitate. Aceste arhive, care sunt împrăștiate, unele chiar pe la unități de jandarmerie, nu le-a căutat nimeni, nu știe nimeni ce e acolo.

Mai departe, cum spuneam, e arhiva de la Pitești, pe care Armata vrea acum s-o secretizeze 70 de ani, pe nu știu ce prevederi. Vrea să secretizeze o arhivă care nu-i aparține.

Fără să ai acces la toate documentele astea, te afli într-o gravă perspectivă de a comite erori judiciare. Cum poți să-ți dai seama de vinovăția cuiva dacă nu ai reușit să ajungi la documente?!

Din păcate, lucrăm împotriva valului și cu o societate care nu este interesată de adevăr, ci e interesată de satisfacerea unor frustrări.
Și facem un apel pentru restaurarea adevărului.

Pentru că ni se mai induce o temă: că există adevărul juridic, adică ce se poate proba, și adevărul istoric − și asta e o scuză a procurorilor, că pe ei nu-i interesează adevărul istoric. Ceea ce, într-o formă primară, este foarte adevărat.

Dar atunci să ne întrebăm cum a ajuns un eveniment istoric să fie anchetat de un Parchet militar? E o discuție.

După părerea mea, ancheta Parchetului nu restabilește adevărul. Lumea se uită la conferințe de presă și trage concluzii de astea: Aha, a fost o diversiune militară, deci a fost o lovitură de stat, deci nu a fost Revoluție.

Sau dacă Iliescu este inculpat: Aha, n-a fost Revoluție, a fost o chestie orchestrată de Moscova, prin care să preia puterea nu știu cine. Deci, se ajunge la niște aberații.

Adevărul juridic nu poate să fie împotriva adevărului istoric. Nu poți decupa funcționărește niște informații.

Revoluția n-a început pe 22 decembrie, a început pe 17 decembrie. Ion Iliescu nu are nicio legătură cu ce s-a întâmplat acolo, el a apărut pe 22 decembrie.

Există riscul ca publicul să înțeleagă asta: Iliescu nu a fost revoluționar, rezultă că nu a existat Revoluție. Da, dom’le, e o dovadă în plus că a fost o mare lovitură de stat.

Păi cum a coordonat Ion Iliescu evenimentele de la Timișoara? Și, înainte, la Iași? Nu există o logică în chestiunea asta.

Dar nu contează, pentru că vorbim despre o poveste care să placă la toată lumea. Avem și conspirația care să ne placă. Că, de fapt, s-a ajuns la înlocuirea unei teorii a conspirației cu o altă teorie a conspirației.

Până acum câțiva ani, era plină presa de implicarea sovietică − și cărțile, și cartienii și stoeneștii.

− Putem să-i identificăm pe acești turiști sovietici în documente?

− Nu. Nu există niciun document care să ateste că au existat turiști sovietici care au intrat în masă pe teritoriul României. Au existat turiști sovietici, într-adevăr, dar existau în fiecare lună decembrie, când mergeau în Iugoslavia.

Există un document, dar este împotriva teoriei ăsteia: în Arhivele Wilson, o notă de discuție între ambasadorul României la Moscova și un adjunct din MAE sovietic, care îl cheamă pe ambasadorul României și îl întreabă ce se întâmplă, de ce este blocată granița, și de ce turiștii sovietici nu pot să intre în România.

Era 18 decembrie.

Și adjunctul sovietic spune că oamenii sunt nemulțumiți, că stau de ore întregi, și de ce nu sunt lăsați să intre în țară.

Deci turiști erau, dar erau la graniță. Nu trăgeau prin București și nici la Timișoara.

Și nici în documentele interne ale Securității, din ce-am găsit eu, nu se raporta nimic despre prezența unor turiști sovietici.

Acum, Nicolae Ceaușescu, care dorea ca toată povestea asta să fie prezentată ca o lovitură de stat a sovieticilor împotriva lui, ar fi fost primul interesat să găsească un turist sovietic, să-l arate la televizor și să spună că, uite, sovieticii au intervenit.

La ani de zile, fără niciun fel de suport, fără niciun fel de dovadă, au vuit ziarele și televiziunile cu acești turiști. Nu s-a putut dovedi nici măcar cu o singură hârtie că URSS a intervenit direct militar în România, în ’89.

Așa că am abandonat asta cu complotul rus și am luat în brațe altă teorie a conspirației: că Iliescu și CFSN au organizat o lovitură de stat în decembrie.

Cum să organizeze o lovitură de stat Iliescu, Militaru și ăia care mai erau puși sub supravegherea Securității până în 22 decembrie?!

Cum au mobilizat ei oameni la Iași și la Timișoara, zic eu, e o întrebare bună de pus.

Fotografii de Zafer Galibov / Colecția Fotografii a Muzeului Municipiului București

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€