Istoricul care studiază invidia: "În comunism era normal să semnalezi acţiunile negative ale persoanei căreia îi doreai postul"

Bianca Felseghi

Senior Editor

În primele decenii ale secolului XX, invidia dintre Ion I. C. Brătianu și Alexandru Marghiloman, unul liberal, celălalt conservator, nu se rezuma doar la politică.

Rivalitatea lor transformase scena politică într-un mic teatru de război, fiindcă Marghiloman avea față de Brătianu − spune un biograf − „o ură pătimașă”. Alimentată, cu siguranță, și de faptul că soția lui Marghiloman, Eliza Știrbei, îl părăsise și se căsătorise în 1906 tocmai cu Ion I.C. Brătianu.

În aceiași ani, era notorie invidia dintre generalii Alexandru Averescu și Constantin Prezan, singurii militari români care au dobândit gradul de mareșal, înaintea lui Ion Antonescu.

Averescu, de pildă, făcea paradă cu școlile străine pe care le absolvise. Numai că aura sa de profesionist a fost știrbită după ce, ca tânăr locotenent, se hazardase să publice o lucrare de tactică militară de 1000 de pagini, care s-a dovedit plagiată după un curs pe care îl urmase în Italia.

Prozatorul Marin Preda, care a fost și director al editurii Cartea Românească, era invidiat de mulți colegi de breaslă, fiindcă, din poziția birocratică în care fusese instalat de regimul comunist, putea decide tirajele cărților și planurile editoriale. A intra sub aripa lui Preda însemna, în anii ’70, accesul la o bucățică din tortul puterii .

____

Episoadele istorice în care personalități din diverse domenii s-au războit uneori pe viață și pe moarte, incapabili să își tempereze rivalitățile, sunt multiple.

Pornind de la această constatare, tânărul istoric bucureștean Dumitru Lăcătușu, cercetător la Centrul de Consultanță Istorică, a început să strângă informații pentru un volum dedicat invidiei la români.

Documentarea sa urmărește un spectru larg de personaje, pornind de la începutul secolului XX până la ultimele generații de comuniști, pentru care invidia a fost slăbiciunea preferată.

Invidia a făcut ca mii de oameni să fie dați afară din serviciu, scoși din case și băgați în pușcării, și tot invidia i-a împins pe călăii lor să le ia proprietățile, familiile și uneori chiar posteritatea.

Într-un interviu pentru PressOne, istoricul Dumitru Lăcătușu vorbește despre câteva cazuri faimoase de invidie, unele dintre ele necunoscute publicului de azi.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Istoricul Dumitru Lăcătuşu. Sursa foto: Facebook

− De unde ați pornit în demersul de a studia invidia în istorie?

− Noi, cei de la Centrul de Consultanță Istorică, suntem istorici, avem experiență în activitatea de cercetare, iar până acum am publicat mai multe studii despre diferite subiecte.

Înainte de acest proiect, știam de invidia dintre comuniști, documentaserăm cazurilor unor personaje sau situații în care invidia era prezentă.

Eu m-am specializat − înainte să devin un practicant general al istoriei, care este una dintre definițiile consultanței istorice − pe perioada comunistă. Și perioada comunistă este foarte generoasă în privința cazurilor de invidie.

Am documentat invidii între ofițeri de Securitate, între chiaburi și țărani. Am scris și un studiu despre „construcția” chiaburului, care a fost publicat într-un volum colectiv coordonat de Constantin Iordachi și Dorin Dobrincu.

În momentul în care ne-am implicat în proiect, nu am pornit de la zero, aveam deja o documentație despre tema invidiei la români.

− Credeți că am putea scrie istoria românilor folosindu-ne de acest gen de cupluri antagonice?

− Desigur că se poate scrie, fiindcă, dacă citești orice biografie sau dacă vrei să scrii biografia unui personaj, este imposibil să nu te referi și la persoanele cu care s-a aflat în opoziție.

− În ce măsură invidiile mici și antipatiile personale pot influența istoria mare? Mă gândesc la două din cazurile documentate de dumneavoastră − relația dintre prim-miniștrii Ionel Brătianu și Alexandru Marghiloman și cea dintre generalii, apoi mareșalii, Alexandru Averescu și Constantin Prezan.

− În anii ’20, una dintre propunerile înaintate regelui Ferdinand pentru funcția de prim-ministru a fost Constantin Prezan, pe atunci general, dar Ferdinand a refuzat-o tocmai pentru a nu accentua invidia dintre el și generalul Alexandru Averescu.

Invidia poate avea influență asupra evoluției istoriei. Și nu doar la noi. Dacă citim memoriile antreprenorului Richard Branson, vom vedea cum se face simțită invidia în rândul elitei din Anglia.

Branson descrie măsurile pe care compania British Airways le-a luat împotriva lui cu scopul de a-l falimenta, printre care urmărirea sa de către detectivi particulari, publicarea în presă a unor informații despre insolvabilitatea companiei sale − Virgin Atlantic, inclusiv anunțarea unor pasageri că zborurile lor au fost anulate.

Ceea ce descrie Branson este tot o formă de invidie, născută din competiția și rivalitatea profesională.

− Studiind aceste cazuri, puteți spune dacă invidia a fost doar distructivă sau a generat și un soi de competiție constructivă?

− Cred că, într-o anumită măsură, invidia poate naște și concurență și poate stimula latura creativă. Nu aș merge foarte departe în a exagera consecințele ei distructive.

Până la urmă, societatea românească nu a fost guvernată de invidie, ci de personalități, între care existau relații de antipatie.

Spre exemplu, relația dintre Marghiloman și Brătianu a dus în cele din urmă la eliminarea lui Marghiloman din viața politică a țării, după Primul Război Mondial, dar asta s-a petrecut, firește, și în contextul dispariției conservatorilor din rândul partidelor.

Apoi, și dacă vorbim despre Carol al II-lea și Regina Maria. Da, Regina Maria era extrem de populară, a existat din partea lui Carol o doză de invidie din acest motiv, astfel că a îndepărtat-o, a izolat-o, din viața publică.

Dar România a existat în continuare. Sunt alți factori care pot conduce la declinul unui stat.

− În filmul „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino, personajul negativ conchide în deznodământ, când povestea tinde să se repete, că mândria este păcatul lui preferat. Dar în istoria României, invidia pare să fi avut un loc privilegiat.

− Cei mai mulți dintre noi suntem invidioși, la un moment dat, pe o persoană sau alta. Nu știu dacă e păcatul nostru cel mai mare, asta trebuie să întrebați un preot, fiindcă el are o scală a păcatelor.

După cum reiese și din studiu, cred că este mai degrabă o trăsătură negativă a românilor, dar nu doar noi avem astfel de trăsături negative. Ele se întâlnesc și la alții.

Barițiu spunea: Să te ferească Dumnezeu de invidia românească, de furia ungurească și de ura îndelungată a sasului.

− Oamenii s-au invidiat în orice epocă, indiferent de regimul politic, însă la comuniști, invidia a fost răsplătită și încurajată. Vânătoarea de chiaburi sau controlul cadrelor de partid și din Securitate s-au bazat pe cultivarea invidiilor personale?

− Regimul comunist a folosit invidia ca pe o formă de control a celor care lucrau în Securitate.

În primii ani ai regimului, în Securitate lucrau oamenii vechiului regim, care erau mai educați decât muncitorii și țăranii promovați de comuniști.

Cum Partidul, cel puțin la nivel declarativ, susţinea că, în societatea socialistă, oamenii simpli pot accede la funcții care fuseseră apanajul elitei, astfel de personaje au luat de bune aceste afirmații: demascau tot felul de acțiuni ale celor pe care îi invidiau, iar, treptat, le-au luat locul.

În comunism era ceva normal ca, într-o notă informativă, într-un referat, să semnalezi acțiunile negative ale unei persoane cu funcție de conducere căreia îi doreai postul.

Iar dacă acea persoană aparținea unei clase sociale descrise în documentele perioadei drept responsabilă de toate suferințele muncitorimii, și dacă acea persoană fusese păstrată într-o funcție de conducere, suscita astfel de sentimente de invidie și revoltă.

Dar acești oameni erau păstrați în funcții deoarece regimul avea nevoie de timp ca să se consolideze și să-și formeze propriile cadre.

La fel, când a început colectivizarea, țăranii înstăriți, desemnați sub termenul de chiaburi, erau refractari „transformării socialiste a agriculturii” și se opuneau colectivizării prin toate mijloacele de care dispuneau.

Ca atare, comuniștii se bazau pe țăranii săraci, cei care nu aveau proprietăți şi care lucrau cu ziua, încurajându-le sentimentele de invidie.

Intervievaţi după ’90, unii țărani care avuseseră proprietăți în anii ’50 spun că erau invidiați de consătenii săraci, care credeau că nu atinseseră o anumită situație materială din pricina lor.

Comuniștii au încurajat astfel de sentimente împotriva celor pe care îi prezentau ca exploatatori, făcând o legătură cu situația de dinainte de 1945 și spunând: „Voi n-ați putut progresa din cauza exploatatorilor”.

− Acest tip de atitudine a dus la râuri de delațiuni bazate pe… nimic, iar mii de oameni au fost cercetați de Securitate pentru vini imaginare.

− Au fost create dosare pornind de la invidia pe care un individ o avea față de un altul. Probabil afirmația este valabilă mai ales pentru persoane care au avut anumite funcții, un anumit statut înainte de 1945. După 1948, când Securitatea a început să-i urmărească, s-a apelat la astfel de metode.

Dacă ți se făcea un dosar de partid, care era diferit de dosarul de urmărire, se cereau tot felul de referințe. Citind astfel de dosare, poți vedea clar care erau antipatiile, simpatiile și chiar invidiile persoanelor care dădeau referințele.

Era creat astfel profilul celui în cauză. Și asta nu se făcea doar în cazul așa-zișilor „dușmani ai poporului”, ci și în cazul cadrelor de partid.

Ei, aceste caracterizări puteau avea consecințe. În unele cazuri, cadriștii făceau diferite însemnări pe marginea documentului: se poate conta pe referința dată de X, este invidios pe tovarășul respectiv, se află în relații de dușmănie cu Y etc.

− Aveau, deci, o formă de discernământ…

− Da, mai ales atunci când nu urmăreau să îl distrugă pe respectivul. Dacă scopul investigării pe linie de partid sau pe linie de Securitate era distrugerea personajului, atunci, în mod evident, astfel de referințe negative erau scoase în față.

Conta dacă cel care scria referința era sau nu membru de partid. Documentăm acum cazul lui Blazius Guban, care a fost unul dintre puținii antreprenori care și-au păstrat fabrica după naționalizarea din 1948.

Asta până în toamna lui 1951, când și-a „donat-o” statului. Prin august-septembrie 1951 începuseră să se intereseze de situația lui și au luat referințe de la diferite persoane.

Iar directorul unei întreprinderi de stat, tânăr aspirant, spunea despre Guban că folosește oamenii vechiului regim, că îi angajează deși sunt „dușmani ai poporului”, că muncitorii lui nu au o „conștiință de clasă dezvoltată”, pentru că Guban le dă salarii mai mari decât cele de la stat, le dă prime de concediu, iar ei sunt mulțumiți de cum conduce fabrica.

Din aceste cazuri se desprinde gradul de simpatie sau de antipatie dintre un referent și subiectul referinței.

Vă mai dau un exemplu. Cel al rivalității dintre industriașii Dumitru Mociorniță și Dumitru Mărculescu, o invidie care a început în anii ’30, ca urmare a unei relații de afaceri nereușite.

Mai târziu, Securitatea a obținut memoriile scrise de Mărculescu, din care reieșeau mai multe lucruri, printre care că Mociorniță ar fi pactizat cu legionarii sau că fiii acestuia erau legionari.

Dar acestea erau simple presupuneri ale lui Mărculescu, pe care Securitatea le-a adunat însă și i-a creionat portretul.

Pe atunci se opera cu liste negre. Unul dintre criteriile care te puteau pune pe o astfel de listă, de „dușman al poporului”, era apartenența politică: dacă erai membru al unui partid istoric sau dacă ai avut activitate legionară.

În astfel de cazuri nu se mai putea vorbi despre discernământul Securității. Nu mai stăteau să investigheze dacă acuzațiile unei persoane erau reale.

Gheorghe Gheorghiu-Dej (în centru) și rivalul său Lucrețiu Pătrășcanu (în dreapta, cu batistă la rever).

− Apropo de războaiele personale dintre industriași, relația dintre Max Auschnitt și Nicolae Malaxa e unul dintre cazurile cele mai clare ale implicațiilor invidiei.

− Relația dintre ei e destul de ciudată și complicată. Toți cei care s-au oprit asupra cazului au arătat că Auschnitt și Malaxa fuseseră colaboratori: ambii deținuseră funcția de administratori delegați la uzinele Reșița, în anii ’30.

La un moment dat, a existat un fel de complot pus la cale în anturajul regelui Carol al II-lea, iar Mareșalul Palatului, Ernest Urdăreanu, a fost numit președinte la Reșița.

După ce l-au „convins” pe Auschnitt să-și dea demisia din funcția de administrator delegat, Malaxa a urmărit să îi ia acțiunile, ceea ce s-a reușit într-o primă fază.

După aceea Auschnitt a fost urmărit, a avut și un proces, la care a fost condamnat. Într-o primă fază, se poate spune că Malaxa a avut de câștigat de pe urma acestei concurențe.

Dar și el a fost reținut în timpul regimului Antonescu, iar fabricile i-au fost sechestrate. A supraviețuit căderii Mareșalului și a continuat să lucreze în domeniul lui în primii ani ai regimului comunist.

Faptul că Malaxa a acționat împotriva lui Auschnitt în 1939 s-a văzut și după ce ambii au emigrat. Informațiile arată că Auschnitt s-ar fi aflat în spatele zvonurilor că Malaxa ar fi fost legionar și colaborator al naziștilor în timpul războiului.

Asta a dus și la urmărirea lui Malaxa de către CIA. A fost o relație cu urcușuri și coborâșuri, nici nu știi cine a câștigat până la urmă.

− Auschnitt a fost vizat de acel „complot” fiindcă era evreu?

− Se poate spune că afacerea s-a derulat în contextul adoptării legilor anti-evreiești, în urma cărora mai mulți evrei și-au pierdut proprietățile și au început să emigreze.

Așa au făcut atunci fratele lui Auschnitt și cumnatul său, Oscar Kaufman, care era director de bancă. Ei au plecat din țară în mod preventiv. Și Auschnitt ar fi vrut să plece, dar n-a mai avut timp.

− În lumea artistică și în sport, amprenta invidiei este și mai clară, dacă urmărești felul în care erau construite dosarele Securității. Cum era speculată această slăbiciune umană de către regimul comunist?

− Era speculată în majoritatea cazurilor, dar orgoliile erau mai mari în cazul artiștilor. Succesul unui artist nu era întotdeauna un motiv de bucurie pentru cei din breaslă.

Artiștii preferați ai regimului erau însă protejați de către partid. Am văzut câteva astfel de dosare în care mai multe note informative, referințe culese de la cei din breaslă, relevau sentimente de invidie, de rivalitate profesională.

În anii ’70-’80, dacă persoana urmărită era un scriitor, un artist sau un regizor care mai avea și relații cu lumea politică, Securitatea era destul de atentă în a lua de bune toate aceste note.

− Sunt curioasă dacă Securitatea folosea aceste note, despre care știa că sunt profund subiective, ca să împiedice coagularea unei comunități, a unui front comun care ar fi putut acționa împotriva sa. Invidiile dezbină comunitățile, macină încrederea în cei de lângă tine…

− N-ar fi exclus. Mai ales dacă omul despre care aveai informații era o persoană destul de cunoscută.

Puteau să vină la el un ofițer de Securitate sau un activist de partid și să îi spună − uite ce informații am strâns despre tine, ai grijă cu cine vorbești sau ce scrii, că respectivul dă mai departe informațiile despre tine.

− De multe ori, invidia dintre două persoane capătă dimensiunea unor războaie între generații sau între principii ireconciliabile. V-ați explicat de ce antrenează invidia pasiuni colective?

− Cred că, dacă simpatizăm o persoană, suntem tentați să credem tot ce spune respectiva persoană despre adversarii săi. Preluăm toate aceste informații fără să le mai privim printr-o perspectivă critică.

Cine e Dumitru Lăcătușu

Şi-a obținut doctoratul în istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Până în 2013, a fost expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), iar apoi, asistent universitar la Universitatea din Bucureşti, până în 2017.

Este preocupat de istoria serviciilor secrete, de politicile represive și de mişcarea ilegalistă comunistă.

Face parte din echipa Centrului de Consultanță Istorică (CCI), un ONG specializat în cercetări și investigații istorice, documentare în arhive, redactarea de rapoarte de cercetare, monografii şi istorii familiale.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€