Istoria poetului pentru care America a negociat cu Ceaușescu

Prin 1979, poetul Dorin Tudoran se întreba:

„Cine-o fi potrivit astfel
ceasul vieții mele
că-ntotdeauna
n-arată nimic; nici măcar
o oră posibilă?
Se-ntâmplă cam așa: 
În momentele cele mai importante
trăiesc întâmplările cele mai banale.”

Într-o banală zi de vineri, fără să putem stabili o oră pentru întâlnirea noastră, am reușit, totuși, să ne întâlnim cu Dorin Tudoran, invitat al celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Carte Transilvania. Apoi, timp de un ceas și mai bine, am încercat să refacem pe scurt o istorie personală care, în Arhivele CNSAS, însumează circa 10.000 de file, în 18 dosare.

– Cum vă simțiți întorcându-vă printre cei de la Uniunea Scriitorilor? Figurați pe același afiș cu D.R. Popescu …

– Nu am nicio problemă să figurez pe același afiș cu oameni pe care nu i-am văzut de multă vreme. În ciuda celor întâmplate în urmă cu 30 de ani, când D.R. Popescu era președintele Uniunii Scriitorilor, eu am rămas profund atașat de opera lui. În anii aceia l-am considerat chiar un prieten. Situația lui a fost ingrată.

Nu vreau nici să-l scuz, nici să-l condamn. E mai mult o problemă între D.R. Popescu și D.R. Popescu, decât una între mine și el. Ba mai mult, în urmă cu câțiva ani, fiind în București, i-am și dat un telefon, am vorbit, i-am și sugerat să ne întâlnim în oraș, dar nu putea să iasă.

Când Gianina Cărbunariu a făcut scenariul după care a montat piesa cunoscută ([simple_tooltip content=’

Spectacolul x milimetri din y kilometric este regizat de Gianina Cărbunariu. „Scenariul” spectacolului este stenograma unei discuții care a avut loc în 1985 la Comitetul Municipal de Partid București. Interlocutorii sunt, printre alții, poetul Dorin Tudoran și președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România, Dumitru Radu Popescu.

‘]x milimetri din y kilometri[/simple_tooltip] – n.r.), mi-a trimis un morman de întrebări și a fost destul de surprinsă că reacția mea vizavi de D.R. Popescu nu era una de condamnare, ci de înțelegere. Rămân la aceeași poziție.

– 34 de informatori cu nume de cod raportau despre dumneavoastră la Securitate. În câte cazuri le-ați aflat identitatea? Ați scris câteva nume pe blogul dumneavoastră, Certocrația…

– Sunt două categorii de foști informatori, surse, unii pe care i-a deconspirat CNSAS-ul și mi-a trimis și mie informația respectivă, alții pe care i-am recunoscut fără niciun fel de ajutor. Numai că eu nu sunt o instituție acreditată să dea verdicte. Nu m-am voluntarizat niciodată să merg să spun la CNSAS – uite, am mai descoperit eu unul și altul.

E munca lor, ei lucrează prin cross-references, iau nume care apar într-un dosar și apoi și în altul, le pun față în față și, la final, stabilesc identitatea acelei persoane. Fiecare își face treaba lui. Până în momentul în care instituția acreditată să facă lucrul acesta nu le identifică, ar fi inutil ca eu să vorbesc public că informatorul cu nume de cod cutare este de fapt domnul cutare sau doamna cutare. Mi-e de ajuns să știu eu cine sunt.

– Dar îi cunoașteți pe toți cei care apar în dosarul dumneavoastră?

– Nu pe toți. Dacă m-am mirat de cei pe care îi cunosc, m-am mirat și mai tare de cei pe care nu-i cunosc, fiindcă spun niște lucruri aiuritoare acolo. Adică există foarte multă maculatură. Probabil că aveau și ei o normă de îndeplinit și trebuiau să raporteze chiar și atunci când nu aveau ce raporta, și atunci inventau. E foarte multă fabulație.

Stenogramă din 25 martie 1985,
extras din volumul „Eu, fiul lor”, de Dorin Tudoran

Tov. Dumitru Radu Popescu: Dacă și Dorin Tudoran este de acord, fac un apel la el, ca scriitor, că trebuie să rămână în țară și să scrie pentru țara lui. Nu este o bucurie nici pentru mine și nici pentru Uniune când un scriitor cere să părăsească țara.

Tov. Dorin Tudoran: Credeți că el se bucură când pleacă? În acești 20 de ani de beznă.

Tov. Dumitru Radu Popescu: Nu este bine să spunem cuvinte atât de tari.

Tov. Dorin Tudoran: Eu nu văd să merg pe stradă după ora 18.

Tov. Dumitru Radu Popescu: Niciodată nu se poate rezolva nimic prin insulte și generalizări, să păstrăm un limbaj adecvat.

– Spuneați că nu ați vrut să vă vedeți dosarul timp de 16 ani și l-ați solicitat pentru studiere abia în 2009. Ce v-a făcut să vă răzgândiți?

– M-a făcut să mă răzgândesc acest imbecil de presă pe nume Ion Cristoiu, care, într-un editorial, a scris ceva de genul: Dacă mă gândesc mai bine, tot ce s-a întâmplat cu Dorin Tudoran arată foarte bine ca un caz inventat. Ia, poate ar fi bine să se scoată toate dosarele astea la iveală.

Deci, scrisese într-un editorial din ăsta jegos în care se referea la oameni care plecaseră din România și care ajunseseră lucrători la posturi de radio occidentale. În situația asta eram doar câțiva. Mircea Iorgulescu, Emil Hurezeanu, Constantin Munteanu, eu.

Și mesajul meu de răspuns a fost – Domnule, dacă știi ceva de cineva, spune-l, numește-l. Ulterior, după ce a apărut dosarul lui Mircea Iorgulescu, el a pretins că se referea la Iorgulescu.

Eu nu sunt sigur că se referea la Iorgulescu și cred că făcea jocul pe care l-a făcut întotdeauna. Lansa câte-o tiribombă din asta, ca să fie preluată și pe urmă toată lumea să vorbească: Aaa, știm noi că dizidenții, de fapt, erau toți agenți. Atunci m-am hotărât să fac o cerere la CNSAS și, în momentul când au apărut dosarele, mi-au comunicat asta. Înainte mi se spusese că nu am dosar. Nu fusese încă predat.

Dosarul meu a intrat în cei 23 de kilometri lineari de dosare care au fost predate după ce Traian Băsescu a făcut foarte mare presiune, în primul lui mandat, ca arhivele de la Securitate să fie date mai departe. Bănuiesc că, dacă ar fi avut timp să se uite prin ele, cine le-a dat mai departe, o bună parte dintre dosare n-ar mai fi ajuns la CNSAS.

– Dosarul dumneavoastră e complet sau lipsesc părți din el?

– Nimeni nu știe dacă cele 10.000 de pagini constituie tot dosarul sau dacă sunt doar paginile care au rămas.

– Pomeneați de suspiciunea privind legăturile intelectualilor români din exil cu serviciile secrete străine, mai ales cu CIA, interesate să stimuleze disidența în România. V-ați simțit vreodată folosit într-un astfel de joc cu spioni?

*

– La vremea respectivă, nu v-ați pus niciodată problema de ce exista acel interes al „Europei libere” pentru dumneavoastră? Aveați această ariergardă…

– Nu mi-am pus niciodată problema. Existau, din punctul meu de vedere, suficiente explicații naturale. Cu mult înainte de a trece eu la niște forme publice de protest, cronicile cărților mele la Europa liberă erau foarte bune. Cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca stabilisem o legătură, chiar dacă nu ne cunoscuserăm direct până atunci. Reacția lor a fost naturală.

– Omenească…

– Absolut. Apoi, sigur, a fost și interesul lor de jurnaliști lucrând pentru un post de radio occidental, la un departament românesc, și ar fi fost aberant să ocolească acest gen de subiecte. Dacă stau să mă gândesc bine, din ce mi-au povestit și alții, uneori postului de radio nu îi cădea foarte bine tot ce scriau acolo nici Monica Lovinescu, nici Virgil Ierunca și alții.

Probabil că pentru partea americană părea prea mult, se deschideau prea multe căi de conflict diplomatic, și așa mai departe. Preocuparea fundamentală a Washington-ului în legătură cu echilibrul de păstrat nu era doar cel de natură profesională. Un post de radio trebuie să fie echilibrat, să verifice informația pe care a dat-o.

Dar mai era istoria din 1956, când ungurii au ieșit pe stradă cu speranța că Occidentul o să-i ajute. Dar au fost lăsați baltă și omorâți ca niște câini pe străzile Budapestei și în alte orașe. Și, de atunci, chiar s-au introdus niște criterii, niște reglementări, în charta de existență de la Vocea Americii și de la Europa liberă.

La începutul emisiei exista un anunț în care se spunea că Europa liberă nu invită pe nimeni să facă, să dreagă, că o știre difuzată la Europa liberă despre ce face un om în România nu înseamna o formă de ajutor direct sau indirect.

La Europa liberă nu exista, cum cred oamenii, doar departamentul de broadcasting, ci și unul de cercetare și altul de cenzură. Aici se analiza ce s-a difuzat pe departamente de limbi vernaculare. Se făceau, apoi, niște informări în care se spunea – în emisiunea cutare, la departamentul de cehă, ungară sau română, s-au făcut niște afirmații neverificabile, s-au pus niște accente care puteau să lipsească.

Și atunci, partea de broadcasting era urecheată. Li se spunea – Domnule, știți că nu aveți voie să faceți cutare și cutare. Asta era o bucătărie internă care îi privea pe ei, era condiția lor de gazetari.

Scrisoare a lui Dorin Tudoran către Europa liberă, difuzată la 30 octombrie 1983

„Europa liberă – ne place sau nu – a devenit o tribună de unde pot fi rostite adevăruri înăbușite în țară și – iarăși, ne place sau nu – se bucură de o audiență invidiabilă. Asta nu înseamnă, defel – am mai spus-o – că subscriu cumva la toate afirmațiile făcute de la microfonul acestui post de radio.

Dar, la urma urmelor, decât să „polemizăm” așa cum face Eugen Barbu, adică folosind minciuna, calomnia, injuria, violând secrete intime, de familie etc, găsesc că e mai util pentru noi toți ca, atunci când ni se pune pumnul în gură aici, acasă, să folosim microfonul Europei libere spre a spune un adevăr sau altul”.

– Cultura plagiatelor nepedepsite proliferează în România. De ce credeți că furtul intelectual nu e sancționat nici public, nici administrativ, nici penal la noi? Putem trasa niște legături între scandalul Eugen Barbu și scandalul Victor Ponta?

– Eu am fost, inițial, victima unui caz de plagiat, în sensul că am fost cel care a scris de plagiatul lui Ion Gheorghe după Lao Tse. Și, fiindcă Ion Gheorghe făcea parte din grupul de scriitori simpatizați de conducerea țării, în loc să fie pedepsit el, am fost pedepsit eu, cel care am descoperit plagiatul.

Trebuie să spun încă o dată – ca atunci, când am descoperit plagiatul – că pentru mine a fost uluitor. Ion Gheorghe este un poet pe care l-am respectat foarte mult, chiar îl iubeam, împărțisem niște ani în același birou, lungi discuții ba în contradictoriu, ba stabilind acorduri.

A fost bulversant. Mi-aduc aminte că eram la Chișinău când editura Arc m-a întrebat dacă le pot da niște sugestii pentru niște cărți. Ce-ar fi să scoateți o istorie a plagiatului la români? Și au scos-o, există, mi-au cerut să îi scriu prefața, dar n-am avut timp, așa că l-am rugat pe Dan C. Mihăilescu, și a scris-o el.

Ce vreau să spun cu asta e că avem o tradiție, din păcate. Și dacă plagiatul nu a prea fost pedepsit nici înainte, de ce ar fi pedepsit acuma? Cazul lui Ponta e de altă natură pentru că e un om politic, are o funcție politică și arată ca dracu’.

Că toate aceste comisii care ar fi trebuit să își dea cu părerea dacă e un plagiat sau nu au întors-o pe toate părțile și până la urmă a ieșit că nu-i, iarăși spune ceva despre cultura noastră politică.

Eu nu cred că ar trebui să existe o comisie specială care să stabilească ce e plagiat și ce nu e plagiat. Eu nu am cunoștință de alte țări în care să existe o comisie care să se ocupe cu asta. Lucrurile acestea sunt atât de clare din punct de vedere academic, încât în cadrul unei instituții, dacă pui un grup de oameni să se uite, e suficient. Ca să nu mai spun că, folosind softurile care există acum, doar treci niște texte prin ele și afli ce te interesează.

– Fiind atât de simplu, rezultă că nu se vrea clarificarea acestor plagiate.

– Nu există nicio voință. Și înțeleg că numărul plagiatelor e atât de covârșitor, încât o astfel de decizie ar arăta ca o lege a lustrației. De ce nu a existat o lege a lustrației, nici măcar împinsă de țărăniști sau liberali? Pentru că în toate partidele s-au strecurat atâția informatori ai Securității și persoane de încredere, încât, dacă ar fi trecut legea, toate partidele ar fi rămas cu jumătate de efectiv.

Cam așa ar fi și cu plagiatul. Nicio parte nu e interesată să se facă ceva fiindcă toți știu că în fiecare grup, grupuscul, familie teologică există plagiate cu nemiluita.

– V-ați gândit vreodată de ce există această nevoie de recunoștere academică pentru politicieni? De ce ar avea nevoie de un doctorat?

– Nu știu, probabil că, după ce și-au luat Mercedesuri, BMW-uri, după ce au luat case, după ce au călătorit în Dubai, ce mai rămâne? Să aibă și un doctorat, nu? Pentru ei, doctoratul e un fel de a avea Rolex, de a avea o mașină sport.

Și de aici mergem mai departe: ce legislație e asta, în care un condamnat, dacă scrie patru cărți, primește o reducere de pedeapsă? Deci, bietul Gigi Becali nu știe decât să semneze cecuri, dar un judecător crede că în timpul detenției el a scris șase cărți.

Gică Popescu, un mare fotbalist, cu tot respectul pentru el, e un om care a greșit și și-a plătit pedeapsa, dar să pretindă că a scris patru cărți de specialitate din pușcărie…

Iată o legislație aberantă. Cum adică, unul omoară trei oameni și, dacă scrie trei cărți de specialitate, primește reducere? Care ar fi, în cazul lui, specialitatea?

*

– Să ne întoarcem la anii ’70-’80. Cercetătoarea Katherine Verdery consideră că bătăliile pe care membrii Uniunii Scriitorilor le dădeau atunci în spațiul public, în revistele literare, erau războaie pentru „accesul la resurse”. Altfel spus, între cei care dețineau portofolii și cei din generațiile mai tinere, care îi vedeau pe cei bătrâni „blocându-le calea”. Doriți să comentați această observație?

– Am întâlnit-o pe Katherine Verdery, m-a căutat când a scris prima carte și am stat de vorbă cu ea. Cu tot regretul, trebuie să spun că sunt niște aiureli și că ea intră într-o cursă întinsă foarte abil. Eu nu neg că printre oamenii care purtau lupte în presă nu existau și unii care luptau pentru resurse. După ’90 au fost și discuții – de ce e ăla ministru și nu sunt eu? Dar lucrurile serioase care s-au întâmplat în lumea scriitorilor nu erau pentru resurse.

De pildă, la Uniunea Scriitorilor, în cazul lui Eugen Barbu, nu era o luptă pe resurse. Acolo era vorba, în afară de plagiat, de un grup de nefericiți, ca să le spun așa, care ajunsese până la Ceaușescu să ne reclame pe noi, ceilalți, că nu iubim poporul, că suntem dușmanii poporului. Ba, mai mult, dacă citești și documente de Securitate, vei vedea cum se duceau Eugen Barbu și Vadim Tudor la Iulian Vlad, care era șeful Securității, și căruia îi spuneau – Dom’le, nu ești suficient de vigilent cu ăștia, trebuie să faci ceva cu ei.

M-a surprins această perspectivă a lui Verdery, fiindcă duce la bagatelizarea unor lucruri foarte importante. Luptele adevărate din perioada aceea nu s-au dat nici pentru resurse, nici pentru posturi. Niciunul dintre noi, cei din tabăra care spunea că lucrurile merg rău în România, nu-și făcea iluzii că, spunând asta, o să-l dea afară pe unul care spunea că lucrurile merg bine și că îl va pune pe el în funcție. Nici vorbă.

– Care era fermentul acelor disensiuni?

– Unii dintre noi înțeleseserăm că nu se putea să mai taci din gură. Și am început să vorbim. La care ceilalți au început să ne acuze că suntem trădători de țară. Ăsta era fermentul.

– Ceilalți sunt cei care dețineau poziții profesionale favorabile în interiorul sistemului…

– Haideți să vă dau două nume. Eu eram redactor simplu la o revistă literară. Eugen Barbu era membru al Comitetului Central, al Marii Adunări Naționale și șeful revistei „Săptămâna”. De ce ar fi vrut el să dea Partidul cu mine de pământ? Ca să-mi ia el mie postul meu de redactor?

La rândul meu, cum își poate închipui cineva că am scris și am spus tot ce am scris și spus despre el cu gândul că, dacă cineva mă ia în seamă, îl dă pe el afară și mă pune pe mine? Nu era genul ăsta de vânătoare.

Cine avea putere în România, atunci? Un redactor-șef credea că are putere sau un director de editură sau cineva de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Practic, cultura era centralizată și persoana respectivă era un pic mai aproape de putere decât erai tu, celălalt. Încă o dată, e șocantă pentru mine analiza lui Verdery pe această temă.

*

– În ’83-’85, când ați trimis la Europa liberă acele articole despre plagiat care nu vă apăreau în țară, vă simțeați singur?

– Pentru mine era o formă de a vorbi. În momentul în care nu mai aveam nici măcar dreptul la semnătură, nu puteam nici măcar să răspund la acuzațiile care mi se aduceau, mi-am zis să găsesc o modalitate de a spune ce am de spus. A fost o supapă naturală.

Oamenii aflați într-o astfel de situație sau în incapacitatea de a comunica cu restul lumii sufereau de acest gen de singurătate. Unii au avut iluzia că cineva din străinătate poate face ceva pentru ei. Eu, nu. Probabil tocmai de asta am avut noroc și am scăpat cu viață.

Dar nu mi-am făcut niciodată socoteala că, dacă trimit o scrisoare și o citește Monica Lovinescu, cineva o să spună – Lăsați-l în pace pe Dorin Tudoran, că are și el dreptul să trăiască.

– Cu mintea de acum, gândind retrospectiv, existau „securiști buni”?

– Și cu mintea de acum, și cu cea de atunci am crezut și cred un singur lucru, că au existat și ofițeri de Securitate care au încercat să facă mai puțin rău decât ar fi putut să facă. Ceea ce la nivel uman era mare lucru.

Uite, asta era o temă bună pentru Katherine Verdery: lupta între Securitate și așa-numita poliție de partid. Acolo intervenise o tensiune extraordinară, între oamenii din aparatul de partid care făceau, practic, poliție politică și oameni din aparatul de Securitate.

Cine se uită în dosarul meu, dar și în altele, vede că, din când în când, în toată nebunia aceea, Iulian Vlad sau altcineva spunea: Ia să verificăm informațiile astea. Era o turnătorie, de pildă împotriva mea. Și ajungea la Vlad. Și el spunea: Sunteți siguri de chestia asta? Ia mai verificați o dată!

Comunicare din 8 noiembrie 1984,
aflată în volumul 4 al dosarului I 153657, CNSAS

„Tovarășul adjunct al ministrului, general-colonel Iulian Vlad, a ordonat, de asemenea, să acordați atenție cazului privind pe scriitorul Tudoran Dorin, care a afirmat că în preajma Congresului al XIII-lea va mai face o drăgălășenie și că va pleca din țară, cum vrea el și nu cum vor autoritățile.„

– Mai avea discernământ? 

Să vă dau un exemplu. În legătură cu mine s-a luat la un moment dat o hotărâre, și a fost trimis un ofițer de Securitate la Uniunea Scriitorilor, și am fost convocat acolo. Și el mi-a zis – Tovarășu’ Tudoran, nu avem nicio legătură cu chestia asta. Și eu i-am zis că știu cine are legătură și i-am dat un nume.

Peste vreo săptămână am fost chemat din nou și mi s-a spus – Îmi pare rău, dar aveți dreptate. Nu noi am recomandat să vi se facă asta, totul a plecat de la tovarășul Eugen Florescu, șeful de cabinet al Elenei Ceaușescu.

Știam foarte bine asta. Acolo era o luptă pe supremație: cine conduce, de fapt, vânătoarea politică în România, Securitatea sau poliția de partid, care începuse să-și asume și un rol de instituție de represiune.

Existau, deci, ofițeri de Securitate care jucau rolul unor chirurgi și spuneau: Domnule, vorbiți cu doctorul generalist, ca să nu ajungă cazurile astea iar la mine, și iar să tai, că unii mai și mor pe masa de operație. Încercați să rezolvați altfel. Asta nu înseamnă că Securitatea a jucat un rol pozitiv, nu. Când am fost arestat împreună cu fiica mea…

– Când ați încercat să intrați în Ambasada SUA din București?

– Nu am încercat să intru, mi-am programat să intru. Nu cum spun ei, că aș fi dat buzna, ca și când, odată ajuns la poartă, dădeai doi pumni marine-ului american și intrai înăuntru. Atunci, deci, ne-au dus la o secție de Miliție, pe Ana Ipătescu nr. 1.

Când mi-au dat drumul, noaptea, șeful unității – devenit celebru după ’90 -, generalul care conducea Bucureștiul, Tata Nițu, m-a luat deoparte și mi-a zis: Tovarășu’ Tudoran, eu pot să fac ce mi s-a cerut, să vă dau o mașină să vă ducă acasă, dar vă rog să mă credeți că nu sunt sigur că vă duce acasă. Chemați pe cineva să vină să vă ia. Ați fost vărsați de ăialalți la mine.

Pe mine mă arestase Securitatea, dar mă duseseră la o secție de Miliție, pentru ca totul să aibă o tentă penală: am încercat să intru cu forța în consulatul american și am făcut o demonstrație. Insista unul să semnez o declarație că eu și fata mea strigam în fața consulatului „Cerem demiterea președintelui Ceaușescu!”

Și i-am zis: Dumneata ești om serios? Păi, fetița mea are 7 ani și jumătate, pune cuvântul „demitere” în gura ei. Și se uita ca boul la mine. Dar ei așa primiseră formularul, era deja completat.

– Într-o scrisoare pe care i-ați trimis-o din Germania lui Laurențiu Fulga, spuneați că ceea ce vă motivează acțiunile este fiica dumneavoastră, în fața căreia va trebui, la un moment dat, să răspundeți pentru lașitate, minciună, dezonoare. De ce credeți că erau atât de puțini scriitori, atât de puțini români care-și puneau problema viitoarelor generații?

– Nu am un răspuns la întrebarea asta. E o chestiune de conștiință individuală, nimeni nu se poate substitui conștiinței celuilalt. Fiecare a reacționat sau nu a reacționat în modul pe care l-a găsit de cuviință. Sunt, probabil, foarte mulți factori. Probabil că primul dintre ei a fost frica.

– Spuneți-ne un disident autentic din acei ani…

– Dacă dumneavoastră îmi spuneți ce înseamnă un disident autentic și unul neautentic, vă dau exemple din ambele categorii.

– Mă gândesc la cineva asupra căruia să nu planeze niciun soi de umbră, de suspiciune…

– Păi, eu nu cred că Doina Cornea are vreo umbră care să o hăituiască. Nu cred că Radu Filipescu, care s-a apucat de unul singur să tipărească afișe și să le bage în cutiile poștale ale oamenilor, are vreo umbră care să-i pună în pericol imaginea. Nu cred nici măcar că Gabriel Andreescu, cu care m-am certat strașnic acum câteva luni, avea în perioada aceea altă motivație decât cea pe care a avut-o.

Să vă dau numele unui disident neautentic? Mă rog, nu e disident, dar e miliardar. Cunoscutul domn Adamescu, care a cumpărat România liberă și Academia Cațavencu. Și dânsul era într-un fel de disidență, că fugise din țară. Dar, în mod ciudat, când s-a întors, a venit să lucreze pentru structuri care proveneau din structurile vechi. Deci…

Vă mai dau un exemplu: am acasă o scrisoare celebră pe care am primit-o pe cale diplomatică la sfârșitul lui decembrie 1989. Este o scrisoare a lui Vadim Tudor adresată lui Ceaușescu, care începea cu „Cetățene Ceaușescu, ești un nenorocit, ești un criminal”. Se știa că va veni o revoluție și, în ultimul moment, câteva dintre cele mai mari lichele încercau într-un fel să-și salveze pielea.

Această scrisoare a ajuns la mine, la Vocea Americii, trimisă în mod bizar prin cineva de la Ambasada SUA. Am aflat mai târziu că ajunsese și la Europa liberă, și în alte părți. Și e autentică. Vadim Tudor îi făcea un rechizitoriu îngrozitor lui Nicolae Ceaușescu. Ca după ’90 să-și revină și să îl laude, cum bine știți. Deci, da, au fost disidenți de toate felurile.

***

– În timp, răsfoindu-vă dosarul, ați mai aflat detalii despre implicarea senatorului Robert Dole – cel care avea să candideze la președinție în 1996 – în plecarea dumneavoastră din România? De ce au negociat americanii pentru dumeavoastră și pentru părintele Calciu Dumitreasa?

– S-a optat fiindcă, dacă îmi amintesc bine, Helsinki Watch, comitetul de la New York, care e o instituție independentă, trimitea rapoarte Senatului american în legătură cu încălcarea drepturilor omului în lume. În cazul României, raportul era făcut de directoarea executivă a fundației – alții n-au avut curaj. Preotul Calciu era o figură religioasă și era un subiect foarte arzător mai ales pentru republicanii din Congresul SUA.

În acel moment, astea erau cele două cazuri majore din România. A fost o vizită a cuiva de la Ambasada SUA care, întors la Washington, s-a întâlnit cu ambasadorul român și i-a zis că s-a cam sărit calul. Au mai fost niște contacte bilaterale. A fost un ambasador, Roger Kirk, a scris și o carte, împreună cu Mircea Răceanu, în care povestește ce s-a întâmplat, că și pe ei i-a luat prin surprindere că Ceaușescu nu voia să înțeleagă nimic-nimic.

Iar atunci când Dole a fost la București împreună cu nevasta s-a întâlnit cu Ceaușescu și i-a spus foarte clar: Sunteți în pericol ca Congresul să îi refuze președintelui american să vă mai acorde a doua oară clauza națiunii celei mai favorizate. Dacă nu vreți să pierdeți această clauză, faceți ceva și măcar dați drumul la doi dintre cei pe care îi terorizați.

Ceaușescu a trebuit s-o înghită. Eu nu am știut, cum spun și-n carte, nu am știut de vizita lui Dole la București. Nu știam nimic din toate astea.

Știu doar că, într-o seară, a venit la noi Nicolae Manolescu și mi-a zis: M-a chemat DeReu azi (D.R. Popescu – n.r.), am stat de vorbă și mi-a zis – Spune-i lui Dorin că va pleca mai repede decât își închipuie. – Niki, fugi de-aici, fleacuri!

Până la urmă s-a dovedit că era adevărat. M-am trezit, într-o bună zi, că totul începea să se miște. Când m-am urcat în avion, pe prima pagină a unui ziar german era un articol în care scria că Ceaușescu m-a eliberat și că urma, în două săptămâni, să îi dea drumul și părintelui Calciu. Deci, în momentul acela noi eram cauzele celebre.

– Cum ați descrie relația de azi a României cu Statele Unite?

– Este o relație complicată. România este marele aliat de nădejde al SUA în partea asta de lume, dar Congresul SUA a ținut România fără ambasador american timp de doi ani jumătate, pentru că democrații și republicanii se certau și se blocau unii pe alții. Pentru mine, ca cetățean american, a fost o rușine. Dacă ai un interes strategic într-o țară ca România, nu e suficient doar să declari: România este aliata noastră și toată lumea trebuie să înțeleagă.

M-a iritat profund treaba asta. Statele Unite sunt Statele Unite, România e România. Într-o relație bilaterală, părțile nu sunt neapărat egale. Important e cum își urmărește fiecare parte interesele. Cu câtă inteligență o face sau nu.

Întorcându-mă puțin în urmă, în perioada anilor ’90, când era toată nebunia să intrăm în NATO și în UE, am încercat să le explic unora și altora un lucru foarte simplu: că România a fost primită în niște structuri probabil mai repede decât ar fi meritat, pentru că era nevoie de ea.

Dar acolo sunt niște cluburi, ca să spun așa. Când vrei să intri într-un club și nu ai bani suficienți să plătești cotizația, ți-o plătește altcineva; trebuie să știi că, din când în când, cel care-ți plătește cotizația pe care tu nu ți-ai permis-o îți poate face cu ochiul și îți poate spune – În chestiunea asta să votezi cu mine, să îmi dai dreptate. Deci, iluzia că, dacă intri într-o structură multinațională, fiecare parte a structurii are același cuvânt de spus este… o iluzie.

Uitați-vă la spectacolul acesta absolut jenant pe care îl face Traian Băsescu. Câtă vreme l-au ținut în brațe americanii și cei de la Bruxelles, Traian Băsescu avea un respect profund și pentru Washington, și pentru Bruxelles. Acum, când nu-l mai țin, a început să dea pe goarnă verzi și uscate. A devenit foarte anti-american, foarte anti-UE și singura lui problemă e ca nu cumva să i se întâmple ceva Elenei Udrea. Și pentru asta poate să sacrifice orice.

A învățat pe pielea lui că o alianță e o alianță, dar sunt momente când cel cu care ești aliat nu poate merge cu tine braț la braț până la capăt, pentru că nu are niciun interes să se compromită sau nu are niciun interes economic în toată povestea. În mod normal însă, relația între Washington și București ar trebui să fie foarte bună, mai ales în condițiile de astăzi. Depinde de cât de dibace e diplomația românească și de cât de exacți vor continua să fie americanii în a-și impune un punct de vedere în fața României.

*

„Eu, fiul lor”. Preambul & Concluzie

Cei care s-au bucurat de o atenție special a Securității n-au avut viață. Li s-a părut că o au. Mai presus de orice, viața este viață privată. Câtă viață privată, atâta viață. Restul e erzaț. Înlocuitor de viață, pe modelul înlocuitorilor de cafea. Atât ni s-a îngăduit. (…)

De la o vreme, nu am mai fost fiul mamei mele – Maria – și al tatălui meu – Gheorghe. Am fost înfiat ilegal, practic răpit, de femei și bărbați foarte interesați de grupa mea de sânge și profund iritați de structura mea genetică. Vocația lor a fost exact cea care l-a făcut celebru pe Josef Mengele. Și-au luat și li s-a dat dreptul să preia un om viu, cu genele lui forte și genele lui slabe, și să livreze ochiului oficial și celui public un produs.

*

– Se mai simte mâna lungă a serviciilor secrete în comunitățile de români din SUA, în comparație cu anii ’90?

– Ce fac serviciile de informații nu mă preocupă și nici nu reprezintă pentru mine vreun motiv să nu dorm bine. Am alte motive, că sunt insomniac de la 17-18 ani. Nu știu dacă natura operațiilor de culegere de informații în legătură cu românii care trăiesc în SUA este aceeași cu natura operațiilor pe care le desfășura Securitatea. Nu cred că sunt la fel.

Că se culege în continuare informație de la biserica unde se duce românul, de la doctorul român la care se duce pacientul român, de asta sunt sigur, și toată lumea o face. N-am niciun fel de îndoială că serviciile secrete franceze sunt, din când în când, curioase să afle ce fac cetățenii francezi care au hotărât să fie cetățeni… ruși. Cred că pe amicul Depardieu îl scurtează cineva de pasiunea lui atât de mare pentru Cecenia și pentru Rusia.

– Haideți să încheiem într-o notă mai luminoasă. De curând ați aflat că ați avut, la Bistrița, un strămoș disident și el, avant la lettre, Tănase Todoran…

– El chiar a fost disident. A fost primul român tras pe roată, înainte de Horea, Cloșca și Crișan. Din păcate, așa cum se întâmplă și în alte cazuri, legenda obscurizează o parte din datele reale. Cine citește ce a spus el acolo, pe câmpie, motivul pentru care a fost zdrobit cu roata, va înțelege că avea un punct de vedere foarte coerent.

El spunea: Noi nu am hotărât să devenim grăniceri ai imperiului de la Viena pentru a lupta în războaie străine împotriva altora. Noi am hotărât să fim aici ca să asigurăm paza imperiului. A fost o înțelegere, noi ne-am respectat toate angajamentele, partea cealaltă nu și-a respectat-o. În schimbul serviciului militar, să ni se dea și nouă, ca în cazul celorlalte două-trei națiuni libere, statutul de oameni liberi. Nu ni s-a dat. Și ni se cere să trecem la altă religie fiindcă împărăteasa a declarat că cine nu are aceeași religie cu ea nu e demn să servească în armata imperiului.

Ei nu au vrut să se lase manevrați de austrieci împotriva ungurilor, n-au vrut să se lase duși în războaie cu care nu aveau nimic de-a face, voiau să aibă o relație bilaterală decentă (râde). Dar, între o instituție imensă din Viena și una mică și flotantă din Bistrița-Năsăud nu putea să se înfiripe o relație pe picior de egalitate.

– Ca în cazul dumneavoastră, omul a înfruntat un colos…

– Se poate. El chiar a fost angajat împotriva unui colos. Probabil că era o fire care chiar nu suporta nedreptatea și lipsa de obraz. Dar există o parte bună a acelei tragedii: după sacrificarea lui și a ortacilor lui, Viena a hotărât, până la urmă, să-și respecte angajamentul. Cineva a plătit ca să se respecte târgul.