"Ironia sorţii face că astăzi îi vezi bătându-se pe burtă cu Steinhardt tocmai pe acei intelectuali ale căror idei eseistul le-ar fi repudiat"

Codruţa Simina

Redactor

Autorul "Jurnalului fericirii" nu era un "monah bătrân și senin, înțelepțit și cu barbă albă" avertizează din start Adrian Mureșan în monografia sa despre opera lui N. Steinhardt, apărută la finalul anului trecut. Dimpotrivă, avem de-a face cu suflul unui ins bătăios, "care se manifestă ca un coleric" și pare a fi mereu hipervigilent.

Am vorbit cu Mureșan despre actualitatea textelor lui N. Steinhardt și despre spiritul care răzbate din operele sale. Despre orientarea sa strategică înspre acțiunea permanentă de "hărțuire și eroziune a întunericului totalitar". Despre receptarea sa ca un autor de scrieri teologice și despre celălalt Steinhardt, criticul cultural.

Am descoperit un personaj complex care, în plin regim totalitar, supravegheat în premanență de Securitate, își urmărește cu tenacitate și asiduitate strategia de viață. Mureșan o descrie printr-un singur cuvânt: subversiune.

Adrian Mureșan concepe prima cercetare critică asupra operei lui N.Steinhardt care pune pe masa de studiu integrala completă a operelor sale. FOTO Arhiva personală a autorului

Reporter: Monografia scrisă de tine conține această sintagmă în titlu: "vârstele subversiunii". În ce constă, la N. Steinhardt, așa cum l-ai văzut tu, subversiunea? Și de ce are ea mai multe vârste?

- Există mai multe stratificări ale scrisului său, din punct de vedere subversiv, de aceea am considerat relevantă relectura operei lui Steinhardt din acest unghi. Voi menţiona aici doar două dintre ele.

Survolându-i scrierile, se remarcă, în primul rând, cele două blocuri, cei doi versanţi biografici, prin care se situează mereu în răspăr cu modelele dominante: vârsta interbelică, a parodiei caustice (care populează, de pildă, volumul În genul tinerilor...), deşi de pe poziţii conservatoare, în descendenţa modelului reprezentat de Titu Maiorescu, al impulsului de a sancţiona, ca un „demon jucăuş” (cum excelent îl caracterizase George Pruteanu pe primul Steinhardt), avalanşa „beţiei de cuvinte”.

Apoi vârsta postbelică, atunci când semnificaţiile scrisului său subversiv capătă rezonanţe dramatice, când subiectul ajunge să cunoască integral, de fapt, costurile şi riscurile unei astfel de poziţionări: cenzura, trădarea, hărţuirea, anchetele, arestarea, detenţia, calomnierea, ameninţările, jefuirea, discriminarea.

Pe această filieră survine şi o a doua stratificare, la care făceam referire, şi anume una care reclamă o privire mai îndeaproape, un zoom concentrat asupra scrierilor sale din deceniile opt şi nouă. Steinhardt parcurge acest traseu într-un oarecare consens, fireşte, cu acutizarea sentimentului de lehamite din sânul populaţiei, privind lipsurile şi restricţiile la care era supusă.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Cu alte cuvinte, Steinhardt apasă treptat pedala de acceleraţie, de la elaborarea unui fond de carte „interzisă” în biblioteca de la Rohia, la ignorarea ameninţărilor venite dinspre autorităţi privind corespondenţa sa cu „emigraţia reacţionară”, ostilă regimului de la Bucureşti, care trebuia sistată, la tentativele de solidarizare cu Doina Cornea şi la semnarea unor eseuri din ce în ce mai curajoase în presa literară, unele reuşind să vadă lumina tiparului şi provocând anchete ale Securităţii la nivel naţional, cu privire la calitatea actului de cenzură.

Spun asta pentru că există unii intelectuali care relativizează procesul urmăririi permanente a lui Steinhardt de către Securitate, timp de 30 de ani, invocând disproporţiile unei asemenea confruntări: pe de o parte, fiinţa fragilă, bolnăvicioasă a unui fost deţinut politic (pe deasupra, şi creştinat, ceea ce putea echivala cu o „cuminţire” în ochii anchetatorilor, şi nu numai în ochii lor...), iar de cealaltă parte, un întreg Sistem represiv, bine articulat, pus la punct şi eficient.

Ne mai mirăm oare că Steinhardt tună şi fulgeră împotriva celor care echivalează creştinismul cu prostia, cu „a da Cezarului ce-i al Cezarului”? Ceea ce ignoră aceşti intelectuali (şi, în schimb, a înţeles foarte bine Doina Cornea) este valoarea simbolică acordată textului scris, într-un mediu represiv, adică semnificaţia spirituală şi politică a actului ori gestului mărunt, care înmulţit, poate produce fisuri tot mai adânci în Sistem.

De aceea, ei continuă să ţină şi astăzi te miri ce conferinţe mistificatoare, apropiindu-l de Noica, de fenomenul „Păltiniş” ş.a.m.d., de cercurile elitiste şi aristocratice, care dispreţuiesc însă vulgul, căutând mereu disocierea şi delimitarea grijulii (prin înălţarea de garduri cu sârmă ghimpată în calea refugiaţilor şi oprimaţilor), sau care, într-un acces de cinism, nu cred în relevanţa artei şi a esteticii în zona teologică, citindu-l pe Steinhardt într-o grilă care să le convină ideologic.

Steinhardt avea o părere proastă despre Liiceanu, polemiza în chestiuni de percepţie a artei cu Pleşu, iar despre estetica limitativă şi despre opiniile politice ale lui Noica avea păreri extrem de rezervate. Cu privire la aceştia a şi scris binecunoscutul eseu contestatar „Catharii de la Păltiniş”, căruia unii interpreţi îi găsesc alte explicaţii, arhisubtile, secundare, în realitate anodine. 

Prin urmare, ironia sorţii face că astăzi îi vezi scriind adesea şi bătându-se pe burtă cu Steinhardt tocmai pe acei intelectuali ale căror idei eseistul le-ar fi repudiat ori chiar le-a criticat, avant la lettre, încă din anii ’80.

Adepţii evazionismului căldicel, de pildă, ar rămâne poate descumpăniţi dacă i-ar citi cu atenţie textele postbelice. Câtă vreme, pe lângă subversiune, conceptul central al gândirii lui Steinhardt rămâne, începând cu Jurnalul fericirii (conceput în zorii anilor ’70), tocmai simpatia pentru cei slabi şi oprimaţi, pare straniu că această gândire este astăzi asumată ostentativ de către voci culturale precum Sorin Lavric sau Mihail Neamţu.

Observaţia este valabilă şi în sens invers: există şi intelectuali de stânga care au rămas cu lecturile din Steinhardt la perioada interbelică şi care se limitează la a-i reproşa, de pildă, rezervele faţă de adoptarea votului universal, ignorând faptul că această poziţionare era predominantă printre intelectualii noştri interbelici.

Iorga, de pildă, considera ineficient acest principiu şi chiar periculos, socotind că, în contextul proliferării populismelor şi totalitarismelor, era necesar ca votanţii să aibă parte de alfabetizare ori de o educaţie minimală. Sigur că asemenea poziţionări, decontextualizate, par astăzi scandaloase. Dar, împrumutând titlul unui articol de Steinhardt, asta să fie tot?

- La răstimpuri, găsim citatele lui N. Steinhardt pe Facebook, în postări care caută să justifice diverse realități sociale. Aşa cum e şi acesta: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti”...

- Exact. Sunt multe citate, mai ales pe Facebook. Lumea apelează la formulele lui Steinhardt, mai ales la cele sapienţiale ori în materie de combatere a formalismului în credinţă, a concepţiilor „seci”, care confiscă, limitează, interzic. Pare-se că internauţii au nevoie în continuare de opiniile teologice ori literare ale acestuia, de nota lor de spectacular, le asumă ori le adaptează propriilor situări, trăiri ori interese.

Există şi numeroase grupuri sau pagini dedicate acestei „topici”, mai ales din cele cu profil religios. O formă de legitimare întrucâtva firească, în siajul unei figuri memorabile şi complexe, dar şi al respectului pe care aceasta şi l-a câştigat în postcomunism.

Fotografii din dosarul de urmărire al lui N. Steinhardt, cuprinse în volumul "N. Steinhardt în dosarele Securității", editura Nemira, 2005

- Apropo de profilul religios, dacă este să ne uităm la opera lui, ce înseamnă pentru N. Steinhardt, cel convertit  în pușcărie, ortodoxia? Cum ar trebui să fie, în viziunea lui, un creștin ortodox? Care ar fi atu-urile imbatabile ale acestei credințe pe care Steinhardt o descoperă în închisoare?

- Ortodoxia, la fel ca românitatea, sunt capsulele care l-au primit în spaţiul lor protector, în vremuri dintre cele mai potrivnice. De aici şi recunoştinţa pe care le-o poartă. Ambele sunt asimilate, însă, în spiritul unei ecumenicităţi autentice, nu în spiritul interminabilelor dispute confesionale, care continuă să ne obosească ochii şi timpanele până astăzi şi care nu fac decât să provoace discordie printre creştini. Volumul Dăruind vei dobândi vehiculează, de pildă, numeroase referinţe teologice catolice sau chiar protestante, pe lângă cele ortodoxe. 

Sunt nenumărate pasaje din Jurnal în care Steinhardt vorbeşte despre creştinul autentic, despre acei triggeri care încearcă să îi mistifice sau să îi devieze parcursul: trădarea, minţirea, umilirea şi înjosirea aproapelui, răutatea, mai ales cea gratuită, plăcerea de a întinde curse, de a pregăti „ambuscade şi belele”, aplicarea fără milă a loviturii finale, ca în Mortal Kombat, adversarului căzut la pământ.

Cred că nu s-au schimbat prea multe până astăzi. Aud adesea în jurul meu, în diverse contexte, îndemnuri echivalente ale dictonului „Finish him!”. Nimic nu poate suplini „niţică bunătate sufletească”, zice Steinhardt, nici înaltele calificări academice, doctoratele ori supradoctoratele, nici virtuţile intelectuale cele mai alese.

Pentru evreul convertit la ortodoxie, creştinul autentic este „vesel” şi nu crede în frazeologii ori în tirania alibiurilor, în invocarea la nesfârşit a pretextelor şi scuzelor, este un om al acţiunii. Îl defineşte fapta, iar nu contemplaţia. În registru dostoievskian: „pâinea”, pentru sine însuşi, poate reprezenta un aspect futil, nu însă şi „pâinea aproapelui meu”: aceea constituie un aspect crucial. De aici, şi elogiul comeseniei, un concept central al existenţialismului creştin.     

- Într-o perioadă în care euroscepticismul, naționalismul și extrema dreaptă par să cunoască o revenire, cum putem recepta acea dimensiune europenistă și cosmopolită a operei lui Steinhardt, despre care vorbești în cartea ta?

- Ca pe un diagnostic diferenţial, cum zic medicii. Ca pe o separare dezinvoltă şi expresă faţă de acestea. Dreapta lui Steinhardt e dreapta unor intelectuali pro-europeni, precum Ioan Stanomir, Antonio Patraş sau Matei Vişniec (dintre intelectuali, prefer să dau nume de literaţi, pe care îi cunosc mai bine din scris).

Să vă dau un (contra-)exemplu edificator: foarte recent, senatorul Lavric a declarat sentenţios cât de onorat este de faptul că poate pronunţa, într-o scurtă alocuţiune, „numele lui Steinhardt sub cupola Senatului României” (vedeţi rostonline.ro, 31 martie 2021).

Ar trebui să ne bucurăm, nu-i aşa? Pentru mine, însă, nu e decât un subterfugiu electoral, o tactică asemenea „rescrierilor” ideologice, de a câştiga simpatia acelor alegători care continuă să-i poarte o pioasă admiraţie „părintelui Nicolae”. Exact ce face Statul cu Biserica Ortodoxă, la noi, de 30 de ani încoace, în perioadele de campanie electorală.

Elogiul lui Lavric sună fals aici, pentru că el se preface a uita de articolele publicate de-a lungul anilor în România literară, în care se îndoia, făţiş şi de mai multe ori, de relevanța lui Steinhardt pentru viziunea „tare” pe care actualul politician o propovăduia pe atunci, în materie de viziune teologică.

A uitat că-l numea pe Steinhardt, într-un text despre rigorile omileticii creștine, apărut în nr. 30-31/2016, drept un autor „previzibil şi neaşteptat de plicticos” și că, de altfel, nu i-a prea plăcut în mod special niciodată (cărui inchizitor i-ar plăcea?), după cum reiese și din publicistica sa mai veche: îl aprecia moderat, îi tolera frivolitățile literar-teologice și nimic mai mult.

Aceasta era atitudinea dominantă. 

Ehe, iată că domnul Lavric s-a făcut senator peste noapte și și-a schimbat brusc optica, dându-și seama că se poate folosi în scop politic de un scriitor, pe care bietele noastre fantasme soteriologice îl plasează ca model moral, să se poată „valida” în virtutea numelui acestuia, să obțină demagogic un profit de autoritate. Asta au făcut, de fapt, mulți dintre intelectualii politici de dreapta de la noi cu Steinhardt, după ’90, folosindu-se de prestigiul său în scopuri demagogic-electorale: tabăra naționalistă, sfera neo-legionarilor, Neamțu, chiar şi Liiceanu (care îl include acum în ediția adăugită a „Declarației de iubire”, după ce în anii ’80 îl ignora complet, iar în debutul anilor ’90 refuza inițial să îi publice Jurnalul pentru că ar fi fost „prea gros”, o eroare masivă, după care a declarat că a pierdut respectiva versiune a Jurnalului în depozitul editurii...). 

Este evident interesul pentru Steinhardt în actualitatea noastră culturală şi religioasă. Până şi drepturile de editare a operei acestuia au fost clarificate tot în urma unui scandal şi a unui început de proces, abandonat în cele din urmă graţie deciziei unui preot admirabil, care a decis să se retragă din cursă, găsind de cuviinţă să procedeze creştineşte şi, aş spune, steinhardtian.

Iar în privinţa seismelor politice care ne-au scuturat echilibrul în ultima vreme, amintesc doar unul: suntem atât de siguri oare, unii dintre noi, că ar fi ieşit Steinhardt în stradă pentru aşa-zisul „marş al Familiei tradiţionale”? El, care îşi dorea atât de mult acordarea de drepturi şi libertăţi semenilor săi? El, intelectualul matein şi fostul evreu rebel al anilor interbelici, amator de senzaţii tari („vino aici, îi scrie de pe Coasta de Azur unui amic bucureştean, femeile sunt bune şi calde”) şi antrenat în prietenii şi amiciţii care depăşeau afecţiunea profesională (fusese şi implicat, în groaznicii ani ’50, într-un proces de „inversiune sexuală”), să iasă în stradă spre a se exprima împotriva drepturilor LGBTQ?

El, care asculta discuri rock la mănăstire, creştea pisici şi consuma mai mereu toată apa caldă a mănăstirii în băile pe care le făcea? Să fim serioşi. Tocmai de aceea mie, unuia, instrumentarea ideologică a figurii lui Steinhardt îmi repugnă teribil. Iar ultimul pe această listă este Lavric, care mai nou inventează lecturi de identificare, false hagiografii, ca să câștige simpatii și capital politic.  

Steinhardt îi admira încă din tinereţe pe marii doctrinari francezi, era un fan al modelului parlamentarist englez, era traducător din franceză şi engleză, ştia şi germană, era un împătimit al călătoriilor. Unui tânăr canadian care vizita Europa, întâlnit în trenul spre Lugano la finalul anilor ’70 (când autorităţile îi permit viitorului monah să călătorească în Occident) îi oferă sfaturi turistice de fin cunoscător şi un îndemn cu adevărat... cosmopolit: „Să nu dormi deloc!”.

Fotografie din dosarul de urmărire de la Securitate

Steinhardt face parte din marea bibliotecă ortodoxă şi existenţialist-creştină, nu din cea ortodoxistă, iată o nuanţă importantă pe care unii o ignoră. Între discipolii lui Steinhardt sau, dacă e prea preţios termenul, între intelectualii prin care ideile sale au căpătat un destin în postcomunism se numără şi Ioan Pintea (între altele, autorul unuia dintre cele mai valoroase volume de poezie religioasă în postdecembrism, şi cât de greu e să scrii, astăzi, poezie valoroasă de inspiraţie religioasă!), Toma Pavel, Virgil Nemoianu sau Virgil Ciomoş.

Aceştia sunt câţiva dintre cei care l-au şi cunoscut, i-au fost aproape în diverse momente ale vieţii, şi au asimilat unele idei ori opinii culturale pe care le-au ramificat, aşezându-le mai apoi la fundamentul unora dintre teoriile elaborate ori, în chip pedagogic, transmiţând mai departe concepte îndatorate şi gândirii mai vârstnicului lor prieten, de la estetica „secundarului” la „umanismul creştin” etc. 

- Jurnalul fericirii e o carte cu adevărat unică în literatura română, chiar și din perspectiva istoriei întortocheate a manuscrisului pierdut, rescris şi apoi recuperat. Cum ajung tinerii români la ea? Ai vreun semnal despre cum este receptată în prezent de tineri? 

- Din câte ştiu de la Ruxandra Cesereanu, care predă un curs despre Steinhardt, Sîrbu & Gulagul românesc, în cadrul Literelor clujene, şi unde am fost invitat, nu de multă vreme, să particip la un seminar, tinerii îl receptează destul de bine, în virtutea modelului moral pe care acesta continuă să îl reprezinte. Cred că îi atrage în primul rând faimosul gest al refuzului de a depune mărturie împotriva propriilor săi prieteni. Apoi, probabil, convertirea în cadrul cu totul insolit al detenţiei politice etc.

Altfel, mărturisesc că, parţial, succesul Jurnalului mă şi surprinde, totodată (este în continuare, de ani buni, în topul vânzărilor la Polirom), pentru că nu mi se pare, defel, o carte uşor de citit. Şi deşi concepută mozaicat, scriitura este uneori năpădită de referinţe livreşti, pestriţe, probabil copleşitoare pentru un tânăr. 

Dar dacă receptarea lui Steinhardt are, parţial, de suferit în actualitate, dincolo de scăderea generală a numărului de cărţi vândute în contextul pandemiei, probabil că există şi alte cauze. Nu am putut înţelege, de pildă, ce caută el în librării la categoria „religie”, adică de ce nu se află, totuşi, alături de Lena Constante & memorialistica închisorilor, ori alături de Paleologu & neamul eseiștilor?

Ce caută el alături de Viețile Sfinților, de teologi feluriți, el, autor al unei duzine de cărți de eseuri, de parodii, de critică literară/culturală, memorialistică etc.?

Nu cumva acest ancadrament trădează, în continuare, mentalități de anii ’90? Nu a avertizat oare Ion Bogdan Lefter, încă de pe atunci, că alter-ego-ul monahal al lui Steinhardt l-a cam înghițit pe cel scriitoricesc, și că nu e nicidecum echitabil? 

Când vorbim despre tineri interesaţi de Steinhardt, nu aş vrea să uităm aici nici de tinerii eseişti, cercetători ori critici literari ai noştri (tineri sau încă tineri), pe care îi preocupă în actualitate gândirea şi scrierile acestuia. Între ei se află: Adrian Tudurachi, Oana Soare, Irina Ciobotaru, Luigi Bambulea, Călin Emilian Cira, Roxana Eichel, Adrian G. Romila, dar şi alţii.  

- De altfel, N. Steinhardt are și o dimensiune despre care vorbim mai puțin - cea de critic literar. Cum l-ai descrie pe criticul Steinhardt?

- Într-adevăr vorbim mai puţin, de asta am şi simţit nevoia de a tranşa, în felul meu, discuţia respectivă. Nu intenţionez să repet lucruri pe care le-am susţinut şi dezbătut deja, pe zeci de pagini din carte, mă voi limita să spun doar atât: Steinhardt nu excelează în critica literară, pentru că, asemenea teologiei, acestea sunt două domenii care mizează pe judecata valorizantă, pe verdict.

Or, pe Steinhardt îl preocupă mai degrabă notele şi glosele, divagaţiile larg-culturale, nu cronica, studiul, verdictul, la fel cum, dincolo, îl interesează nu atât dogma, cât teologumena. Scrisul său este mai degrabă relevant pentru câmpul interdisciplinarului, el este un excelent conector („colportor intelectual de elită” îl numeşte Negoiţescu) şi un foarte bun cititor speculativ, tratând textul supus comentariului ca pe un organ mereu destinat transplantului, transferului către un alt domeniu al cunoaşterii.

Este un inamic al locurilor comune şi al clişeelor critice, la fel ca Mihail Sebastian. Prin amplitudinea preocupărilor şi prin fermentul etic al ideilor, cele mai bune pagini de critică ale lui Steinhardt sunt, de fapt, critică culturală. Deloc dezonorant, însă critic literar, per ansamblu, nu a fost.    

- De unde vine pasiunea ta pentru N. Steinhardt? Dacă ar fi să-i faci un portret, așa cum l-ai intuit tu din opera și mărturiile despre viața sa, ce ai accentua cel mai mult? 

- Aş accentua ceea ce am precizat, deja, mai sus: caracterul subversiv, bătăios al discursului său (literar şi politic), care nu renunţă defel la propriul proiect (un „element viclean şi foarte periculos”, în fapt, aşa cum îl caracterizau notele Securităţii, înzestrat cu o încăpăţânare admirabilă), un autor din categoria „badass”, cum îl numeşte istoricul şi biograful american Ben Thompson pe Soljeniţîn.

În spaţiul şi în Gulagul românesc, Steinhardt mi se pare extrem de relevant, dacă nu chiar paradigmatic, pentru conceptul de subversiune şi pentru ideea deconstrucţiei intelectuale a utopiilor, din punct de vedere mentalitar, politic, sociologic.

Cât despre Jurnalul fericirii, Steinhardt depăşeşte acolo destul de clar limitele impuse de regim şi atacă nişele politice, lăsându-le pe cele literare în urmă, prin denunţarea fără menajamente a echivalenţelor, înţelese de către mulţi, dar aproape de nimeni rostite, în contextul unei deformări monstruoase a limbajului şi a celor mai fireşti relaţii sociale:

Portretul complex al lui Steinhardt este unul traversat de sensibilităţi distopice, la care el nu a renunţat niciodată, de la ireverenţioasele sale parodii ori în articolele politice publicate în presa interbelică şi până în textele subversive de la finalul anilor ’80.

Chiar şi o analiză stilistică de suprafaţă va scoate la iveală aceste similitudini emergente, dintre atenţia activă la „microsemnale”, la pericolele făuririi societăţii de mâine, unde „totul va fi controlat, măsurat, cercetat”, cum avertizează parodistul şi publicistul Steinhardt încă din 1934, unde „nu vom mai fi decât fişe, maşini, instrumente vii în vaste ateliere sau laboratoare”, şi privirea amar-retrospectivă a fostului deţinut politic, 50 de ani mai târziu, constatând, într-o convorbire cu Ioan Pintea, cum „vor să facă din noi marionete manevrate de aţe şi sfori, nişte papagali, nişte numere pentru circul chivernisirilor şi bâlciul deşertăciunilor”.     

- Care crezi că e cea mai prețioasă lecție a lui Steinhardt pe care nu am asimilat-o încă?

- Cred că e o lecţie deopotrivă practică şi spirituală, la nivelul vieţii interioare: îndemnul de a ne sustrage tiraniei alibiurilor, de a nu ne mai plânge de milă. Şi totodată, lecţia unei asumări reale, lucide şi superioare a creştinismului ca un mod de viaţă în sine, înăuntrul căruia nimic nu sună fals ori strident.

Pe zi ce trece, mă conving şi eu tot mai tare, asemenea lui Steinhardt, dar fără a avea nicidecum clarviziunea lui, că „oamenii, de fapt, nu ştiu ce-i creştinismul”.  

***

Adrian Mureșan are 38 de ani și este eseist și critic literar. A absolvit Facultatea de Litere și este doctor în filologie al Universității București. Publică studii, eseuri și cronică literară ăn reviste precum Dilema veche, Observatorul cultural sau Steaua. A îngrijit ediția N. Steinhardt, Opere 16. Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanțat asupra neizbânzii, Editura Polirom - Mănăstirea Rohia, Iași, 2013.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€