După „Băieți buni” și „Casino”, Joe Pesci și Robert De Niro revin absolut formidabil în „Irlandezul: asasinul mafiei”, sub aceeași regie a lui Martin Scorsese

„Irlandezul”. Scorsese și băieții lui buni, acum iernatici

E prematur să spui că, după cincizeci de ani de cinema și peste douăzeci de lungmetraje de ficțiune, Martin Scorsese, una dintre legendele Micii Italii, se desparte, cu „Irlandezul: asasinul mafiei”, de (o) lume.

Că iese la rampă înconjurat de actorii de a căror celebritate e legat și, deși mai are două proiecte anunțate, ridică sprâncenele de după ochelarii ăia cu rame mari și negre, zâmbește și zice: „Cam asta a fost, prieteni!”.

Totuși, în adaptarea investigației lui Charles Brandt „I Heard You Paint Houses: Frank „The Irishman„ Sheeran and Closing the Case of Jimmy Hoffa” (2004), tradusă anul acesta în română ca „Irlandezul: asasinul mafiei”, Scorsese dozează atâta nostalgie după lunga sa serie de băieți răi-buni, încât e inevitabil să nu vezi ultimul său film, lansat de Netflix săptămâna aceasta, și ca pe un admirabil, deși neintitulat așa, capitol final al întregii lumi infracționale pe care a adus-o pe ecran în cinci filme deja.

Într-unul dintre interviurile despre „Irlandezul: asasinul mafiei”, americanul chiar respinge ideea nebunească de mai sus: „Căutam să fac un film cu De Niro încă după „Casino„ (1995) și, (…) întâmplător, am alunecat din nou în această zonă în care el se simte confortabil ca actor.

În primul rând pentru că, atunci când a venit și am discutat despre carte și mi-a descris personajul, a devenit foarte sentimental și mi-am dat seama că, dacă chiar voiam să găsim ceva din care să învățăm, din nou, unul de la celălalt, să ne ducem colaborarea mai departe, asta ar putea fi soluția”.

În fapt, care e personajul care l-a fascinat atât de mult pe De Niro încât să-i propună lui Scorsese a zecea lor colaborare, după fenomenalele „Crimele din Mica Italie” (1973), „Șoferul de taxi” (1976), „Taurul furios” (1980), „Regele comediei” (1980), „Băieți buni” (1990), „Promontoriul groazei” (1991) și „Casino” (1995)? 

Frank Sheeran, supranumit Irlandezul, a fost un american tipizat al secolului 20. Fiul unui irlandez și al unei suedeze, născut în Pennsylvania cu un deceniu înainte de Marea Criză și înrolat apoi în armata americană, în care a luptat 411 zile în campaniile din Europa, Sheeran a „învățat” că supraviețuirea nu trebuie să se împiedice de nici un ciot moral.

Așa că, din găinar, a ajuns în apropierea unor lideri ai mafiei americane, pentru care a lucrat și ca asasin plătit, iar apoi devenit un apropiat al celebrului lider sindical Jimmy Hoffa. 

Investigarea dispariției încă neelucidate a lui Hoffa, din 30 iulie 1975, l-a readus în atenție pe Sheeran, după ce familia victimei l-a desemnat drept una dintre persoanele în care liderul sindicatului International Brotherhood of Teamsters ar fi avut suficientă încredere încât să se urce în mașina în care au fost găsite ultimele sale urme.

Totuși, implicarea Irlandezului, care, pe patul de moarte, i-a declarat lui Brandt că l-ar fi împușcat pe Hoffa, nu a fost cu adevărat crezută niciodată, Biroul Federal de Investigații negând că s-ar fi găsit dovezi în casa indicată de el ca loc al crimei. 

Ce e însă și mai interesant e că, dacă citești mărturia Irlandezului, aluneci fără să vrei direct în „Băieții buni” cu care Scorsese deschidea anii ’90, și el bazat tot pe o poveste reală. Acolo, De Niro îl juca pe Jimmy Conway, un irlandez care visa la mafia italiană cu care colabora, dar în care nu putea intra din cauza originilor etnice.

În schimb, își punea toate speranțele în zgomotosul și imprevizibilul Tommy DeVito (Joe Pesci), un italiano vero, cu care însă donii nu-și doresc să se asocieze. 

În „Irlandezul”, lucrurile cad aproape la fel. După aproape 20 de ani de absență, Pesci revine într-o formă extraordinară, în rolul unuia dintre liderii mafiei, Russell Bufalino, prietenul foarte apropiat al lui Sheeran.

Însă hiperactivitatea de mai demult a actorului e înlocuită de un joc care alunecă pe fiecare rid ca pe o hartă veche a unui continent a cărui dispariție e iminentă. Cum suntem obișnuiți, unii gangsteri sunt făcuți dispăruți prematur, în timp ce alții sunt blestemați să trăiască suficient de mult încât să-și vadă moștenirea distrusă.

Însă, spre deosebire de „Băieți buni” sau de „Casino”, Scorsese alege aici să nu-și mai rupă narațiunea în mai multe voci, în ciuda numărului infernal de mare de personaje. E o confesiune, și ea aparține unui singur personaj (la fel de bine spus, un personaj singur) care, în prezent, se confruntă cu crimele trecutului, care l-au rupt de fiicele sale. 

De aceea, la fel ca volumul din care e inspirat, „Irlandezul” nu e o depoziție grăbită, ornată cu spectaculozitatea crimei organizate din anii 1960-1970, ci una plină de digresiuni, o plimbare printr-un arhipelag complicat de personaje și de situații rememorate de un bătrân abandonat într-un azil.

Aruncat în mijlocul lor și alături de alți vechi parteneri – scenaristul Steven Zaillian („Găștile din New York”, 2002) și Thelma Schoonmaker, care a montat filmele lui Scorsese de la „Taurul furios” încoace) – regizorul te anunță că va da timp povestirii, încă de la alunecarea spre Frank Sheeran din planul secvență de început până la ultima ușă întredeschisă din final.

E o senzație de alunecare care acoperă aproape în întregime cele trei ore și jumătate ale filmului. 

Asta nu înseamnă nicidecum că au fost abandonate cu totul vigoarea umorului subtil sau violența flamboaiantă, însă ceva fundamental s-a schimbat: vârsta și, în consecința ei, relația cu credința. Au fost băieți, au fost tineri, apoi au îmbătrânit și, la fel ca adevăratul Sheeran, înainte de a muri caută iertarea.

Mulți au sărit cu tunurile pe Scorsese când a ales să lucreze cu Netflix, deși se pare că marile studiouri „tradiționale” nu prea aveau vreun interes să investească în ultimul să film. Apoi a fost atacat în momentul în care a alungat filmele cu super-eroi din cetatea cinemaului. 

De aceea, „Irlandezul” e mai mult decât un alt film memorabil în filmografia americanului, în care tragicul și comicul se co-insinuează, în care moralul și imoralul sunt fețe ale aceleiași realități și în care corupția merge la braț cu politica. 

E, la fel ca personajele lui, strivit între două lumi, o demonstrație de meșteșug în toată regula, care-și cere dreptul de a nu fi suprimată, de-a nu fi zvârlită nemeritat, încă de la naștere, pe un raft pe care-l mai deschid doar istoricii și cinefilii.

* „Irlandezul: asasinul mafiei” / „The Irishman” (2019). Regia: Martin Scorsese; Scenariul: Steven Zaillian, după romanul non-ficțional semnat de Charles Brandt; Imaginea: Rodrigo Prieto; Muzica: Robbie Robertson; Montajul: Thelma Schoonmaker; Cu: Robert De Niro, Joe Pesci, Al Pacino, Anna Paquin, Harvey Keitel, Stephen Graham, Bobby Cannavale, Ray Romano, Paul Herman, Gary Basaraba, Kevin O’Rourke.

On/Off-screen

* Andrei Gruzsniczki revine săptămâna aceasta în cinematografe cu cel de-al treilea lungmetraj al său, „Zavera” (2019), imediat după ce a fost prezent în competiția pentru cel mai bun film la Cairo.

Descrisă de regizor ca o „incursiune prin Infernul lui Dante”, povestea e construită în jurul prăbușirii lumii inginerului Ștefan Caragioiu (Dorian Boguță), după moartea prietenului său, Nic (Șerban Pavlu).

Din distribuție mai fac parte Ioana Flora, Medeea Marinescu și Coca Bloos. Dintre filmele anterioare ale lui Gruzsniczki, „Cealaltă Irina” (2009) și „Quod erat demonstrandum” (2013), primul poate fi vizionat gratuit pe platforma CinePub.

* Cu circuitul festivalier aproape încheiat, după deschiderea lui în plină forță cu premiul special al juriului la Sundance, filmul parțial autobiografic scris de Shia LaBeouf, „Honey Boy”, se apropie de lansarea în Europa.

Alături de regizoarea israeliană Alma Har’el, aflată la debutul în lungmetrajul de ficțiune, actorul american explorează relația defectuoasă cu tatăl său, care i-a acoperit întreaga perioadă de copil-vedetă. Mai mult, LaBeouf a ales să joace el însuși rolul tatălui și deja a început să culeagă laudele publicului american.

* Nu toată lumea e Demi Moore, să se lase antrenată în olăritul erotic, cu fantome pe jumătate dezbrăcate. Dacă ești Elisabeth Moss („Povestea slujitoarei”) și ai mai și citit un pic de H.G. Wells, știi că nu tot ce e invizibil e și prietenos.

Pregătit să apară pe marile ecrane în 2020, „Omul invizibil” al aproape începătorului Leigh Whannel, combină părți din imaginația britanicului deschizător de drumuri în literatura SF cu abuzul emoțional denumit gaslighting, după o piesă de teatru lansată la finalul anilor 1930 și ajunsă pe ecran în remarcabilul „Gaslight” (1944), care i-a adus unul dintre cele trei Oscaruri lui Ingrid Bergman.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...